Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O imago mundi în fragmente

        Ana Dobre

În noul volum Imago mundi (poeme anamorfozice), Editura Bibliotheca, George Coandă propune cititorului o imagine a lumii dintr-o perspectivă anamorfozică, o deformare a obiectelor realului în oglinda subiectivă a reprezentării poetice, pentru a obţine, ca-n pictură, un efect optic prin care se perturbă ceea ce, văzut din alt unghi, pare normal.
Poetul este o conştiinţă a umanităţii, şi-n oglinda conştiinţei lui, reprezentările realului ţin de alte imperative – imperativele subiectivităţii derivate sau induse din/în viziunea artistică.
Din cele două secţiuni, Secolul 20. Anul 1979 şi Secolul 21. Anul 2013, se desprinde o imagine a lumii, în timpuri diferite, reflectată în oglinda propriului lirism, pentru a căuta normalitatea, pentru a le compara prin reflectare. Timpul este desemnat metaforic drept „ceas excentric”, adjectival inducând atât sensul literal, cât şi pe cel literar, un „ceas cu heliotropi” care adună fonemele lumii, semne ale trecerii, degradării şi deformării impuse de anamorfoză.
Micile poeme sunt realizate ca scurte imagini semnificative, amintind cumva tehnica muştei pe perete, practicată de prozatorii existenţialişti Albert Camus, W. Faulkner, T. Capote, de Anton Holban în Chinuri, tehnică preferată şi de Marin Preda. Rezultatul poate fi identificat în alte imagini, „spectrele” unor „frenezii de stări înfierbântate”, ca în: „Huriile-şi deşartă oraculare pântecele:/ şi cad la-ntâmplare promisiuni/ cu vipere fierbinţi/ şi spiritele exorcizate de patimi/ şi serii de existenţe introvertite/ ipotecate unei desfrânări/ ipohondre/ şi o locvace poftă/ de simţuri desalinizate/ şi spectrul unei întunecate/ lumini (viscerale)”.
Cele cinci orizonturi, echivalente zilelor lucrătoare, marchează o intrare în „excepţiile zilnice”, desfăşurându-se ca o „geneză elementară”. În lapidaritatea unor versuri („Spaţiile:/ se recuceresc înseşi/ şi se deschid”) se poate descifra capacitatea poetului de a numi lucrurile, ideile şi de a resemantiza lumea.
Aceeaşi viziune anamorfozică se menţine în cele trei Peisaje, ca şi în Cărbunele de culoare, ultimele, adevărate poeme impresioniste care înfăţişează aceeaşi imagine în tonalităţi coloristice diferite: roşu („o masă de oameni înaintează/ asupra oraşului/ într-un mare strigăt...”), verde („o masă de oameni înaintează/ asupra oraşului/ într-un mare nesaţ funciar...”), negru („o masă de oameni înaintează/ asupra oraşului/ într-un mare regret...”), alb („o masă de oameni înaintează/ asupra oraşului/ într-un mare cerc înscris...”). Poetul experimentează nu doar la nivelul fondului, ci şi la cel al formei, realizând peisaje juxtapuse, peisaje multidimensionale, în intenţia de a accede la un lirism intelectualizat, epurat de materie, de combustiile ei, vizat ca esenţă.
Interesant în cele două secţiuni este modul în care poetul se plasează în centrul lumii pe care o creează, prin numirea celor două ipostaze – eul biologic şi eul profund, creator, în acelaşi spaţiu, Târgovişte, dar în timpi/timpuri diferite: 1979 („În Târgovişte, căutând sensurile pierdute ale Umanităţii”), 2013 („În Târgovişte, căutând, încă, aceleaşi sensuri pierdute ale Umanităţii. În zare: mirajele din deşertul... deşertăciunilor”). Deşi aparent aceleaşi, ca imagini anamorfozice, viziunile diferă prin diferita raportare la timp. La vârsta tinereţii, ideea zădărniciei este subiacentă, pentru ca la vârsta maturităţii să se impună cu forţa lucrurilor concrete.
Viziunile (Viziune în orizont [1-10]) sunt atinse de aripa stingerii („Un sturz s-a sinucis/ în crucea amiezii...”), într-o tonalitate predominant închisă („Cât a stat într-un gând/ (...) pe promontoriul abisal/ de la capătul nopţii”), traversată de un vânt „vituperator” printre „clipe infidele”, însoţind „sicriul revoluţiilor trădate”. Miturile pier (Viziune în orizont.9) şi lumea se desacralizează, pământul devine o terra incognita. Aerul persiflator creează o ironie amară: „Nimeni nu ştie cât habar n-are/ şi ştiu că nu ştiu nimic/ câtă planetă ne-a mai rămas/ (pentru propriul uz casnic)/ (...) şi dacă e să ştim/ vom lua-o razna/ aruncându-ne-n lava/ vulcanilor din oceanicele/ gropi abisale”. În final, poetul se confundă cu întreaga umanitate şi cu însăşi viaţa planetei, constatând un triumf: „planeta respiră”.
Poezia lui George Coandă face efortul de a intelectualiza ideea, lirismul rezultând din fuziunea lor, din fiorul existenţial resimţit de poet, martor al unei imago mundi în schimbare.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul