Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Litere puţine, literatură multă

        Emil Lungeanu

Dac㠄estetica” nu e, cumva, decīt o specialitate de „cosmetică”, dacă literatura nu e legitimă decīt īn măsura īn care stă la marginea documentului, cum propovăduia Gide, atunci ar fi mai mare păcatul să ratezi un exemplu īn aşa măsură de ilustrativ precum romanul Letiţiei Vladislav Vrăbiile pămīntului (Editgraph, 2015 – prima ediţie la Edit. Albatros, 1978), al cărui personaj central, Ana, deghizare străvezie a prozatoarei, face autobiografie īn toată regula. Pusă la persoana īntīi, povestea idilei sale neīmplinite oferă o īntreagă colecţie de procedee narative de autentificare a experienţelor personale. Detaliile cele mai mărunte au acea claritate excepţională a perspectivei din chermezele şi bīlciurile flamande ale Bătrīnului Bruegel, iar fineţurile percepţiei nu se lasă estompate nici de distanţarea īn trecut („Apoi am auzit īngheţīnd zăpada”). Īndeosebi efectele picturale sīnt remarcabile (pe pantele unui deal „casele se agăţau una de alta, ca īntr-un joc de neīnţeles”, un franţuz poposit īn sat īşi face remarcat㠄mīna fină, cu degetele foarte lungi şi foarte albe” etc.), exersīnd īn mod frecvent tehnici impresioniste īnvăţate de la Flaubert (cheia īntinsă portarului „strălucea īn bătaia luminii”, soarele pătrundea īn odaie „prin perdelele găurite”, seara neonul „făcea feţele trecătorilor străvezii”, la o parad㠄printre răchite se zăreau cīteva fuste colorate”, la aprinderea unei lumini „toate musculiţele adunate sub streaşină au īnceput să roiască īn jurul becului, īn cerc, parcă formau un halou īntunecos şi tremurător”, altundeva după punerea unui lemn pe foc „prin crăpăturile sobei ieşeau şuviţe luminoase, proiectīndu-se īn tavan” etc.), utilizate cīteodată inclusiv ca mijloc de comparaţie („cu seninătatea celui ce n-are să-şi reproşeze nici măcar picătura de cerneală de pe mīneca hainei”). Acuitatea percepţiei e cu atīt mai frapantă cu cīt Letiţia Vladislav practică un aorist narativ extrem de īnşelător, cu bruşte comutări ale retrospectivei, caracteristică ce face ca paginile volumului de faţă să semene cu un pachet de cărţi de joc īndelung amestecat īnainte de o pasienţă. E un adevărat montaj caleidoscopic, īn care evocările se īntretaie īn mod liber cu diarismul şi trăirile „īn direct” parcă īnadins spre a obţine o impresie paradoxală de permanentă actualitate. Undeva, bunăoară, timpul diegetic face următorul salt īnainte īntr-o singură frază: „Fericito, mi-a spus una dintre dactilografe, şi i-am rīnjit atīt de convingător că, un an de zile mai tīrziu, īntrebată fiind, a spus că mă invidia” etc. Aceeaşi senzaţie de actualitate e accentuată de īntretăierile imprevizibile ale naraţiunii, abil regizate, cu dialogul, īndeobşte lapidar. Sosită acasă cu trenul īn puterea nopţii, spre pildă, eroina ne dă următoarea mărturie: „Noapte. Apoi lumină, de-o parte şi de alta a trenului, un oraş şi un sat, dincolo de el şi de apă, satul meu. Mama dormea dusă, īn pătuţul de după sobă, tata īn patul cel mare, cu picioarele bălăbănindu-se īn jos. Doar soră-mea era trează. Citea. «Am venit», i-am spus, neştiind ce altceva aş putea spune, aproape de miezul nopţii şi aşa, pe neanunţate. «Cīnd pleci?», m-a īntrebat soră-mea, distrată, fără să-şi ridice ochii de pe carte. Am pus valizele jos, līngă lădoi, şi m-am dezbrăcat de cizme şi palton. Ferestruica de la grajd era trasă. Vaca gemea īn somn. Venea miros de bălegar şi paie putrede. «Cīnd zici că pleci?», m-a īntrebat, iar, soră-mea. Simţeam că pic de oboseală. Cu gesturi leneşe mi-am scos bluza, apoi pantalonii. «Unde dorm?» «Treci līngă mine», mi-a zis soră-mea, punīnd o hīrtie pe post de semn de carte şi vīrīnd cartea sub pat, «bătrīna sforăie»” etc. La fel de volatile şi estompate ca ordinea evenimentelor sīnt şi decorurile social-istorice hunedorene de care scriitoarea s-a despărţit īn urmă cu aproape 35 de ani, parcă īnadins spre a le sublinia astfel sordidul apăsător, memoria afectivă spunīndu-şi cuvīntul. Epoca se lasă doar īntrevăzută ici-colo sau mai degrabă sugerată indirect prin portretele schiţate diverselor personaje implicate, printr-un gen de descriptivism īn tehnică pizzicato („O voce groasă, de femeie obişnuită cu un pachet de «Carpaţi» pe zi, plată”) sau, mai rar, prin panoramări fulgurante („autobuzele pentru oraş, ticsite la ora de vīrf, cantinele cu ciorbe calde, intime, ca acasă; strada; viaţa de după-amiază”). Dar tocmai minimalismul expresiei este ceea ce dă adevărata măsură a potenţialului acestei tehniciene de primă mīnă a romanului. Īn răspăr cu producţiile record de cărţi la hectar din ziua de azi, parcimonioasa Letiţia Vladislav rămīne, fără doar şi poate, un caz cu totul remarcabil de literatură multă pusă īn litere puţine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul