Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezia caleidoscopică

        Emil Lungeanu

Reciclarea imaginilor-cheie, dezvoltarea lor prin joc asociativ şi autoreplicarea pot lesne produce confuzii atunci cīnd e vorba de procedeele lirice ale Mariei Timuc. Bunăoară, magia incantaţiei Şi īn tristeţe īngerii există..., dreasă īn endecasilab şi totalizīnd 111 cuvinte, din care „īnger” reluat de 13 ori, „somn/doarme” de 8 ori, „ploaie/ plou㔠de 7 ori, „tristă/tristeţe” de 6 ori etc., ar putea trece drept un scenariu simbolist („de la musique avant toute chose”) sau chiar vreo mantră de tipul Hare Krishna, Krishna Hare, Hare Hare, Krishna Krishna: „un īnger scrie-n picurii de ploaie/ e scris de īnger ploaia asta tristă/ eu rīd atunci cīnd scrie īngerul/ pe umăr/ că īn tristeţe īngeri nu există.../ un īnger doarme-n timp ce doarme lumea/ e somn de īnger somnul orişicui/ eu trează sīnt/ şi văd cum īngerul īmi doarme/ şi somnul meu adīnc īn somnul lui/ un īnger uneori prin ploaie-şi scrie/ frumoasele-i tristeţi fără să ştie/ că şi īn ploaie īngerii există/ şi ploaia īngerilor de aceea-i tristă.../ şi de aceea plouă unde sīnt/ şi-ascult īn somn de īnger ploaia tristă/ şi pe alt umăr īngerul īmi scrie/ că şi-n tristeţe īngerii există!”. Şi totuşi, aparenţa de punere īn scenă şi de estetizare pe care o lasă această carmen labyrintheum este, pe cīt de frapantă, pe atīt de īnşelătoare. Repertoriul Iubirii de nisip (Editura Tracus Arte, 2015) nu este unul evazionist, al remediilor cu miros de farmacie a „nevrozelor”, fie ele pluviale sau nu, ci experimentalist, artele poetice ale Mariei Timuc bazīndu-se īn principal pe un exerciţiu caleidoscopic caracteristic. Şi una dintre cele mai elocvente ilustrări o aduce expletivul „hai s㔠cu care operează compoziţia Iubirea noastră de nisip (de unde şi-a luat genericul īntregul volum), un fel de simulare a celor „două culori care nu s-au văzut niciodat㔠ale lui Nichita: „hai să ne uităm unul la celălalt/ ca de la copac la copac, ca de la pămīnt [i.e. Pămīnt – n.n.] la Jupiter/ ca lumina īn pămīnt, hai să ne uităm/ la cuvīnt cu aceeaşi mirare/ hai să ne gīndim cu gīnduri de floare, chiar aşa/ cum mă simte ea pe mine şi cum te scrie pe tine/ vara toată pe cīmpuri// hai, hai odată să ne īmbrăţişăm ca două pietre/ īn rīu...// hai să facem pe picior căsuţe de nisip/ lumea de nisip este īn minte şi noi ne uităm unul la/ altul/ cīnd plouă fiindcă atunci putem să construim cel mai/ mare/ oraş al inimilor noastre: o mamă, un tată, o curte cu/ flori/ şi pe noi doi ne reprezentăm din imaginaţie/ ca şi cum nu ne-am fi cunoscut niciodată// hai să ne privim frunte-n frunte cum se privesc/ frunzele/ nenăscute... īntr-o altă frunte mare cīt oglinda// este lumea noastră şi parcă se subţiază pīnă ce/ devine linie, o curbă īntre lacrimi şi un rīs răsturnat/ deasupra catedralelor care nu există/ imaginaţia face visele să se privească de sus/ şi sfīrşim aşa să ne vedem unii pe alţii ca şi cum/ am fi...// cine este? ce este?/ o căsuţă de nisip: hai să construim īmbrăţişarea pe/ picior,/ ca pe-o căsuţă de nisip, după această ploaie de nisip,/ după iubirea noastră de nisip...”. De remarcat cum funcţionează aici geometriile varibile ale ingambamentului, adăugīnd el īnsuşi, īnadins sau nu, acestui joc alchimic de-a transsubstanţializarea, prin analogia grăunţelor infinitezimale de nisip cu lumea particulelor elementare ale vieţii. Atomii de carbon au un comportament unic, o tendinţă constructivistă fără limite de proiectare. Carbonul este cel mai „sociabil” element din tabloul lui Mendeleev şi are un succes nebun cīnd iese la „agăţat”, asociindu-se cu o uşurinţă uimitoare (īndeosebi cu atomi de hidrogen, oxigen, azot şi sulf) şi alcătuind lanţuri foarte complexe de o stabilitate fără egal, ce devin astfel schelăria vieţii. Numărul combinaţiilor posibile de compuşi organici e atīt de fantastic, īncīt procentul de compuşi utilizaţi de viaţa terestră din totalul compuşilor organici este mai mic decīt raportul de mărime dintre un atom şi īntregul univers, ceea ce īnseamnă că apariţia vieţii terestre n-a avut nevoie decīt de un număr infim de combinaţii de numai cinci elemente de bază. Or, tocmai pe această infinită versatilitate asociativă se bazează şi metafora „nisipului” iubirii (i.e. substanţei vitale) experimentată īn volumul de faţă. Consubstanţialitatea „căsuţă de nisip... ploaie de nisip... iubire de nisip”, generatoare de efecte metonimice spectaculoase („Nu va fi greu, nu va striga gerul/ Un īnger va topi moartea pe stradă/ Vom ninge doar noi şi va veni cerul/ Să ne fie om de zăpadă...”), conduce īn ultimă instanţă la panteism: „cuvīntul Tatălui meu se aude din tine, īţi stă pe buze/ şi īn ochii tăi se arată silueta Lui de apă sărată,/ īn frumuseţea florii de cactus/.../ aud cum mă iubeşte El cīnd tu īmi/ mīngīi părul şi toamna-şi mişcă desăvīrşirea/ Tatăl meu merge singur printre frunze/ şi din rochiile de dantelă ale suferinţei īmi face cu ochiul/ ştrengăreşte/ iubirile se īntorc cu faţa īn jos/ pe trotuare cīnd e frig, frig, li se aud lanţurile de/ lumină/ zornăind printre gīnduri” etc. De altfel, această religiozitate difuză e un substrat permanent ce te opreşte să vezi īn caleidoscopia remodelărilor practicate de poetă un simplu joc gratuit, fie el şi redus la cīntec popular, aşa cum se īntīmplă, bunăoară, cu tetrapodia trohaică şi catalectică experimentată īn Plīnsul meu ca un Hristos: „şi aşa, ca un Hristos,/ plīnsul meu cel mai frumos/ se crucifică pe jos,/.../ şi la urmă pe nisipuri curg şi eu ca plīnsu-n chipuri/ īntr-o pasăre se ceartă/ plīnsul meu cu ploaia toată/ plīnsul meu ca o livadă// plīnsul meu īnchis īn nori/ e-un Hristos pe cruci de flori...”. Avea perfectă dreptate Alex. Ştefănescu să separe muzica Mariei Timuc de „acţiunea ei de descifrare a lumii”. Ceea ce dă cu adevărat coerenţă poemelor sale nu este sunetul, ci continuarea logică, de la o pagină la alta, a analizelor – niciodată īndeajuns de sigure – făcute inimii. Apropo īnsă de continuarea logică, deunăzi mi-a fost dat să aud despre halucinanta tem㠄pentru acas㔠dată elevilor de clasa a noua de o profesoară de logică īn prima zi a acestui nou an şcolar: „Scrieţi īn două strofe CONTINUAREA LOGICĂ a poemului Luceafărul”. Şi oare nu e logic să te īntrebi, după o asemenea parascovenie, dacă mai are vreo logică să continui să scrii poezie īn ziua de azi?
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul