Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Legenda legendară

        Dumitru Ungureanu

Un concert recent, susţinut într-o berărie bucureşteană, a celebrat personalitatea lui Nicu Covaci, chitarist, vocalist, compozitor şi proprietar al drepturilor comerciale conexe formaţiei Phoenix. Organizat pe 1 octombrie, sub justificatul slogan „Mulţi sunt artişti, puţini sunt legende”, a căpătat nobleţea unui spectacol dedicat vârstei a treia, dată fiind celebrarea în aceeaşi zi a respectivei categorii de oameni. Deşi pe scenă au urcat destui tineri, coincidenţa mi-a amintit, involuntar, o frază dintr-un „reportaj” publicat odinioară de revista Urzica: „Ia, bagă ha mol şî ţâne doi pă trei, să-i arătăm noi la domnu’ ce puteam la tinereţe!”
Nicu Covaci este un artist complex şi un om plin de contradicţii, ca orice individ cu ego puternic. O singură dată am discutat împreună, când eu aveam 19 ani, iar el 28. N-am uitat nici spusele, nici privirea intensă, nici ardoarea cu care mi-a vorbit. Astăzi, la mai bine de patru decenii, Covaci a rămas acelaşi spirit aprig, acelaşi artist în căutarea perfecţiunii, ca toţi cei mari. Nimeni nu-l poate convinge să renunţe, niciun obstacol nu i se pare de netrecut ca să obţină recunoaşterea muncii sale. Într-un fel, Covaci este corespondentul lui Paul Goma în lumea rockului autohton, iar un subtitlu de pe o carte a scriitorului, Singur împotriva lor (Biblioteca Familia, 1995), i se potriveşte şi rockerului. Pe undeva, e firesc: amândoi au rădăcinile în Basarabia, unde s-a născut alt luptător intransigent, Constantin Stere, stins în autoexil nedrept.
Am debutat publicistic sărind în apărarea trupei Phoenix, când începuseră atacurile ce l-au împins pe Covaci să ia calea pribegiei. L-am ironizat fără milă pe „haiducul” întors la vatră, când a semnat o carte scrisă de altcineva după poveştile sale, din care se înţelegea că fuga e un soi de vitejie, iar amorul pe rama unei ferestre altceva decât exhibiţionism. Am apreciat albumul Baba Novak, unde mitul păsării Phoenix şi-a (a)testat valabilitatea, iar muzica rock a renăscut, incandescentă. M-a întristat procesul prin care Covaci le-a interzis foştilor colegi să-i cânte compoziţiile. Nu cred că legendarul lider s-a cramponat de bani, cum se auzea prin târg, ci a vrut să sancţioneze şi juridic furtul intelectual, o chestiune acută, nerezolvată în mediul intelectual-artistic românesc. Socotesc însă că interzicerea dăunează tocmai muzicii Phoenix, pe care ceilalţi, cântând-o chiar şi „la jumătate de preţ”, o ţineau vie, nemuritoare.
N-am fost demult şi nu mă voi mai duce la vreun spectacol Phoenix. Păstrez amintiri prea frumoase, ca să le şterg accidental. Şi, ca un fel de celebrare a legendarei legende, m-am răsfăţat acum vreo lună cumpărând iarăşi, de la un anticar, prima ediţie a dublului LP Cantofabule, poate cea mai bună realizare a rockului românesc. Este un exemplar păstrat aproape ca nou, cu mici păcănituri datorate celor patru decenii de la apariţie. Am retrăit cu nostalgie seara de iarnă, din decembrie 1975, când plecam din Bucureşti acasă şi împrumutam de la un consătean 52 de lei, să iau discul proaspăt apărut în vitrina unui magazin, vizavi de Gara de Nord.
Nicio vacanţă n-a fost mai frumoasă!
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul