Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Primatul imaginaţiei

        Simona-Grazia Dima

Un poet cu un univers intens meditativ este Kocsis Francisko, pentru care, în volumul Melancolii în formă continuată, recent apărut la Editura Ardealul din Târgu-Mureş, cosmosul formează un tot misterios, în care existenţele îşi topesc graniţele: „se întâmplă ceva dincolo de ştirea de sine,/ în interiorul foarte îndepărtat, din vecinătatea spectrului roşu al fiinţei,/ unde lumile se îndreaptă spre lagunele fără geografie/ în care se pierd toate vieţile chemate înapoi,/ (...) e cântecul care ne ţine laolaltă/ ca un nevăzut cordon/ şi înainte şi după timpul petrecut în starea vie” (Flautul). Metafizicul, tatonat dincolo de o cortină de simboluri ezoterice, reprezintă o continuă tentaţie a dezmărginirii eului poetic. Acesta posedă vocaţia de a savura tăcerea plină de sensuri, cunoaşte marea taină a celor vechi, conform căreia „un cuvânt... devine realitate de îndată ce-i rostit” (Ćpocalipsa după Ioan şi Cinghiz).
Poetul desfăşoară, ca într-un ritual deopotrivă cosmic şi social, o amplă tapiserie din care nu lipsesc neliniştea şi interogaţia, sufletul trăind acolo „o exilare din prezentul veşnic ireconciliant, în care nu mai simt prezenţa Celui Ce Nicicând N-a Absentat din Lume” (Octombrie 1985). Viziunea este apocaliptică: „vin timpuri necrotice cu miros de sulf şi tinctură,/ o zi de compasiune nu răscumpără nimic, balsamul/ doar acoperă efectul dezvăluit de plaga incurabilă” (ibidem), marcată de omniprezenţa sacrificiului castrator: „după formidabila călătorie prin viaţă, la Dumnezeu/ trebuie să ajungă specia, nu indivizii”.
Discursul pendulează postmodern între proză şi cadenţe poetice, rostirea pigmentată cu numeroase neologisme îmbracă forma sobră a unei comunicări irepresibile, cu alură cvasiştiinţifică, din convingerea că poezia este o reală formă de cunoaştere, o ştiinţă a fiinţei şi a trecerii ei demne prin lume: „nu trasez niciun fel de hotar între imaginar şi real,/ între ele nu există niciun fel de diferenţă,/ în amândouă trăiesc cu acelaşi suflet şi fler/ şi nu-mi pasă decât de-un infatigabil argument: TOTUL E VIAŢĂ,/ absurdul şi basmul,/ matematica şi visul,/ dezastrul, mângâierea,/ speranţa, destinul –,/ sub o singură lege stau unul şi duiumul” ((Ne)vindecarea de iluzii).
Un frumos poem, Caligrafi şi gravori, este dedicat poeţilor, deoarece ei regenerează limbajul actual prin continuul recurs la o limbă primordială – „scriu, gravează şi citesc în limbi care nu s-au mai vorbit/ de dinainte de mânia de la Babilon (...) sunt fericiţi cum oamenilor nu le-ngăduie firea încâlcită/ să spere că vor fi vreodată, sunt întruparea visului pe care-l scriu/ pe vânt, pe nisipuri, pe ape, cuvintele lor au gust, miros, culoare,/ ritm de castaniete din lemn moale,/ dar şi proprietatea bizară de a se traduce în limba ta/ de îndată ce le atingi cu privirea şi gândul;// o manufactură cu caligrafi şi gravori/ lucrând fără să le pese când se sfârşeşte/ ori începe ziua, săptămâna sau veacul – ei nu adună timp”. În peisajul sumbru al veacului, aceşti discreţi şi constanţi scribi, cuprinşi de „tăcerea la fel de profundă/ cum trebuie să fie liniştea prelungă dintre stele”, reprezintă încrederea în rostul scrisului fondator şi mai ales coeziv, continuator, perceput pe filieră elioteană: „îmi dau sentimentul că tot ce facem nu-i lipsit de continuare,/ că tot ce ne-a premers revine în aceleaşi tipare/ de gesturi şi gând,/ ne sunt mereu alături/ în sunet, culoare, cuvânt”.
Poezia este o artă a singurătăţii, o regulă (în sensul de continuă exersare, de exerciţiu virtuoz) sublimă, un risc asumat: „e arta de a străbate în linie dreaptă/ drumul sinuos dintre două puncte pe-o hartă/ încă nedesenată” (Regula simplă). Este şi un simbol viu al purităţii şi autenticităţii, abandon şi sinceritate depline, mântuire prin imaginar: „Visul e confesionalul în care nu poţi pătrunde/ cu trăsături falsificate” (Monolog nocturn). De altfel, poetul reia statornic această profesiune de credinţă: „Nu-mi lipseşte nimic câtă vreme/ îmi pot imagina orice” (O parabolă). Prin contrast, viaţa cotidiană a omului este o continuă îndepărtare de centru, o stoarcere (de fapt, o estorcare) a energiei, o risipire a potenţelor creatoare şi deci a timpului: „nu mai râvnesc la odihnă,/ de timp sunt vlăguit”. Într-un excelent poem al înstrăinării, Octombrie 2011, sau în Tristeţe, sunt surprinse trăirile contemporaneităţii, definite de o natură intrinsecă dură şi inexorabilă, de metal greu, ba chiar nocivă ca uraniul, ce are nevoie de înjumătăţire, de un timp al îmblânzirii, diferit de la om la om. Natura celuilalt e, printr-o nefastă fatalitate, greu de cunoscut: „tristeţea lui şi tristeţea mea sunt despărţite/ de oceane de ape”.
Discursul liric meditativ al poetului este dinamizat în chip benefic de inserturi autobiografice ori sociale. Bunăoară, mama apare ca o prezenţă emblematică în acest tărâm al tatonării absolutului, consubstanţială lui: „ea crede că graniţele dintre lumi nu se află chiar atât de departe/ cum ne face văzul să credem,/ că poate chiar în preajma noastră/ se află locul prin care se trece” (Mama), iar „în locul acela numit Maldaoci am intuit prima oară/ ce înseamnă destin şi cum e forţat omul să-l accepte,/ (...) şi tot acolo am revenit după ce-am străbătut viitorul/ care mi-a confirmat că presimţirea e mai presus de înţelegere,/ că neostoita fantezie poate deveni coautor la istorie/ când cei ce au făcut-o nu mai pot vorbi” (Amintirea unui sălaş transilvan părăsit). Este prezent şi bunicul, „fostul ofiţer în armata imperială”, sau Europa, care „aşteaptă să înflorească cireşul simbolic” (Jurnal la Noapte, până în zori). Un subtil gânditor asupra istoriei umanităţii, din cele mai îndepărtate timpuri și până astăzi, transpare din întregul volum (ca în poemul Istoria e cruntă) şi, deopotrivă, unul asupra istoriei literare, dornic să înţeleagă alteritatea, să empatizeze cu celălalt. Scrisul său dovedeşte o remarcabilă intertextualitate cu spaţiul poeziei maghiare transilvănene şi nu numai. Poetul intră în dialog cu mari poeţi evocaţi în modul cel mai firesc: Ady Endre, Dsida Jenő, Szabó Lőrincz ori Szőcz Geza.
Kocsis Francisko practică un lirism al clarobscurului voalând tandru explozii interioare intense şi tragice, îşi trăieşte ca pe un crez de viaţă poezia ivită din „abilitatea de a fredona în loc să urle” (Fortuna lunatica).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul