Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cuvânt, destin, mister...

        Nicolae Georgescu

Emil Lungeanu se „odihneşte” de critica literară scriind versuri, scriind-o adesea chiar în versuri, de teatru făcând dialoguri socratice – dar din roman nu mai are unde fugi: este absorbit în aşa măsură, încât devine însuşi personaj, autor, construcţie, proiect şi destin al fiecărui personaj în parte. Rezultă – de pildă, în noul său roman, Enigma – o efuziune lirică de sentimente existenţiale, o spaimă de absolut controlată instrumental şi depăşind instrumentele, în fine, o demonstraţie literară a supunerii omului de către ceva ce se poate numi destin, dar nu e chiar asta, un pre-destin mai degrabă, o antecameră a fabricării liniilor vieţii şi morţii oamenilor, o zonă, aşadar, intermediară, unde se mai poate mişca ceva din dat: această mică diferenţă ne-ar domina, în sensul că aici ne putem juca soarta, eventual putem depăşi datul, eventual îl putem întârzia – dar în mod obligatoriu îl conştientizăm şi ni-l asumăm ca dat. O asemenea „filozofie de viaţă” infuzată în întreaga construcţie a romanului impune căutări, participare, fuga după coincidenţe, explicarea lor, intrarea într-o zonă mistică mereu măsurată cu instrumente însă – fie că vin din domeniul fizicii sau antropologiei, fie că se găsesc în mituri, în genealogii de personaje sau în zona largă culturală. Din acest ultim punct de vedere, romanul poate fi considerat un Pseudokinegheticos – Emil Lungeanu adunând („vânând” sau mai degrabă „pescuind”) pe o temă dată biblioteci întregi de pilde şi exemple; autorul se mişcă în literatura universală, dar şi în mitologiile zonale, şi în istorie, cu o lejeritate ce-l arată „de acolo”, foarte bine familiarizat adică, şi nu numai atât: extrem de adânc implicat în trăirea operelor în care se orientează. El îl citează pe Shakespeare ca specialist, dar şi ca pasionat de opera lui, foloseşte limba latină pentru alte citate, uzează de etimologii savante, intră în dialog cu filozofii pe care-i foloseşte – cartea fiind, din acest punct de vedere, un savuros spectacol culturologic, un dialog universal de fapt.
Toate acestea sunt aspecte însă; importantă rămâne filozofia dezvoltată, suportul naraţiunii şi rezultatul ei. Pe scurt, în roman este vorba despre trei sinucideri succesive care au avut loc într-o garsonieră de la etajul şapte dintr-un bloc relativ nou, fiecare dintre cei bântuiţi aruncându-se în gol de la balcon. Nicio legătură între cei trei şi totuşi investigaţia criminalistică vrea şi trebuie să găsească legături pentru a nu se lăsa impresia că locul este blestemat: justiţia − nu este aşa? − trebuie să rămână în omenesc, să explice, să convingă, să liniştească oamenii înlăturând suspiciunea supranaturalului din faptele oamenilor. Din această luptă cu „superstiţia”, din această negare cu toată logica disponibilă a ei izvorăşte drama personajelor – care sunt procurori, medici, profesori universitari, cu toţii pozitivişti până în măduva oaselor –, pentru că la tot pasul ele se izbesc de coincidenţe; nu de acel tip de coincidenţe stranii care ar fi putut transforma romanul într-unul de mistere, eventual cu stafii ŕ l’americaine; aşa cum nu avem de-a face cu un roman poliţist în acest caz, ci pur şi simplu de situaţii similare, asemănări, implicare simbolică a investigatorilor în aceleaşi tipuri de întâmplări, chiar cu chestiuni ce ţin de nume şi cifre, anagrame care pre-vestesc destinul etc. O rezolvare (sau „cheie”, cum s-ar spune) a romanului ar fi putut fi romanul lui Thornton Wilder Puntea Sfântului Ludovic, pe care autorul nu-l aminteşte (de ce?). Emil Lungeanu se mulţumeşte să constate că toţi cei implicaţi în cercetarea cazului mor, până la urmă, în sensul amănuntului de care se ocupă fiecare în parte: pasionat de şarpele dresat rămas în balcon după ultimul sinucigaş, un profesor de arheologie moare muşcat de o viperă pe şantierul său etc. În fond, autorul ne spune că implicarea totală în cunoaştere se plăteşte cu viaţa – care, odată obţinută cunoaşterea ca atare, nici nu mai contează ca viaţă sau moarte: este altceva, iluminare, de pildă, sau simplă izbândă, oricum ceva abstract. În felul acesta se justifică de fapt mistica în cunoaştere (se justifică, adică intră în cadrele justiţiei) – aceasta mi se pare a fi concluzia întregii cărţi; o implicare nerecunoscută, nemărturisită mai degrabă, impusă de realitatea însăşi. La Eschil, autorul pe care Emil Lungeanu îl citează des, eroii tragici merg insistent pe coincidenţe în aflarea adevărului şi concluzia este că da, putem afla ce se va petrece, putem descifra viitorul din prezent – dar numai şi numai exact în momentul în care acel lucru se petrece. Corul din tragedia Agamemnon ajunge la concluzia, analizând discursurile Clitemnestrei şi interpretând alte semne coincidente, că regina trebuie să-l omoare pe rege, că ea chiar îl omoară, dar descoperă acest adevăr numai în momentul în care crima se produce, nu o poate preîntâmpina. Cu discursul său asupra cunoaşterii, Emil Lungeanu se înscrie în lunga şi fertila galerie universală a misticilor deveniţi, sau involuntari, sau refuzând mistica pentru a o regăsi în real. Convinge mai ales pasiunea cu care autorul tot caută altceva, fugind de evidenţe; convinge în egală măsură textura literară, textul ca text: cartea este scrisă cu mână experimentată, de maestru. Ca o supapă de rezervă, autorul se detaşează de întâmplări într-o naraţiune paralelă, intercalată, unde discută chestiuni de biografie personală, de scris ca mod de existenţă etc. Acest roman în roman are menirea de a atrage cititorul către concret, către psihologie, meditaţie, aforism, poezie, întărind pozitivismul din investigarea majoră a adevărului, asigurând, adică, o dată în plus cititorul de imparţialitatea naratorului. Şi cu toate acestea, misterul se creează, există, persistă. Ar fi un fel de predominanţă a cuvântului: de vreme ce „la început a fost cuvântul” (citare deasă la Emil Lungeanu), rezultă că el face totul, blestem şi destin, adevăr şi minciună, miracol, istorie, literatură... Încrederea în cuvânt a lui Emil Lungeanu este singura latură mistică pe care nu şi-o disimulează şi, mai mult: cu ea nu-şi înşală cititorul, în sensul că este pozitivist în toate, dar în cuvânt crede mistic, ci-i atrage atenţia că doar acest unic mister ni se îngăduie în lume, că folosim un instrument mistic în esenţa lui, în fiinţa şi fiinţarea lui, făcător de minuni, pe care, oricât l-am pipăi, instrumentaliza, cântări etc., tot nu-l înţelegem şi ne lăsăm folosiţi de el.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul