Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme de îmblânzit trecerea

        Ioan Evu

După mai bine de zece ani de la debutul editorial cu Alfabetul unei șoapte, Nuța Crăciun a publicat recent la editura timișoreană Eubeea, în elegante condiții grafice, a doua sa carte de versuri, intitulată Cuvinte de îmblânzit mâinile*, cu o scurtă precuvântare semnată de Paul Blaj. Volumul conține și o variantă spaniolă a poemelor, în traducerea Janinei Sfetcu.
Ținând cont de faptul că a debutat editorial în 2001, am putea-o plasa pe Nuța Crăciun în așa-zisa generație poetică a douămiiștilor... Dar acesta e doar un amănunt cronologic, pentru că, în realitate, poezia sa n-are nimic comun cu minimalismul, cotidianismul & mizerabilismul numitei generații.
Titlul cărții este în sine o ars poetica ce definește în cheie metaforică credoul artistic și implicit moral al autoarei. Spun implicit moral, pentru că în mai toate poemele cuprinse în Cuvinte de îmblânzit mâinile mesajul liric este subsumat celui etic. Cu alte cuvinte, rolul poeziei este unul de act purificator, expiator al răului/urâtului din lume, scopul pragmatic al demersului scriptural fiind acela de a oferi existenței mundane motivație, coerență și, mai ales, sens. Un sens totdeauna benefic.
O atare viziune „luminoasă” despre actul scrierii își are sorgintea în substraturile temperamental-romantice ale autoarei, care, deşi e vizitată de vagi nostalgii, structural vorbind, e o ființă solară cu o perspectivă pozitivă, tonică, asupra menirii poetului în cetate. Aș spune că acesta este calvarul fertil al autoarei, preocupată aproape obsesiv de triumful valorilor estetico-morale într-o lume amenințată de spectrul convulsiilor existente în relațiile interumane ale societății postmoderne.
Cunoscând-o pe Nuța Crăciun de aproape trei decenii, mai precis, din vremea când frecventa cenaclurile hunedorene, bătând cu timiditate la porțile afirmării, i-am urmărit îndeaproape evoluția. Trebuie amintit că strădaniile sale într-ale scrisului au fost răsplătite, de-a lungul unor ani, cu numeroase premii literare de prestigiu.
În întreg periplul său liric nu vom descoperi asperități și distorsiuni. Evoluția poeziei sale (și mă refer aici nu doar la poemele editate în cele două cărți tipărite până în prezent, ci și la versurile răspândite, sporadic, prin reviste) e una firească, moderată, deloc epatantă. O lirică a bunului-simț și a unei abordări sobre a discursului. Însuși amănuntul deloc neglijabil că-și publică volumele cu parcimonie denotă caracterul perfecționist al poetei, preocuparea obstinantă de a se autodepăși.
Dacă în volumul Alfabetul unei șoapte făceam cunoștință cu o lirică a confesiunilor jurnaliere, vag feministe, o poezie mai mult descriptivă, contemplativă și ușor de-personalizată, în Cuvinte de îmblânzit mâinile avem de-a face cu o abordare oarecum diferită a realității, în care primează factorul existențial.
Poeta e preocupată acum de marile teme ale poeziei dintotdeauna. Din urzeala versurilor sale răzbat marile interogații ontice, dar și năduful revoltei împotriva unei lumi introvertite, auto-claustrată în propriul sine, ce pare a fi inaptă să comunice pe lungimea de undă a sufletului.
Totuși, răzvrătirea eului poetic împotriva realului e cumva estompată de temperamentul reflexiv al autoarei, fiind subordonată unei impresionante discipline a versului care forează adâncimile memoriei individuale ori colective şi aduce la suprafaţă minerale rare. Într-o atare lume – ne sugerează Nuța Crăciun – menirea poetului este, parafrazând titlul cărții sale, aceea de a îmblânzi „marea trecere”, în sensul sugerat de sintagma blagiană.
Poezia cuprinsă în acest volum remarcabil de versuri e țipătul unei singurătăți al cărei substrat e mai mult metafizic decât unul cu motivații explicite. Starea de splin, tristețe și înstrăinare cu care se confruntă spiritul izolat într-o realitate agresivă, întrezărită ca „zid fără ferestre” e distilată și sublimată în retortele imaginarului, fiind transfigurată, catartic, în cântec. Poemele Nuței Crăciun au ceva din inflexiunea tărăgănată a doinei, transmit o mare cantitate de sentiment și de lacrimă, ce transcende suferința, ca în excelentul poem intitulat numărătoare inversă – o autentică bijuterie lirică: „În casă ești doar tu și liniștea/ o auzi cum șuieră pe lângă tine/ ca un tren de marfă/ apoi se așază în tomuri albastre/ pe rafturile reci// prin ochii ferestrei lumea pare perfectă/ poți vedea acvariile cu peștișori aurii ale sfinților/ poți auzi cântecul pianistului de pe ocean/ cum trece din văzduhul cu ciori/ direct în camera ta de închiriat// e cel mai lung coșmar de până acum gândești// în lumina dimineții timpul trece impasibil/ ca un tren/ din care te poți arunca oricând”...
Există în această remarcabilă carte de versuri o stare de graţie a cuvintelor, poeta locuită de har simte nevoia să se destăinuie unui interlocutor niciodată numit, bănuit doar ca prezenţă abstractă în mai toate poemele, fapt ce conferă discursului liric o aură colocvială și deopotrivă misterioasă, de un romantism bine temperat, deloc desuet. Aceasta, pentru că Nuța Crăciun evită cu măiestrie capcanele confesiunilor banale și aplică surdină efuziunilor, încât putem afirma că versurile sale se constituie în autentice radiografii ale sufletului.
Desigur că ar fi multe de spus despre poezia Nuței Crăciun, dar, deocamdată ne rezumăm doar la a afirma că noua sa carte de poeme, Cuvinte de îmblânzit mâinile, e o reușită, o apariție editorială demnă de tot interesul cititorului de poezie bună.


* Nuța CRĂCIUN – Cuvinte de îmblânzit mâinile, Ed. Eubeea, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul