Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cronică de festival (2)

        Costin Tuchilă

Ultimele ediții ale Festivalului Internațional „George Enescu” ne-au făcut să trăim astfel de momente rare, precum cele de la începutul lunii septembrie 2015: nici nu se stinseseră ecourile concertului susținut de Orchestra Filarmonicii din Berlin cu Sir Simon Rattle la pupitru (Berliner Philarmoniker s-a aflat pentru prima dată la București în această a XXII-a ediție a Festivalului „Enescu”), și o altă orchestră germană titrată a concertat la Sala Palatului: Staatskapelle Dresden, cu două programe dirijate de Christian Thielemann (vineri, 4, și sâmbătă, 5 septembrie 2015). Capela de Stat din Dresda este cea mai veche orchestră europeană, fiind înființată în 1548 de Principele elector Maurice de Saxa. Richard Wagner, unul dintre dirijorii acestui renumit ansamblu, o numea „harpa mea miraculoasă”. Ar fi de ajuns să amintim o listă numai a marilor dirijori din ultimii 100 de ani pentru a avea o imagine a istoriei prodigioase a orchestrei din Dresda: Ernst von Schuch, Fritz Reiner, Fritz Busch, Karl Böhm, Joseph Keilberth, Rudolf Kempe, Otmar Suitner, Kurt Sanderling, Herbert Blomstedt, Giuseppe Sinopoli. Orchestra a fost dirijată de Bernard Haitink în perioada 2002-2004 și, mai recent, de Fabio Luisi, în perioada 2007-2010. Începând cu stagiunea 2012-2013, dirijorul principal este Christian Thielemann. Singurul dirijor principal pe viață al orchestrei a fost Sir Colin Davis. În 2007, la o ceremonie la Bruxelles, Staatskapelle Dresden a devenit prima – și singura până în momentul de față – orchestră căreia i-a fost decernat „Premiul Uniunii Europene pentru conservarea patrimoniului muzical al lumii”.
Dacă în primul program de la București am ascultat muzică de Enescu (Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste), Beethoven (Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, solist: Yefim Bronfman) și Bruckner (Simfonia nr. 6), cel de-al doilea, așa cum poate era de așteptat, a fost rezervat lui Richard Strauss, care a avut o legătură strânsă timp de peste șaizeci de ani cu Staatskapelle Dresden. Nouă dintre operele compozitorului, între care Salomé, Elektra și Cavalerul rozelor, au avut premiera la Dresda, iar Simfonia Alpilor, cântată acum la București, este dedicată acestei orchestre. Concertul din prima zi de sâmbătă a Festivalului, dedicat muzicii lui Richard Strauss, a fost într-un fel emblematic pentru personalitatea compozitorului, cel care se autodefinea astfel: „Muzica mea este muzica secolului al XX-lea, a unui german elin”. Curios însă, el este un compozitor al veacului al XX-lea mai ales prin lucrările compuse la sfârşitul secolului al XIX-lea, poemele simfonice Din Italia (1886), Don Juan (1888), Macbeth (1888-1889), Moarte și transfigurație (1889-1890), Till Eulenspiege (1895), Așa grăit-a Zarathustra (1896), Don Quijote (1898), O viață de erou (1899), și mai puțin prin cele din primele decenii ale secolului al XX-lea, în care e evidentă o nostalgie neoclasică sau conturarea unui stil neobaroc, ca în operele Cavalerul rozelor (1909-1910) și Ariadna la Naxos (1911-1912). Am ascultat la Sala Palatului atât muzică vocală, cât și instrumentală de Richard Strauss. Soprana Anja Harteros a interpretat cu rafinament și adecvare stilistică lieduri orchestrate de Wolfgang Rihm (Letzte Lieder – Frühling – Malven – September – Beim Schlafengehen – Im Abendrot), pentru ca în partea a doua a concertului să ascultăm o versiune excelentă a Simfoniei Alpilor, op. 64, poemul simfonic compus în 1915, lucrare extrem de pretențioasă prin construcția amplă, armonie și, nu în ultimul rând, prin numărul uriaș de instrumente solicitat de partitură (125 de muzicieni), cu ample compartimente de suflători (8 corni, 4 tube wagneriene, 4 trompete, 4 tromboni, 2 tube etc). Dezlănțuirii sonore din Eine Alpensinfonie dirijorul Christian Thielemann i-a conferit rigoare și o plasticitate aproape vizuală.
În Festivalul „Enescu” din acest an am avut ocazia de a asculta versiunea de concert a operei Elektra de Richard Strauss, cu Elena Pankratova în rolul titular, Agnes Baltsa (Klitemnestra), René Pape (Oreste), orchestra Operei Bavaraze de Stat din München, dirijată de Sebastian Weigle și Corul Academic Radio, pregătit de Dan Mihai Goia.
Filarmonica din Viena apărea pentru prima dată în Festivalul Internațional „George Enescu” la ediția a treia, din 1964, cu Herbert von Karajan la pupitru, susținând două concerte la mijlocul Festivalului, marți, 15 septembrie, și miercuri, 16 septembrie 1964 (ora 20.30), cu programe care fac invidios orice meloman: în primul, Simfonia nr. 40 în sol minor, K.V. 550 de Mozart, poemul simfonic Don Juan de Richard Strauss, Simfonia I în do minor, op. 68 de Brahms; în al doilea, Mica serenadă în Sol major, K.V. 525 de Mozart, Simfonia a VIII-a în si minor, „Neterminata”, D. 759 de Schubert, Simfonia a V-a în do minor, op. 67 de Beethoven (înregistrările se află în Fonoteca Radioului). Așadar, un program de capodopere în care orice artist este întrucâtva expus în fața unui public cu experiență de concert, o parte a lui amintindu-și de concertul susținut de Karajan la Ateneul Român în 1944, când l-a cunoscut pe Enescu. O orchestră care, și atunci, și acum, era sinonimă cu măiestria interpretativă, având o istorie glorioasă, de peste 170 de ani (a fost fondată în 1842). Întâmplarea a făcut ca acum, în 2015, zilele în care Wiener Philarmoniker a concertat la Sala Palatului să fie aceleași: marți, 15, și miercuri, 16 septembrie 2015... Dirijorul aflat la pupitrul celebrei orchestre, Semyon Bychkov, s-a oprit la Wesendonck Lieder de Wagner (solistă: soprana Elisabeth Kulman), Simfonia nr. 6 în si minor, „Patetica”, op. 74 de Ceaikovski; și în al doilea program: Simfonia nr. 44 în mi minor, „Funebra”, H 1/44 de Haydn, 7 Cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 de George Enescu, Simfonia nr. 3 în Fa Major, op. 90 de Brahms. Am apreciat omogenitatea remarcabilă și culorile evidențiate de partidele de coarde în Simfonia în mi minor de Haydn, numită „Funebra” datorită impresiei pe care o face partea a III-a, Adagio. Cele șapte cântece de Enescu au fost sensibil interpretate de soprana Valentina Nafornița, cu intonație potrivită, dar nu și cu o dicție și pronunțare adecvate în limba franceză. Așa cum mă așteptam, foarte bună versiunea simfoniei de Brahms în încheierea programului orchestrei vieneze.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul