Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Diferenţa uluitor de specifică

        Felix Nicolau


Mă topesc după reeditări. Văd o car­te veche între coperte noi şi mă gândesc la ea ca la un CD: ia să-i dăm un play, să vedem dacă mai sună ca altădată!


Palimpsestele lui Cornel Mihai Ionescu (Cartea românească, 2007) rezistă încă, după aproape 30 de ani. Erudiţia nebună a profesorului nu devine apăsătoare. Chiar şi aşa, nu este un text pe care-l citeşti în vederea unui examen. Obsesia „răzuirii” unui înţeles pentru a descoperi un altul, care şi el urmează a fi răzuit... înseamnă scoborâre în abisuri incomensurabile. Or, cum ne-am obişnuit deja, la originea mai tuturor încercărilor hermeneutice româneşti se află Dimitrie Cantemir. Discutând distincţia practicată de domnito­rul proteic între „artele liberale” şi cele „mecanice”, autorul observă taxinomia lui flexibilă, marcă a „antiaristotelismului gândirii sale”. Influenţat de iraţionalismul lui Van Helmont, Cantemir caută întunericul din lumină. Homo barocus, el înclină mai curând spre adevărul revelat decât spre gândirea logică, care se înfundă într-o „ignoranţă doctă”. Să nu uităm că şi Cusanus se preocupase de fumurile raţiunii cam din acelaşi unghi. Logica nu este respinsă de plano, doar că ea se mişcă în limitele permise raţiunii „senzitive”. Propunerea limbajului ca hierofanie, iată de ce este „suspectat” Cantemir, plasat într-un „anotimp baroc” sau într-o „toamnă liturgică”. Consideraţiile asupra barocului istoric şi psihologic aduc bibliografia românească la nivelul celei aferente de sorginte germană şi engleză, mai cu seamă. Distingând continuu între logos şi pathos, se aduc argumente extrem de subtile în favoarea „antiintelectualismului baroc” al filosofului. Oglinda aflată pe pieptul Demiurgului reflectă în mintea gânditorilor adevărurile raţionale. Astfel se ajunge la Logica inutilis a lui Van Helmont. O „gândire patetică”, luptându-se să-şi justifice inutilitatea? Cantemir agnostic? Nu alogic, însă, ci misologic, adică susţinător al „epuizării posibilităţilor cognitive” ale logicii.


Nu la fel de spectaculos este studiul extins închinat teiului sofianic din poemele eminesciene. Remarcile şi asociaţiile excepţionale se iţesc, dar la distenţe respectabile.


Alta este situaţia identificării unei poe­tici a negaţiei în Remember al lui Ma­teiu Cargiale. Figura lui Sir Aubrey de Vere este tratată la modul palimpsestic, ca o adâncire a figurii Sfinxului. În special Jac­ques Lacan este întrebuinţat în declanşarea semiozei, via „frumuseţea apofatică”. Păcat că studiile acestea fabuloase nu sunt mai bine strânse, astfel încât să corespundă mai exact cerinţei de agudeza y arte de ingenio, formulate de Baltasar Gracián. Există o oarecare lăfăială hermeneutică, care s-ar putea să-l irite pe cititorul tâ­năr, în stare să se aventureze în labirintul acestei cărţi.


La fel de complex în dezbatere se dovedeşte şi orfismul lui Emil Botta, poetul capabil să redea cu „exactitate «delirul» mierlei”. Poetul român este pus în ecuaţie cu John Keats şi Mallarmé, cu menţiunea unei „tristeţi budiste” specifice doar lui.


De fapt nu importă atât opera aleasă spre spintecare, cât etalarea sufocantă a unui imens arsenal baroc: simulacrele, figurile, demonii analogiei, athanorul şi nenumărate simboluri. Cornel Mihai Io­nescu nu face doar un istoric pasionant al baro­cului, în linia lui Edgar Papu (căruia nu i se pot diminua meritele în ceea ce priveşte analogiile plastice, claritatea stilului şi vastitatea perspectivei culturale), ci se scufundă până la „Mumele” sale. Partea finală a volumului, pasionantă ca un roman, cuprinde articole condensate despre complexul Heraclit, epifania luminii negre, tatuajul emblematic, surâsul Gorgonei şi multe altele.


Şi totuşi, oricât de imprevizibile ar fi descifrările de hieroglife, oricât de alexandrină ar fi imaginaţia critică din aceste pagini, toate la un loc nu echivalează cu a-l asculta pe Cornel Mihai Ionescu viva voce. Dar nu într-un cadru aulic, ci într-o cârciumă a lui Auerbach, unde comparatistul acesta socratic se dezlănţuie într-o orgie hermeneu­tică. Este unul dintre puţinii oameni la care până şi bârfa deviază înspre tălmăcire, înnobilându-se. Oricât l-ai asculta, ai senzaţia că rămâi constant pe un limb la porţile cunoaşterii subtile. Nu-i nimic, e bine şi aşa – să fii primit măcar în paradisul limitrof.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul