Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O comedie norocoasă

        Dinu Grigorescu

„Dumnezeu se îmbracă la second-handˮ de IULIAN MARGU la T.N.B., în regia lui Ion Caramitru


Cel mai jucat comediograf al anilor optzeci, Tudor Popescu (1930-1999), scria cu litere negre pe galbenul muștar al programului de sală (păstrat ca un pergament), la spectacolul cu Fluturi de noapte (Vizită de lucru, titlul autocenzurat), montat de Mircea Marin (după incredibile peripeții) la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în stagiunea 1983-1984, având în distribuţie actori de talia Anei Ciontea, Coca Bloss, Maria Filimon, Paul Chiribuță, Claudiu Istodor, și despre „Necesitatea şanseiˮ.
Aceste cuvinte ale marelui comediograf sunt aplicabile şi pentru scriitorul, scenaristul, omul de televiziune Iulian Margu, care a avut nevoie de o şansă enormă pentru a debuta pe scenă, şi nu pe orice scenă, ci pe Prima noastră Scenă. Scria Tudor Popescu, pe care noul dramaturg îl evoca cu emoție și condescendenţă, citez: „Şansa lui Mazilu au fost regizorii care au înţeles de la prima piesă montată specificul unui stil şi l-au pus în valoare, făcându-l evident pentru mulţi dintre aceia care n-ar fi avut niciodată şansa de a-l descoperiˮ.
Șansa debutantului matur, vâlceanul Iulian Margu, s-au numit Ion Caramitru, scenografa Maria Miu și minunata echipă de profesionişti ai Teatrului Naţional „I.L Caragialeˮ, care au descoperit caratul unui text, bogata lui sferă emoțională, haloul istoric al evenimentelor, farmecul biografic al unor personaje autentice și s-au sudat de el până la identificarea cu succesul.
Povestea manuscrisului este la fel de palpitantă ca și povestea pianului în jurul căruia se articulează piesa. Nu e vorba de o „scrisoare pierdută”, ci de un text rătăcit în mașina teatrului cu care veniseră seara la Râmnicu Vâlcea cu „câte-n lună și în steleˮ, cei doi uriași actori. Textul destinat lui Mălăele, uitat pe banchetă, l-a găsit şoferul precum Cetăţeanul Turmentat biletul lui Tipătescu către Zoe, ca în final să fie predat unui alt destinatar: Caramitru. Acesta, răsfoindu-l, s-a închis în birou timp de o oră pentru a-l citi integral, după care a decis, „dictatorialˮ, includerea imediată a piesei în repertoriu, decizie echivalentă cu o lovitură de teatru, ce marchează astăzi un destin. Așa şansă, una la un milion, Mâna lui Dumnezeu.
Hoții, Lae şi Buză, sparg palatul Scorpiei, celebra afaceristă Teodora, speculanta apelor minerale, inventatoarea unui mecanism de plată diabolic, abonata licitațiilor cu șpagă din judeţ, care fură cât poate statul, dar sponsorizează Episcopatul. Individa apare la finalul spargerii ca Dandanache, cu haidamacii după ea. Capturarea borfașilor, previzibilă, dărâmă șandramaua iluziilor financiare ale celor doi infractori, mici pe lângă amplitudinea infracțională a proprietăresei. Urmează o scenă suprarealistă, care ne amintește de Eduard de Filippo, de acel inegalabil Pretore de Vicenza, autor cu care dl Iulian Margu are certe afinități. Este o comedie, cu istorie şi poezie, intercalând în prezentul discontinuu scene din trecut, utilizând din plin magia biografică a personajelor, într-o construcţie polimorfă, neortodoxă, deloc facilă şi refractară locului comun. Dacă violoncelul răsuna pe scenă într-o altă eră, cu Radu Beligan, la Ion Caramitru − regizor, pianul e instrumentul care sonorizează epoci şi personaje, dezvăluie ce trebuia dezvăluit, scurt, dar cuprinzător, plimbându-ne în interbelic, în postbelic, în era fantomelor comunismului, pentru a ne readuce în contemporaneitatea infracțională. Într-un anumit fel, este și o modalitate accesibilă şi tinerei generații, mai puțin informate despre urgia naționalizării, pulverizarea destinelor, mezalianța dintre fiica unui interbelic bogat, posesor al unui pian la care cânta Chopin, cu 8 octave, și ceferistul, vecin de apartament. Din legătura amoroasă, succintă, poetică și comică, se naşte năzdrăvanul domn hoţ Lae (cu o picătură de sânge albastru), interpretat cu haz, amărăciune şi visare de Lari Georgescu, în tandem cu Dorin Andone, care face un Buză complex, rafinat, excelent în monologul fracului cu două cozi de rândunică și opt nasturi în față, amândoi recoltând aplauze în scena de un fior magic la tangoul prin spații locative și temporale, care declanșează, în sfârșit, aplauzele binemeritate ale publicului la finele primei părți, ce funcționează regizoral și actoricesc impecabil.
În pauză, o spectatoare îi explica fiului minor că scenografia ridică piesa, ceea nu este neadevărat. Scenografia doamnei Maria Miu, fantezistă, cu patru spații care se învârtesc ca timpul pe scena turnantă, într-o mișcare uneori turbionară, se construiește totuși pe pilonii textului care, în partea a doua, crește dramaturgic, dezleagă bine neînțelesurile, leagă mai solid firele dramei de cele ale comediei de situaţie, dând satisfacție publicului plătitor, împlinind astfel și dorințele autorului care se adresează (în programul de sală minunat tipărit, obiect de artă) publicului astfel: „Mă, voi care ne plătiți, veniți să ne judecaţi! Hai să vedem. Spuneţi, sunteţi mulțumiți?ˮ. Da, suntem mulțumiți, am interacționat cu o satiră contemporană, reflexivă, cu ingrediente ale succesului, care l-ar fi mulțumit sigur pe Tudor Popescu, bunul meu prieten şi mentorul lui Iulian Margu.
Dar nu mă pot abţine să nu fac o comparație între hoții discipolului și hoții maestrului, autorul celebrei comedii Milionarul sărac. La amândoi dramaturgii, hoții sparg locuința unui om bogat. Ambele echipe de infractori descoperă în obiecte adevărata față a păgubitului. Bogatul din comunism avea zeci de perechi de pantofi identici, ca să nu pară un demnitar nevoiaş, după calapodul epocii; în cazul Scorpiei lui Margu, averea este etalată, semn al succesului social. Hoții lui Margu fură și filozofează, devin retrospectivi, în timp ce la Tudor Popescu ei creează comedie aproape din fiecare replică şi situație. Construcțiile dramatice sunt total diferite. Ceea ce le leagă este autenticitatea.
Teatrul Național – Palat al Bunului Gust! Alături de Sala Studio, în sala de 100 de locuri se joacă alt autor român, iată că se joacă dramaturgie românească, cum-necum, cârtitorii sunt reduși la tăcere. Doamna Florina Cercel, monument de creativitate scenică, uraganică, imprimă Scorpiei Teodora alura magnifică a puterii economice pe care numai Dumnezeu o mai poate submina. Joacă esențializat şi nuanțat − capitalismul şi bigotismul. Aduce comicul năvalnic, răstoarnă situația, oferă și happy-end-ul. Mare actriță! Inconfundabilă. Teodora Mareş, cu eleganță şi cu nuanţe fine, joacă rolul Elefteriei, contribuie la compunerea unei atmosfere retro. Armand Calotă este un burghez sută la sută, pianist, viitor condamnat politic. Scena naționalizării este antologică. Iar cuplul contrapunctic servește dramei. Doamna Fulvia Folosea joacă admirabil simplitatea Elenei, discreția amoroasă, resemnarea, speranța, transmite emoția. Eduard Adam (Ceferistul) aduce pe scena amintirilor fosta clasă muncitoare, atât de dragă dramaturgiei comuniste, cu momente comice şi sentimentale de bună percepţie. Eduard Adam şi Ion Andrei Ionescu, în Manole și Iorgu, experimentați, completează tabloul mișcător al timpului, cu aplomb şi expresivitate. Theodora Calotă, adorabilă, este ceea ce trebuie să fie în tablou: un copilaş drăgălaş.
Un rol important în atmosfera întregului îl au Chris Jager (lighting design), regizorul muzical Florin Tudor, dar şi coloana sonoră cu fragmente de muzică clasică, adecvată pianului. Ion Caramitru excelează şi ca regizor. E minuțios cu detaliile, simte tragicomedia, acceptă construcția rotativă a întregului edificiu spectacular, realizează câteva momente superbe (tangoul), oferind texului stufos şi norocos limpiditate scenică, emoţie continuă; flux fără reflux, nu doar şansa descoperirii textului, dar şi toate condiţiile ce şi le-ar dori, le-ar visa un autor.
Dramaturgia românească bifează încă un succes, câștigă încă un nume: Iulian Margu.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul