Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie

        Jovan Hristić

Poet, dramaturg, eseist, critic literar, critic de teatru şi traducător, Jovan Hristić (1933-2002) a fost descendentul unei familii care a jucat un rol important în viaţa politică, economică şi culturală a Serbiei din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut la Belgrad, unde a terminat liceul, apoi Facultatea de Filosofie şi de Arhitectură. Din 1967 şi până la pensionare a predat dramaturgia la Facultatea de Artă Dramatică din Belgrad. Reprezentant al liricii moderne sârbe din a doua jumătate a secolului XX, Hristić se înscrie în tradiţia liricii kavafiene, lăsând urme însemnate în poezia sârbă contemporană. Debutează editorial în anul 1954 cu Jurnal despre Ulise. Au urmat numeroase alte volume. Apariţia fiecăruia a constituit un adevărat eveniment literar în viaţa culturală sârbă contemporană. Jovan Hristić a fost şi un apreciat critic literar şi teoretician. (Prezentare și traducere de Simeon Lăzăreanu)



JOVAN HRISTIĆ


Ulise


Odiseu
Odiseu prietenul meu cel adevărat cel mare călător
şi cel fără de casă Odiseu
Odiseu cel singur în camera de hotel cu un peşte
cu ochii străpunşi într-un amurg ceţos
acest pat aminteşte de spital
Odiseu cel adevărat cel mare cel însingurat cel mereu pe drumuri
care n-are pe nimeni şi care are totul
Odiseu cel mut cel care pribegeşte cu tălpile însângerate
şi cel fără de casă
Odiseu
Odiseu prietenul meu cel adevărat cel mare şi acel
însingurat Odiseu
El



Tăcerea de seară


Voi, seara prin porţi, în străzi întunecate,
Dinspre ieşiri lăturalnice, pe lângă ziduri
Din cărămidă roşie şi cioburi de sticlă,
Îmbrăţişaţi, visaţi clar de lună
Împletit în blana pisicii sau dispărut
În cutele perdelei ori în lătratul câinilor,
Voi doi, voi doi, singuri în întuneric, singuri
Lângă ultimul stâlp în beznă şi fără somn.


Voi doi, undeva în parc, pe vreo alee,
După frunze şi nori, între două ploi,
Între două vânturi, pe banca umedă de lacrimi.
Fără nicio altă urmă după voi decât o cămăruţă
Cu pat din fier şi cărţi pe scaune
Şi un soare rece după geamuri îngălbenite,
Voi singuri, însinguraţi, staţi îmbrăţişaţi
Alungând aripa cenuşie a singurătăţii ce vă desparte.


În timp ce şoptiţi puţinele cuvinte pe care le-aţi găsit
În aceste clipe de întâmplătoare tandreţe,
Toate cuvintele rostite de mult înaintea voastră,
Voi, care mergeţi pe străzile oraşului rămase
Pustii după ultimele spectacole de cinema,
Voi, care mergeţi îmbrăţişaţi
Pe această stradă ploioasă, mai ireală decât visul,
Aveţi ochii închişi iar degetele tac,


Auziţi pasul celui ce vă aţine urma,
Îi auziţi vocea străbătând printre şoapte,
Îi simţiţi atingerea în mângâieri?
De fiecare dată când treceţi singuri, gândind
Că nu e nimeni să arunce piatra vocii
În apa întunecată a tăcerii dintre voi,
Luaţi aminte că întotdeauna cineva
Vă aţine urma şi spune: Treziţi-vă.



Cântec


Crede-mă prietene
Eu sunt doar oaspete
Care vine şi bate la uşă şi pleacă Pleacă
Fără să lase în urmă vorbă
Nici bătaie-n uşă
Nici cuvânt să-l pomenească
Nici urmă de tălpi sub lumina de pe scări
Nici umbră pe zid Nimic
Nici vorbă Nici voce Nici pas
Oaspete care vine bate şi pleacă Pleacă
Precum stropul de ploaie scurgându-se pe burlan
Şi uită de sine şi Uită
Ca pe cineva pe care-l aşteaptă şi nu vine
Scoica asta de pe masa ta
Îmi aminteşte de călătorii în depărtări
Iar eu doar voi bate la uşă
Şi voi Pleca
Definitiv



Colţul


Dacă ştii că după fiecare azi trebuie să vină
Mâine, dar nu întâmplător ca simplu trecător
Care-ţi apare după colţ, iar tu ştii
Că acela putea fi şi altcineva,
Cineva care nu e nici primul, dar nici celălalt
La care te-ai gândit, dacă ştii
Că acela putea fi vecinul tău sau celălalt
Care locuieşte-n cealaltă parte a oraşului, dar dacă
Ştii doar că acela trebuie să fie cineva, că trebuia
Doar să apară după colţ când tu treceai,
Te vei apropia de colţ şi te vei opri
Aşteptându-l să apară? Te vei încumeta să-i
Spui: Hai, e timpul? Şi el va veni
Fie că-l aştepţi sau numai treci făr-a-ntoarce capul,
Dar trebuia să apară, să te-ntâlnească,
Să treacă pe lângă tine, să te privească,
Deşi nici nu ştie la ce colţ te afli
Şi că trebuie să-i apari în faţă tocmai aşa
Cum îţi apare el în faţă,
Cu totul întâmplător putea să fie,
Cu totul întâmplător se putea şi aşa
Trebuie doar să treci pe lângă el, să-l priveşti
Bine deoarece mâine fără el nu se mai
Poate trăi.



Euthymia


1.
Mi-am făcut o datorie din disperarea-mi
În peştera mea nu există cer care
Să treacă peste mine ca apa unui râu,
Prin tăcere mă răscumpăr.


Te rog să mă ierţi pentru acest trecut
Aşa de frumos aranjat pe etaje, care acum
Se destramă foi albe, iar literele prea îndepărtate
Pentru a mai putea fi citite.


Mă voi revedea, dar de partea cealaltă,
Umbră ce se-apleacă deasupra mesei de odinioară,
Iar veioza mea, singura protejare, va rămâne
Să se-aburească, să se-nceţoşeze.


2.
Nu-mi rămâne decât să-mi spun:
N-ai văzut pădurea de copaci, nici copacii
De pădure, dar nimeni nu-şi poate închipui că
Întunericul dorinţelor mele este atât de negru.


Persoana care se prezintă cu atâta hotărâre
Precum şi aceea care spune: Nu ucide,
Sau toiagul cu care se despart apele mării,
Mă va aştepta când sfârşitul fi-va pe-aproape.


În neputinţă, nu-mi rămâne decât să continui în tăcere
În camera închisă a conştiinţei mele înstrăinate
Să vânez capcana, şi nici o recunoştinţă nu va fi
Stabilită, aşa cum de obicei se pretinde.



Introducere în geneză


1.
Închis în sinele meu ca-ntr-o temniţă
N-am văzut vara, anotimpurile anului
Au trecut ca un avertisment peste pervazul ferestrei
Iar tăcerea mă aşteaptă ca un câine credincios.
Orb şi surd am fost în somnul de iarnă.


Iar ziua a venit, doar o atingere sub podea,
Ţara nimănui a inimii doarme-n faţa mea,
În timp ce vremea se scurge tăcută între zid şi zid,
O zi lungă a stingerii să ne înteţească durerile.
Orb am fost în somnul de iarnă, singur cu lumina mea.


Ca viermele ce-n carne doarme închis
De partea cealaltă a soarelui, în oglindă,
Voi aştepta, poate, acea mult aşteptată spargere,
În care se destramă imaginile, flacăra începe să tremure.
Surd am fost în somnul de iarnă, singur cu sunetul meu.


Niciodată n-am avut puterea
S-apuc cu mâna zăbrelele acelui vis
Şi să privesc cum se destramă-n faţa mea
Pădurea zilei, cum începe marea.
Orb şi surd am fost în somnul de iarnă.


2.
Cred că e prea târziu să mă întorc,
Să cobor sau să urc pe aceleaşi scări.
Unde sângele meu se ridică sau
Coboară. Această domoală dăruire
Precum un râu liniştit îmi cară malurile.


Dacă-n aşteptare stă viitorul atunci
Necunoscut va rămâne, sensul
Niciodată înţeles, în ochiul nostru orice
Credinţă-i o taină. Această domoală dăinuire
Îmi roade-ncet trunchiul ca un vierme.


Şi zvâcneşte-n inima mărului viermele.
În carnea nemişcată dimprejur, pân ce vântul
Mişcă mărul, până ce râul cară trunchiul
Şi-apare sângele. Această domoală dăinuire
Ca o veche rană îmi stoarce sângele.
Sângele devine sânge, drumul a intrat în carne,
Vântul a născut soarele, marea foame a cerului
Intră-n măr, pune-n mişcare vântul.
Şi, totuşi, e târziu. Această domoală dăinuire
Îmi roade trunchiul, îmi stoarce sângele.


3.
Sub degetele noastre las să pulseze inima
Prăvălită precum pământul precum mărul,
Nu vom locui veşnic în acel peisaj gălbenit
Încă o dată vom mai privi acelaşi râu
Spaima noastră în dorinţă când se va preface.


Încă o dată vom mai privi acelaşi râu
De pe malul pustiu, înainte ca pădurile
Să-şi arate drumurile, soarele palid s-apună,
Fiecare cu mărul lui.
Spaima noastră în dorinţă când se va preface.


Se porneşte vântul, deşi suntem morţi
Trebuie să-ncercăm a trăi, trebuie înc-o dată
Şi încă o dată să-nvăţăm a respira, crengile uscate cu
Alt soare să le obişnuim, lângă nisipuri şi-alte nisipuri.
Spaima noastră în dorinţă când o vom preface.


Mai întunecată decât naramziul aci apa se face
Pustii-nflorite ca rozele, pustiile vor ucide,
Vino, malule de dincolo, de partea ta să fiu,
Pentru că-n acelaşi peisaj gălbenit nu voi mai locui.
Spaima noastră în dorinţă când se va preface.



Din nou în Ithaca


Prietene, în sfârşit trebuie să-ţi iei rămas bun
De la toate ţinuturile ce-au crescut sub lumina acestei lămpi,
De la ceea ce rămâne-n întuneric când o aprindem iară,
De la toate cele când lumina ei din nou se va stinge.


Acea zadarnică oboseală rămână pe veci oboseală,
Cât timp mai zac în fostul meu sânge în cumpănă stând
Dacă am învins sau înfrânt sunt de-a pururi.


O, dulce a înfrângerii trăire, tristeţe a întâmplătoarelor victorii,
Între aceste patru ziduri
Nimic nu se câştigă, doar palmele goale rămân.


Se sting luminile şi de pe masa mea
În ceaţa unor călătorii dispar ţinuturile nimănui
Pentru prima dată nu mai contează
Dacă sub marea asta se-ascunde pământ sau
Numai soare, sau numai atingerea de sub podea,
Căci moartă-i ziua fără soare şi fără odihnă.



Atingere


Şi-n fiecare clipă sunt nevoit să-mi văd moartea
În ochi, precum în oglinzile care se storc una peste alta
Între care creşte un spaţiu transcendental
Şi realitatea se destramă în cojile umbrelor sale.


Marea simplitate de a fi doar circuitul sângelui va face
Ca sute de mii dintre aceia care se dizolvă în ei înşişi
Să confirme încă o dată prezenţa lor incurabilă
În înflorirea trandafirilor de la marginea lumii.


Pierduţi în acel lac, precum în ochiul orb
Întors spre adâncul său, în care se reflectă
Prezenţa noastră neîntreruptă, privim
Simţurile noastre depăşindu-se unul pe altul.


Acel ultim dar al trupului înainte de scufundare,
Îl privesc şi încerc să mă întrupez din nou,
Ochiul din ochi se îndepărtează încet, iar un
Vânt isteric se înfiripă acolo, la maluri.



Conversaţie


Pierdut în clarobscurul cald, cu simţurile relaxate
Ascult acea voce care-ncet se transformă-n trecutul ei,
În feţele pe care le-am văzut, şi care încă licăresc,
Lăsate nemotivat în voia cuvintelor lui.


Pentru că aceleaşi lucruri nu vor aparţine niciodată
Aceloraşi cuvinte, şi în zadar încerc să mai
Adaug vocii lui cele două dimensiuni rămase: timpul
Lui nu-i decât o parte goală pe care o umplu rapid.


Disperat, încerc ca toate cele să le
Aranjez într-un fel, acel timp imens şi gol
Pe care cuvintele se străduiesc acum să-l divizeze,
În timp ce noi stăm pierduţi şi-ncercăm să fim împreună.



Narcis


Acelaşi chip mă priveşte de partea cealaltă
Din spaţiul său cristalin şi neclintit
Lipsit de griji în care soarele
Se preface în geometrie.


Prins în acea mişcare acopăr imaginea
Cu mâna, dar ea rămâne depărtată
Sub lună, oprintă-n
Mişcarea ei rotundă.


Mai întâi trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine,
Apoi să-ndrăgim imaginea chipului care durează
Cât deschişi sunt ochii în care citesc
Doar spaimă de ambele părţi.



Penelopa


Şi ce ziua ţese noaptea desţese,
Fidelitate unică timpului şi stelelor,
Singură-i aşteptarea care ne poate salva
Hotărâri ce pot curma toate iţele noastre.


Nu, e mai bine aşa; să pluteşti între
Viaţă şi moarte, să laşi doar
Întredeschisă acea ultimă scrisoare şi
Să-aştepţi cuvântul care se va scrie pe sine.


Veşnic va rămâne fidelitatea acestor aşteptări
Ca o plutire între poate şi poate
Care niciodată nu va lăsa să cazi
În cursa sângeroasă a neaşteptatei hotărâri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul