Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Abisuri stilate

        Felix Nicolau

O surprinzătoare alianţă între Liviu Ofileanu şi Ioan Barb în Plăcuţa Ouija, Editura Brumar. „Surprinzătoare”, pentru că cei doi cam diferă în temperament poetic, dincolo de prietenia lor. Colaborarea aceasta ar fi justificată de spiritus loci, de localizarea hunedoreană, aşa cum David Baker, poetul-teoretician american, arăta în cartea lui din 2014, Show Me Your Environment, cât de atras este de poezia capabilă să relaţioneze cu mediul şi mentalităţile împrejmuitoare. Suntem exact la polul opus în raport cu solicitarea de „dezumanizare a artei”, depusă de Ortega y Gasset, care spunea că noua artă, cea de secol 20, nu percepe sticla geamului prin care priveşte peisajul, fiind complet eliberată de realismul artei demiotice, destinată amărâţilor intelectual.
Tandemul nostru poetic nu este deloc eliberat de tentaţia simţurilor, ceea ce nu înseamnă că nu ar avea dispoziţii elitiste: o-ho! Liviu Ofileanu este o figură captivantă, pe care am remarcat-o acum câţiva ani: viaţă frământată, meserii câte şi câte, sănătate fragmentată, dar şi lecturi bogate+dificile. Biografia-i interioară şi exterioară este deplin revărsată în poemele lui de postmodernist atoatetrăitor, dar şi conştient de cultura lui. Într-un volum din 2010, Instincte canibalice, poetul jonglează intertextual cu unchiu’ Santiago la fel de natural cum propune un îndrumar pentru scobitul în ceafă. În 2011, acelaşi Ofileanu revenea cu cinderella şi alte marşuri funebre, în care ironiza falseturile holografice (şi dracii plâng, nu-i aşa?), dar şi inscripţiona rictusuri pe teme grave („Cum să nu lupţi pentru patria ta kaki?/ doar viaţa ta e o pagină de gardă a cărţii scrise în ceruri” – versus nobody). Volume de poezie uluitoare ori cel puţin surprinzătoare mai sunt: Corigent la fericire, 2003, Atlantic, 2011, Moor Ditch, 2013, dar şi altele. Ofileanu este un poet care ar merita un studiu aprofundat.
În actuala plachetă, el contribuie cu grupajul muzică vieneză în vagonul-de-dormit, titlu ce automat mă trimite cu gândul la decadentism decorativ şi absurd vienez. Ceva mai complex de atât, el aşază un moto din Marvin Bell despre „cele trei colţuri ale realităţii”. În fapt, Ofileanu este maestru în motouri sofiste şi perspectivizatoare.
Chiar primul poem, introducere la nimic, ne proiectează în scepticismul heideggerian, dar printr-o intrare nebănuită: „încerc fără chef cu moare de varză”. Tehnica de joncţiune a elitismelor cu demisolurile realităţii este una întrucâtva eliotiană, dat fiind că şi demiurgul lui Prufrock şi-a recunoscut înaintaşii: G.M. Hopkins, simboliştii francezi şi poeţii metafizici englezi.
Extremele se atrag nu firesc, dar impetuos: „albastrul de voroneţ al vagonului/ schimbă nuanţele ca o ştoarfă tiru’ pe centură”. De aici încolo, învârtirea în maioneză a lui Michel Houellebecq nu poate înfricoşa pe nimeni, zău!
E bine că e aşa, şi nu altfel. Dacă ar fi plin de intertextualităţi culturale şi de nume de poeţi, am avea de-a face cu un optzecism în fază preţioasă. Noroc că intervin metaforele proaspete şi imaginile surprinzătoare, dar justificate: „vagonul în care doarme toată familia mea/ sângerează pe tavanu’ cu doişpe ferestre,/ şase pe-o parte şi încă şase pe ziua de naştere.// m-am spetit ani de zile cu desenu’ ăsta şi tot nu-i gata,/ mereu am schimbat aspectu’ de relief,/ din părul myrei am întins linia ferată” (compartimentul 1 clasa B). Un exemplu de metaforă deşteaptă: „negrul e un alb locuit”.
Acest carusel ingenios şi complicat pare că este pus în mişcare de interjecţii şi vocative. Am mai citit poezie de substanţă oximoronică (la noi de la optzecişti încoace), însă ambitusul pe care îl desfăşoară opuşii, precum şi gamele suprapuse nu au fost niciodată atât de largi şi cutezătoare. Cum ar putea anunţa un titlu dantesc ca lasciate fuori ogni speranza finalul decrepit la modul genial: „esenţialul vieţii e un raft cu vin şi-o tanti crăcită,/ un ciob de marmură peste o groapă ţuţ”?
În stufoasa intertextualitate îşi face loc şi autoreferenţialitatea: sindromul cotard: cazul ofileanu. Un ochi atent distinge confesiunea şi amintirile prin meandrele acestui discurs complex, descătuşat uneori în metaforă: „întorc creierul pe dos/ căciulă nou-nouţă”. Defilarea năucitoare, un traumdeutung cu mocăniţe şi vise care dau din coadă scoate la iveală o mega-criză controlată prin erudiţie (ori doar semi-controlată?): „nu speram să înnebunesc pe gratis”. Fie şi în limita strânsă a unei cronici, tot trebuie notată înrudirea cu juxtapunerea şi apelativele lui Liviu Ioan Stoiciu. Ofileanu ştie tot în materie de poezie.
Celălalt orchestrator al volumului, Ioan Barb, developează avatarurile lui schreber, faimosul pacient al lui Freud. Fraza lui melodică nu vizează polifonia, ci adâncirea prin rememorare şi proiectare în melancolia stilizată. Constructele lui sunt revelaţii adesea grandioase: „sub amprenta/ absenţei va învia un Căutător. Cortina lumii îl va face/ vizibil când se va întoarce triumfal, prin curcubeu”. Titlurile lui sunt sugestive, de asemenea, precum şi unele imagini intertextualizate. Iată un Gérard de Nerval înşurubat în fumul femeii fluture: „soarele se ascundea în frumuseţea ta/ o inimă neagră/ fără trup în visul tău/ aşteptam/ să intrăm în prezent”.
Arsenalul stilistic bogat este combinat cu gravitatea temelor. Aşa se face că poezia lui Barb este diferită de proza lui. Oraşul scufundat, titlul simili-adercan din 2012, propunea o proză memorialistică bine înfiptă în datele concretului. Poemele, însă, se concentrează pe transfigurare şi aproape că generează ultra-obiecte. Fibra ultraistă a poetului se întrevede în slăbănogul, de pildă, unde tatăl revigorează un nuc bătându-i în trunchi două piroane ruginite: „pomul are nevoie de fier a zis tata/ aşa cum omul are nevoie de Duhul Sfânt”. Obiectele îşi pierd funcţia lor cotidiană, dar primesc o alta simbolic-transcendentală. Perimetrul poeziei barbiene se constituie într-un oraş promis, translucid şi vibrator, unde poetul poate declara: „admir tot ce nu înţeleg”.
Perspectiva este inversată faţă de cea a lui Ofileanu, mai contestatară şi disperată. Barb este un om mai împăcat cu lumile din jur. În pofida titlului, Ouija celor doi nu lasă spiritele să vorbească de capul lor – e prea multă cultură, lecturi şi experienţe exemplare în joc. Începutul viforos se aşază în curgere mai lentă spre final, dar firul roşu nu se rupe niciodată: scufundarea în iazul amintirilor din care fiecare poet iese cu alt trofeu în braţe.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul