Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O noapte din viața lui Nicolae Labiș

        Alex. Ștefănescu

Nicolae Labiș încă nu împlinise nouăsprezece ani când a scris poemul Moartea căprioarei. L-a scris într-o noapte de vară, în 1954, în casa părintească din Mălini, unde venise pentru o scurtă vacanță (absolvise Școala de Literatură din București și încă nu-și găsise un loc de muncă).
Poemul uimește și azi prin dramatism și prin expresivitatea lui violentă. Deși a fost recitat de nenumărate ori − pe scenele unor teatre, la serbările școlare, la radio, la televiziune −, deși a fost menționat, analizat, reprodus în antologii de critici și istorici literari, ilustrat de graficieni, pastișat de epigoni, rămâne în continuare surprinzător. Nu s-a oficializat. Nu și-a pierdut noutatea, care se reconstituie la fiecare nouă lectură. Și nici nu și-a pierdut misterul prin suprasemnificare.
Încă de la primul vers se instaurează o atmosferă care anunță sau face posibilă crima:
„Seceta a ucis orice boare de vânt”.
Deci nu a oprit, nu a făcut să înceteze, nu a suspendat, ci a ucis orice boare de vânt. Modul decis în care este folosit acest verb refractar la nuanțări dă tonul întregului poem. Enunțurile care urmează, juxtapuse, nesubordonate unul altuia, accentuează, ca un răpăit de tobe, impresia de situație gravă și ultimă.
„Soarele s-a topit şi a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri”.
Cumplita secetă din 1946 (când viitorul poet abia trecuse de zece ani) este rememorată distorsionat, devine o halucinație. Aceasta nu înseamnă că imaginile își pierd claritatea. Ele capătă, dimpotrivă, o pregnanță agresivă, ca și cum cineva ar da butonul intensității culorilor și al contrastului la maximum. Autorul povestește, la timpul prezent, cum, copil fiind, îl urmează pe tatăl său, la o vânătoare de capre clandestină. „Vânătoarea foametei în munții Carpați”, „la ceas oprit de lege și de datini”, are drept justificare morală supremă disperarea:
„Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,/ Iar datina şi mila sunt deşarte,/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”.
Ca și în Sofie’s choice, răscolitorul roman al lui William Styron (care avea să apară însă abia în 1979), în poemul unui autor de nouăsprezece ani neîmpliniți din România, într-o țară comunistă, a optimismului obligatoriu, este evocată trăirea sfâșietoare a cuiva care trebuie să hotărască pe cine salvează și pe cine sacrifică dintre ființele dragi. Preferința pentru un asemenea subiect – găsit printre amintirile sale de adolescent care deja a trăit prea multe pentru vârsta lui − dovedește excepționalul instinct artistic al lui Nicolae Labiș.
Ca să nu mai vorbim de versurile propriu-zise, aproape toate încărcate de electricitate lirică:
„Brazii mă zgârie, răi și uscați”;
„Setea mă năruie”;
„Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins din cişmea”;
„Tâmpla apasă pe umăr”;
„Păşesc ca pe-o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea”.
Vânătoarea este resimțită de copil ca un act odios și datorită împrejurării că biata căprioară va fi învinsă prin viclenie: ea este așteptată, cu pușca încărcată, lângă unul dintre puținele izvoare nesecate din pădure, unde în mod sigur va veni, împinsă de sete. Poetul-adolescent face o remarcă subtilă din perspectiva copilului de altădată:
„Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini”.
„Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri...” – trebuie să aibă cineva o mare sensibilitate și o conștiință atotcuprinzătoare ca să scrie un asemenea vers.
Urmează o strofă a cărei forță expresivă întrece orice așteptări:
„Cu foşnet veştejit răsuflă valea./ Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/ Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters”.
Numai la Shakespeare mai găsim asemenea reprezentări ale sentimentului vinovăției și ale unei crime încă neînfăptuite.
Mișcarea suflească a copilului este paradoxală. Angajat, alături de tatăl lui, într-o acțiune de supraviețuire, el își dorește cu ardoare ca acțiunea să eșueze:
„Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/ Frumoasă jertfă a pădurii mele!”.
Și, puțin mai târziu, când căprioara apare inocentă și își apropie botul de suprafața apei, iar tatăl se pregătește să tragă:
„De sus, lumina palidă, lunară,/ Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş./ Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară/ Bătaia puştii tatii să dea greş!”.
Versurile referitoare la venirea căprioarei constituie un poem în sine, remarcabil prin grație și tragism, printr-un dureros sentiment al destinului:
„Ea s-arătă săltând şi se opri/ Privind în jur c-un fel de teamă,/ Şi nările-i subţiri înfiorară apa/ Cu cercuri lunecoase de aramă.// Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,/ Ştiam că va muri şi c-o s-o doară./ Mi se părea că retrăiesc un mit/ Cu fata prefăcută-n căprioară”.
Copilul devine, pentru o clipă, o divinitate, știind despre o ființă ceea ce ea nu știe, că va muri.
Ce risipă de frumusețe literară! Până și o descriere făcută în treacăt atrage atenția prin finețea observației și prin capacitatea de a înregistra fluiditatea, cu arta lui Eminescu:
„Şi nările-i subţiri înfiorară apa/ Cu cercuri lunecoase de aramă”.
Împușcătura ucigașă este reprezentată indirect, prin efectul ei, auditiv și vizual:
„Văile vuiră”;
„Pe-o nară pușca tatii scoate fum”.
Tot indirect este reprezentată moartea însăși a căprioarei:
„O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri”.
Indirect, la Nicolae Labiș, nu înseamnă evaziv, ci, accentuat, neconvențional, de un realism halucinant.
Versurile au până la sfârșitul poemului o expresivitate energică:
„Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata/ Mi-a şuierat cu bucurie: − Avem carne!”;
„Înalță tata foc înfricoșat”;
„De pe frigare tata scoate-n unghii/ Inima căprioarei şi rărunchii”.
Obligat de brutalitatea vieții, copilul devine matur în câteva ore. Această maturizare forțată (despre care avea să scrie un roman întreg, Kinderland, o autoare din Basarabia, Liliana Corobca, afirmată după 1989) emoționează. Strofa finală a poemului are rezonanță în conștiința cititorului:
„Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea.../ Tu, iartă-mă, fecioară − tu, căprioara mea!/ Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!/ Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”.
Ultimul cuvânt este cel care anunță depășirea problemei de conștiință și proclamă maturizarea. Dacă poemul s-ar fi încheiat: „Mănânc și plâng”, am fi rămas doar cu imaginea unei copilării ultragiate. Dar prin repetarea cuvântului „mănânc” se stabilește că, printr-un proces grăbit, dureros ca o naștere, copilul a devenit bărbat.
*
Având recent (în vara acestui an, 2015) prilejul să stau de vorbă cu sora lui Nicolae Labiș, Margareta Labiș, am asediat-o cu întrebări și am aflat în ce împrejurări a fost scris poemul. Îmi închipuiam, nu știu din ce cauză (probabil pentru că am în minte șantierele de poeme deschise pentru câte opt-zece ani de Eminescu), că autorul lucrase la Moartea căprioarei cel puțin doi-trei ani din scurta lui viață (1935-1956). În realitate, a lucrat o noapte. Atât, o noapte!
În august 1954, Nicolae Labiș a venit acasă, la Mălini, pe neașteptate, explicându-le alor săi că va rămâne în casa părintească două săptămâni ca să se odihnească. După ce a mâncat, a luat de la o vecină un cal și a mers călare, ferit de ochii lumii, pe malul râului Suha Mare, până la Poiana Mărului. Acolo a legat calul de unul dintre plopii care străjuiesc biserica și s-a așezat pe malul șanțului, cu capul în mâini (așa l-a văzut un flăcău care a trecut pe acolo cu o căruță). Reconstituia, probabil, în minte, momentul cu vânarea căprioarei, petrecut cu opt ani în urmă, în timpul secetei din 1946, într-o poiană din apropiere. Seara s-a întors în casa părintească, s-a închis în camera lui și a lucrat neîntrerupt până spre miezul nopții. Apoi, s-a dus entuziasmat la mama lui, care încă nu adormise, și i-a spus că a scris un poem foarte bun, pe care i l-a citit cu glas tare. I-a mai spus că trebuie să plece în zori la București ca să-l publice cât mai repede, fiindcă vara șefii sunt plecați în concedii și cenzura este mai laxă.
A plecat cu autobuzul la 6 dimineața (spre dezamăgirea Margaretei care, la trezire, nu l-a mai găsit în casă), apoi a luat trenul de la Fălticeni, iar la Dolhasca l-a schimbat cu alt tren. Acolo, într-un compartiment, l-a întâlnit pe Fănuș Neagu, pe care îl cunoștea, i-a mărturisit că a scris un poem mai inspirat decât altele, iar Fănuș Neagu a vrut să-l citească. Atunci, Nicolae Labiș și-a dat seama că... nu avea manuscrisul la el. Îl uitase în casa părintească! În acest timp, la Mălini, Margareta a găsit foile cu poemul împrăștiate de curent prin cameră, le-a adunat, le-a pus în ordine și i le-a trimis prin poștă fratelui ei la București (aflând de la mama lor ce important era pentru Nicolae poemul).
Dacă poșta nu și-ar fi făcut datoria, această capodoperă a literaturii române ar fi dispărut în neant!
Dar manuscrisul a ajuns la destinație. Nicolae Labiș s-a bucurat primindu-l și l-a dus la Viața Românească. Cu sprijinul lui Ion Horea, poemul a apărut în numărul din octombrie al revistei.
Margareta Labiș povestește în premieră (într-o confesiune publicată în paginile revistei Curtea de Argeș din octombrie 2014) ce s-a mai întâmplat după încheierea cu bine a acestor peripeții: „La puțin timp după apariția poemului în Viața Românească, am primit un colet «cu valoare». Avea mărimea a doar două cutii de chibrituri. I-am recunoscut scrisul fratelui meu – el scrisese adresa pe colet −, dar nu bănuiam ce se putea ascunde în surprinzătorul pachețel. L-am desfăcut cu grijă: sub capacul albastru al unei cutioare se afla un strat, bine presat, de bombonele de mentă gumate. Dezamăgită, le-am aruncat pe pat, la întâmplare. «Ce glumă!». Dar, printre bombonelele împrăștiate, am văzut un mic ceas de mână, cu brățara de argint, cu cadranul și limbile aurite. Era înfășurat cu grijă într-o scurtă scrisoare de mulțumire, încheiată simplu. «La mulți ani!» Era primul meu ceas. Avea o frumusețe aparte. L-am purtat mult timp, chiar și după ce s-a defectat ireparabil. Îmi amintea de fratele meu”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul