Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

MAI RĂSFIRAȚI, BĂIEȚI, MAI RĂSFIRAȚI!

        Gelu Negrea

Nu știu dacă ați observat (dacă nu, stați liniștiți ca Donul cu același nume: de-aia mă aflu eu aici: ca să vă trag respectuos de mâneca tricoului...), nu știu, zic, dacă ați băgat ori ba de seamă, dar e de-ajuns ca la un moment dat naibii să se înregistreze câteva rezultate mai puțin scontate pentru ca prin fotbalul românesc, cu deosebire, să se declanșeze lamento-ul jălalnic al refrenului vaticinar: atenție, doamnelor și domnilor, am intrat într-o nouă eră competițională, valorile se nivelează, nu mai există echipe mici și mijlocii, de-acum totul devine posibil, inclusiv ca la vară să fie din nou cald, iar mișelul de Platini și predestinatul onomastic întru infracțiuni Blatter să conducă în continuare cu succes destinele soccerului european și planetar. În urma unei runde de reflecție mai mult rapidă decât profundă asupra problemei, personal am depistat un criteriu simplu, dar infailibil de departajare a teamurilor pe criterii dimensionale. Ca să mă fac mai bine înțeles, vă propun să lăsăm la o parte, pentru o clipă, morfologia și sintaxa inextricabile ale gazonului mioritic și să aruncăm o privire prin grădina Europei. Este momentul ideal de tras cu ochiul analitic prin continent acum, când tocmai s-au încheiat, în mare, jocurile din grupele preliminare menite să stabilească configurația turneului final al întrecerilor programate în Franța anului 2016.
Ce observăm noi în aceste momente de relaxare satisfăcută sau, după caz, de frustrare și obidă? Noi observăm că echipele calificate (celelalte nu ne interesează: vae victis!) se împart în două grupe. Unele pentru care finalul preliminariilor reprezintă capătul performant și triumfător al luptei crâncene, purtate pentru a figura printre cele treizeci și nu știu câte participante la festinul fotbalistic de pe malul Senei. Pentru ele, victoria în preliminarii a fost o sărbătoare fiindcă dorita calificare reprezenta, în sine, un obiectiv, un țel și, nu o dată, o problemă de orgoliu național. Și, poate, nu doar de ordin sportiv...
Există însă și o altă categorie de echipe: cele pentru care calificarea la turneul final constituie doar un succes de etapă, o bornă care trebuie depășită pentru că așa obligă regulamentul de desfășurare a Campionatului European. Pentru formațiile din această grupă, marea competiție continentală de-abia de-aici și de-acum începe. Target-ul lor n-a fost și nu va fi vreodată acela formulat într-un moment de destindere apoftegmatică de domnul Pierre de Coubertin, părintele Jocurilor Olimpice moderne: important nu e să câștigi, ci să participi. Foarte generoasă, mobilizatoare și chiar democratică chestia asta, nimic de zis. Numai că sportul veritabil doar începe cu participarea – în nici un caz se termină cu ea! Dimpotrivă. Adevărații sportivi – între care, cu un pic de bunăvoință, îi putem îngloba și pe fotbaliști – sunt aceia pentru care minutul unu din ziua primului meci al preliminariilor reprezintă întâiul pas către cucerirea titlului – fie el național, european sau mondial. Născuți pentru a învinge, ei își află rațiunea de a fi exclusiv în performanța de vârf. Ei sunt Campionii, indiferent că titlul le va încununa sau nu fruntea. Ei alcătuiesc detașamentul de elită al echipelor mari.
Prima categorie despre care am vorbit o alcătuiesc echipele mici. Sunt așa nu dintr-o damnațiune a proniei, ci pentru că nici nu-și propun măcar, necum să aspire la depășirea umilei lor condiții de outsideri. Ei vor să se amestece, șchiopătând șmecherește, printre picioarele blagoslovite cu har ale marilor campioni. Faptul că, într-un meci, au norocul să le miroasă tricoul înnobilat cu transpirație le este suficient. Dacă, milogindu-l, îl mai și capătă la sfârșitul partidei, se declară fericiți și împliniți. Visul lor de mărire se oprește aici: vor avea ce povesti nepoților (eventual, omițând să precizeze scorul meciului evocat)!
Din păcate, selecționata României aparține acestui grup de naționale fără cutezanță și fără veleități. Componenții ei – cu tot cu staff-ul tehnic și suporterii aferenți – exultă că, după șapte ani, s-au calificat, ajungând, în fine, în grupele, încă nestabilite, ale turneului final și se roagă la Cel de Sus să-i blagoslovească în Franța cu niscaiva adversari accesibili – recte, la fel de fragili psihic, la fel de lipsiți de anvergura iluziilor și de încredere în șansele lor de a juca, măcar, dacă nu de a câștiga finala. Vor bălmăji balade și idile sămănătoriste printre jambierele și crampoanele pragmatice ale aspiranților la titlul continental, bifând în palmaresul țărișoarei încă o împlinire mai curând coubertin-iană decât efectivă. (Ajuns în acest punct al pledoariei, mă surprind asediat perfid și insidios pe dinăuntru de o mulțumire scundă și penibilă: în fond și la urma urmei, bună și împlinirea aia; decât deloc...).
Bucuros, deci, și eu, ca orice român, ca orice fiu al țării sale pentru faptul că vom fi acolo unde se cântă imnurile și flutură drapelele naționale, nu pot să-mi reprim, totuși, câteva gânduri rupte din farmecul discret al onomasticii personale. Naționala lui Puiu Iordănescu (via Pițurcă) este una dintre cele mai slabe aliniate de România în ultimele decenii la startul marilor competiții. Calificarea cu emoții într-o grupă ridicolă, cum numai superbăftoasa Steaua mai prindea câteodată prin Europa, vorbește convingător despre modestia valorică a generației lui Papp, Chiricheș, Tănase, Chipciu, Stancu, Torje, Sânmărtean, Keșeru et. comp. Cel puțin în ofensivă, până și eu, care l-am criticat de talent în numeroase rânduri pe Ciprian Marica – singurul fotbalist de pe mapamond cu mai multe meciuri la Națională decât la echipa/echipele lui de club –, am ajuns să-i regret absența, gata să trec și peste faptul că, la ora când scriu aceste cuvinte potrivite, este iarăși jucător liber de contract, fiindcă otomanii de la Konyaspor n-au mai vrut să-l plătească pentru cât de minunat nu juca. Doamne, și ce promisiune fotbalistică a fost Marica! Și cu câtă condamnabilă ușurință s-a grăbit el să zboare de sub aripa ocrotitoare a lui Mircea Lucescu, orbit de tot soiul de himere! Iar pârdalnicul de timp a trecut hoțește pe lângă el și astăzi Marica se află singur pe peronul ultimului tren, poate, al carierei lui internaționale. Ar fi trist să-l rateze de dragul unui contract ademenitor sub raport financiar: nu întotdeauna banii sunt pe primul loc în clasamentul vieții unui om. Oricum, nu al vieții unui fotbalist cu paralele lui Marica...
În altă ordine de idei și sentimente microbiste, mărturisesc că bizarul cvartet de suflători unul în urechea celuilalt de pe banca tehnică a Naționalei (mai răsfirați, băieți, mai răsfirați!) nu-mi inspiră nici un fel de optimism în perspectiva apropiatului Campionat European. Anghel Iordănescu a divorțat de fotbal de vreo 10-15 ani, a cochetat cu prostituata numită politică, și-a consolidat statutul de general al Armatei Române, dar tot cu iconițele moștenite de la părintele Argatu continuă să țopăie caraghios pe marginea terenului, agitându-le febril între buzunar și cavitatea bucală. Iar când o deschide – despre cavitatea menționată vorbesc – ne blagoslovește senin (sper să nu apară tocmai aici vreo greșeală!) cu formulări intelectuale de genul: „am avut unele probleme la finalitate”.
Să dea Dumnezeu să mă înșel, dar viitorul fotbalistic al României nu e de căutat în careul de turle și sobe Iordănescu-Badea-Isăilă-Moldovan. Nu de alta, dar tel maître, tel valet nu s-a numărat niciodată printre cărțile câștigătoare ale paremiologiei lumii...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul