Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sexualitatea, munca şi moartea

        Ioan Buduca

Religiile Cărţii (mozaism, creştinism, musulmanism) vorbesc despre Cădere. Altfel spus: despre Păcat şi urmarea sa, Căderea omului din Rai. Şi mai precis: despre ispita luciferică, despre păcatul ce a intrat în oameni prin acceptarea promisiunilor făcute de Ispititor şi despre urmările acestui „eveniment”. Concret, aceste urmări sunt următoarele: separarea sexelor şi apariţia necesităţii de a munci. Separarea sexelor a avut propria ei urmare: înmulţirea sexuată. Iar acest fel de înmulţire (care este opusul polar al celei anterioare, androginice) a avut drept consecinţă pentru femeie necesitatea de a purta făt şi de a naşte. Opusul polar al naşterii (formarea unui trup pentru suflet) avea să fie moartea (distrugerea trupului în care a sălăşluit un suflet).
Dar nicăieri în religiile Cărţii nu avem răspunsul la întrebarea de ce? De ce aceste urmări, şi nu altele? De ce tocmai sexualitatea, munca şi moartea? Nu explică aceste de ce-uri nici textul biblic, nici teologia care s-a acumulat în marginea Căderii. Ba chiar s-a putut vorbi despre cele trei urmări ale Căderii ca fiind blesteme ale lui Dumnezeu!!! Ca şi cum Dumnezeu ar fi compatibil cu magia neagră a blestemului: te-ai lăsat ispitit, mi-ai încălcat porunca, acum te blestem... Dar nu a fost tradus un verset din Tatăl Nostru aşa: „Şi nu ne duce pe noi în ispită”?! Fireşte că Blestemăţia Sa este şi Ispititorul, dar este Acesta totuna cu Dumnezeu?
Câtă stimă de sine ai avea, cititorule, dacă ai putea explica convingător pentru oricine misterul celor trei de ce-uri! De ce separarea sexelor, de ce munca şi de ce naşterea şi moartea? Nu găsim explicaţiile în teologia oficială. Dar dacă au fost date, iar noi nu ştim unde să le căutăm? Într-adevăr, au fost date, şi înţelegi, citindu-le, de ce au putut fi date atât de târziu, la început de secol XX. Explicaţiile (convingătoare pentru oricine) au venit din afara teologiei oficiale (nu şi din afara creştinismului), dar persuasiunea lor nu e chiar pentru oricine: ca să le înţelegi, e nevoie să citeşti, mai întâi, bazele cosmologice în care au fost întemeiate, numai că aceste baze par a contrazice cosmologia modernă a naturalismului materialist; ca să înţelegi în cele din urmă că aceste baze non-materialiste nu contrazic de fapt ştiinţa cosmologică modernă, e nevoie să fi studiat temeinic cosmologiile cuantice; mai apoi, nu e suficient că ai acceptat raţionalitatea acelor baze de natură spirituală; e necesar să mai faci un efort pentru a putea accepta şi bazele teosofice ale „constituţiei” omului; „constituţie” înseamnă, aici, constituenţă: care sunt părţile din care e constituit omul în integralitatea sa; constituenţa platoniciană era următoarea: spirit, suflet, trup; din pricini care iarăşi cer multă răbdare şi mult studiu, a trebuit să trădăm acest adevăr „constituţional” şi să evoluăm sub carenţa unui adevăr trunchiat, acela potrivit căruia n-am fi constituiţi decât din suflet şi trup.
Toate acestea cer cel puţin 20 de ani de răbdare şi studiu. Cel care a trecut primul prin probele iniţiatice ale acestei perioade era dăruit prin karma sa personală cu o capacitate rară la moderni: încă din copilărie acest înainte-mergător putea să vadă fiinţele elementale (spiriduşii vegetaţiei, sufletul suitor al decedaţilor etc.). Mai apoi, a studiat ştiinţele materialiste şi s-a identificat cu viziunea lor. A băut paharul materialismului până la fund. S-a ridicat, în cele din urmă, din infernul drojdiei de pe fundul paharului şi a construit o nouă (radicalmente nouă) teorie a cunoaşterii, una potrivit căreia deasupra intelectului ar mai fi trei puteri cognitive: imaginaţia, inspiraţia, intuiţia. Noutatea era, însă, veche şi uitată. Înainte-mergătorul de care vorbim s-a îngrijit (în mii de pagini) să explice vechimea acestei noutăţi şi de ce a fost necesar ca sensul acestei vechimi să se piardă mai întâi şi de ce tocmai la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX au fost create condiţiile pentru restaurarea sensurilor acelei vechimi.
Aşadar, iată încă un set de teme de studiu care se cer parcurse pentru ca persuasiunea convingătoare pentru oricine să devină convingătoare măcar pentru unii.
Cele trei de ce-uri şi explicaţia lor acum.
O singură prezentare preliminară: înainte-mergătorul de mai sus este acela care a văzut întâiul că e o greşeală în traducerea „Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Tot el a tradus „săraci cu duhul” aşa: nevoiaşi întru spirit. Ce dovedesc aceste observaţii mărunte? Libertatea lipsită de laşitate a unei noi calităţi morale: prezenţa de spirit. Această calitate nu apare de la sine. Ea vine doar în urma celor 20 de ani de răbdare şi studiu (dacă răbdarea şi studiul au fost focusate non-egoist, neapărat non-egoist). Ea nu vine decât la nevoiaşii întru spirit. Nu vine la nevoiaşii întru intelect.
 • Separarea sexelor. Naşterea şi murirea. Tema fusese abordată de Platon, prin imaginea androginului. Ceea ce lipsea acolo, în explicaţia platoniciană, erau temeiurile antropogonice şi cosmogonice ale explicaţiei. Erau un de la sine înţeles, aşa cum, la noi, când spunem că doi adunat cu doi fac patru, e de la sine înţeles că operaţiile noastre aritmetice stau pe o bază zecimală. La chaldeeni doi adunat cu doi dădeau patru, dar doi adunat cu cinci nu dădeau şapte, pentru că numărul şapte nu era prezent în baza lor seximală (întemeiată în baza 6, iar nu în baza 10).
Care este acel de la sine înţeles platonician? Faptul că omul a devenit odată cu sistemul solar, având, evoluţionar, vârsta acestui Univers. A fost mai întâi foc, apoi, pe rând, apă, aer, pământ. Acum, cele patru elemente sunt co-prezente. În evoluţia universală, ele au apărut pe rând, unul după altul, unul din altul: aerul din foc, apa din aer, pământul din apă.
Trupul fizic, fiind pământ, s-a format din elementul apă. Acum, acest element (apa), în trup, este viul din starea noastră de non-cadavru. Urmaşii lui Platon l-au numit eter. Eterul, fiind apă, s-a format din elementul aer. Acum, acest element (aerul), în omul viu, este sufletul. Urmașii lui Platon l-au numit corp astral (dat fiind că substanţa în care subzistă sufletescul este formată de toate planetele din sistemul solar). Sufletul, fiind aer, s-a format din elementul foc. Acum, acest element (focul), în omul viu, este spiritul. Urmaşii lui Platon i-au spus eu. Biblia îi spune chip şi asemănare. Când trupul fizic devine cadavru, acest element de foc (spiritul) rămâne viu şi dincolo de cadavru. Platon credea că acest element de foc revine în trup, fie el trup de om, din nou, fie el trup inferior (animal, plantă, mineral). Şcolirea misterială pe care şi-a însuşit-o Platon (la Efes) era una despre Logos şi despre Karma (destin). Dar era deja o şcolire decadentă. În privinţa compensărilor karmice, se credea, acolo, că ar exista şi compensări care ar cere regresie involuţionară. Urmaşii lui Platon au scos din conştienţa omenească reîncarnarea, dat fiind că ei nu ar fi putut impune în conştienţe Învierea împreună cu reîncarnarea. Azi, co-prezenţa în conştienţă a Învierii şi a reîncarnării a devenit posibilă. Au fost create, în fapt, condiţiile de posibilitate ale acestei co-prezenţe.
A fost necesar – zice înainte-mergătorul nostru – să fie înţeleasă co-prezenţa universală a evoluţiei şi a involuţiei şi acest fapt cognitiv a devenit posibil abia după ce a apărut evoluţionismul naturalist-materialist. Cele materiale (aer-apă-pământ) evoluează în simultaneitate cu involuţia celor spirituale (foc) până la un punct de inflexiune, începând de la care cele spirituale (decăzute) trec în stadii evoluţionare, iar cele materiale, în stadii involuţionare: pământul va redeveni apă, apa va redeveni aer, aerul va redeveni foc. Aceste simultaneităţi fac una din evoluţia-involuţia cosmogonică şi involuţia-evoluţia antropogonică.
Androginul era imaginea fiinţelor omeneşti înainte ca elementul aer (sufletescul) să fi fost integrat în elementele apă şi pământ (trupurile fizice). Această integrare a fost numită în Biblie suflare de viaţă. Trupurile omeneşti, de pământ, aveau deja viaţă (apă), dar nu aveau suflare (suflet, aer). De acum încolo, vor avea. Şi înainte devine după. Biblia numeşte acest înainte Rai. În vremea acestui înainte, nu exista naştere şi moarte. Sufletescul îşi avea autonomia sa cosmo-spirituală. Era creat (din foc), dar nu era muritor. După acest înainte (după Cădere), sufletescul transformă trupurile de pământ în unelte care să-i servească cât mai bine. Numai că aceste unelte perfecţionate vor avea o problemă de lungă durată: le va fi tot mai greu să ajute sufletescul să-şi amintească originea sa nemuritoare (spirituală). Greul cel mai greu urma să se instaleze începând din secolul al XIX-lea d.H. Acel punct de inflexiune mai sus-pomenit a fost (este) Misteriul de pe Golgotha: evoluţia şi involuţia, deşi îşi inversau polii, continuau să meargă împreună.
Sufletescul, întemniţat în trupuri, o vreme, de la naştere până la moarte, avea nevoie – ca să nu-şi uite originile – să se întoarcă în autonomia sa cosmo-spirituală (de la moarte până la o nouă naştere). Iată de ce Platon dispreţuia temniţa sufletului, dar fără să dispreţuiască trupul (cum, greşit, vor moşteni imaginea temniţei, o vreme, misticii creştinismului).
Prin urmare, ca să poată exista naştere şi moarte, sufletescul s-a împărţit în două: feminin şi masculin.
 • Munca. Mineralitatea. Perfecţionarea trupescului omenesc urma a servi cât mai bine intenţiilor sufletescului. Care erau acestea? Să trezească simţurile însămânţate în trupuri şi să le mărească tot mai mult şarful (claritatea). Pentru aceasta era necesar ca trupurile să asimileze mineralitatea Pământului. Nu era suficient ca acele trupuri să se mulţumească a se hrăni numai cu hrană vegetală sau animală. Conştienţa de sine este neclară în trupuri care se hrănesc aşa. În schimb, clarviziunea spirituală este mai mare în trupurile care se înmulţesc prin cosangvinizare. Era, însă, pre-destinare divină ca omul să ajungă la conştienţă de sine tot mai clară: dacă nu s-ar întâmpla să fie atins acest ţel, punctul de inflexiune n-ar putea inflexa polii evoluţiei-involuţiei. Drept pentru care căsătoriile cosangvine au fost înlocuite (mult înainte de Întrupare) cu cele formând cupluri cu sânge mult diferit. Spre a mai şterge şarful clarviziunii spirituale în favoarea noului şarf, al conştienţei date de simţuri, a fost dat vinul (must fermentat) drept aliment. Alături de căsătoriile îndepărtat-sangvine şi alături de tendinţa tot mai pronunţată de a folosi hrană minerală (sarea, în principal), toate acestea au condus fiinţele omeneşti de la claritatea clarvizionară la începuturile clarităţii conştienţei prin simţuri. Aceste începuturi sunt, istoriceşte, identificabile la oamenii de la mijlocul erei atlanteene (altă temă platoniciană prost moştenită, până în ziua de azi).
Înainte-mergătorul nostru spune aşa: acele începuturi sunt tot una cu trezirea eului (focului) în triada aer-apă-pământ care constituia trupesc-sufletescul omenesc. Acesta era ţelul pre-destinat: trezirea eului. De acum înainte, nu doar sufletescul va perfecţiona trupescul, ci şi eul va începe să perfecţioneze sufletul. Abia de acum înainte, sufletul perfecţionat va căuta să înţeleagă sarea pământului, rostul mineralităţii întru trezirea conştienţei de sine. Prima trezire a eului era acest fel de conştienţă. Următoarea (a doua, în curs de dezvoltare) are a fi conştienţa sinei spirituale din sinea inferioară eului.
Întru trezirea acestei conştienţe a sinei spirituale din sinea inferioară a eului, nu mai era suficientă hrănirea mineralizată şi cunoaşterea mineralelor pentru hrănire, ci era necesară cunoaşterea pe deplin clară a mineralităţii ca atare. Adică, pe scurt, acum devenea necesară indexarea: pornind de la cunoaşterea elementului pământ, înapoi, la cunoaşterea tot mai clară a elementelor apă-aer-foc.
Măreţia fără egal a cunoaşterii elementului mineral (pământ) a dat grandoarea fără egal a spiritului ştiinţific modern.
Iată de ce înainte-mergătorul nostru a pornit pe calea sa iniţiatică de la acest element şi de la acest spirit întrupat în ştiinţele moderne ale naturii.
Iată ce n-au înţeles încă paznicii dogmatici ai spiritului creştin: n-au înţeles, adică, balanţa foc-aer-apă-pământ (în stânga), pământ-apă-aer-foc (în dreapta), pentru posibilitatea căreia a avut loc Misteriul de pe Golgotha.
Şi iată de ce înainte-mergătorul nostru a putut înţelege misteriile sexualităţii şi ale muririi, precum şi misteriile muncii şi ale mineralităţii, care stau cruce în punctul de inflexiune al Balanţei.
*
La ultimul Conciliu ecumenic, al VII-lea, în anul 869, a fost dată, în formă dogmatică, următoarea „sentinţă”: nu este adevărată trihotomia spirit-suflet-trup, ci doar dihotomia suflet-trup, dar sufletul are unele însuşiri spirituale. Platon era executat prin voinţa Sfântului Duh, căci se consideră că dogmele sunt inspirate de El. Teoriile sale despre transmigraţia sufletelor nu vor mai circula. Sufletele au o singură încarnare, aşa va fi canonul, după care vor aştepta obştească Înviere.
Dacă nu s-ar fi dat această dogma greşelnică, sufletele occidentale ar fi căutat mai departe amintirea celor spirituale. Mai apoi, catolicismul va susţine că Dumnezeu este transcendent şi că nu există posibilitate de comunicare directă Dumnezeu-om. Grigore Palamas, în Bizanţ, va polemiza cu această teză şi va susţine că energiile divine necreate se comunică omului învrednicit (înduhovnicit) întru aceasta. Bizanţul va înainta pe calea acestui misticism. Occidentul se va îndrepta către cercetarea energiilor create întrupate în natură. Mai ales după secolul al XVII-lea, ştiinţele naturii vor deveni tot mai materialiste: normal, de vreme ce nu ar fi un adevăr că există spirit de sine stătător. Chiar Dumnezeu va fi declarat, două secole mai târziu, mort în sufletele Occidentului.
Dacă nu s-ar fi decis, greşelnic, dogma de la 869, n-am fi avut gloria ştiinţelor moderne ale naturii, care, iată, în cele din urmă, au eliberat omul de toate constrângerile legilor date din afara lui de zei. Paharul cunoaşterii a ajuns la drojdia de pe fundul lui. Acolo, pe fund, doar legi ale naturii.
Acum, la apogeul acestei drojdii, apare înainte-mergătorul mereu pomenit, care spune: libertatea ce ne-a venit prin dogma greşelnică de la 869 era necesară; ea trebuie, acum, folosită pentru a înţelege de ce a fost necesară dogma aceea greşelnică; ea trebuie, acum, folosită pentru a înţelege spiritualul care se manifestă prin legile naturii; în viitor, vom accesa cele spirituale, dar nu o vom mai face ca nişte copii neînţărcaţi de la sânul zeilor, ci ca nişte adulţi liberi şi deplin responsabili; acum, iată, ne aflăm în partea dreptă a Balanţei care a fost inaugurată prin Misteriul de pe Golgotha şi avem a cerceta, prin simetria trecut (stânga)-viitor (dreapta), cele ce stau ascunse de la întemeierea lumii în seria ce ne stă în faţă: pământ-apă-aer-foc; n-am fi putut trece la conştienţa de sine a eurilor şi, mai apoi, la conştienţa sinei spirituale (ce stă in statu nascendi în noi) dacă nu ar fi existat acest curs al lucrurilor şi al înţărcării noastre; abia acum vom trece – vorba Sfântului Pavel – de la dinţii de lapte la dinţii pentru carne; tocmai la Pavel avem a ne întoarce, spre a înţelege şi-şi-ul său cel mai apoi uitat de urmaşii săi: şi pistis (credinţă), şi gnosis (cunoaştere); acum, abia acum, avem toate condiţiile de posibilitate pentru înţelegerea acestui şi-şi, singurul care ne va da o teologie viabilă (trăibilă) a Învierii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul