Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Eternitatea de fiecare zi

        Gelu Negrea


Numele lui Nicolae Calomfirescu nu circulă foarte insistent prin paginile revistelor literare centrale, cu toate că scriitorul severinean se află deja la a paisprezecea sau a cincisprezecea carte, iar despre proza sa au referit elogios de-a lungul timpului critici exigenţi şi cu autoritate: Cornel Ungureanu, Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici, Constantin Cubleşan etc. Primul motiv ce concură la această stare de lucruri îl reprezintă împrejurarea că Nicolae Calomfirescu trăieşte şi publică în provincie. E vorba, aşadar, de efectul blestematei enclavizări culturale care condamnă la statutul de victime ale (cvasi)anonimatului un număr mare de autori a căror valoare i-ar recomanda de drept unei vizibilităţi superioare la scară naţională. Al doilea ţine de discreţia şi modestia scriitorului în discuţie – ambele, pe cât de stimabile, în general, pe atât de contraproductive în contextul marketingului precar (ca să nu spun inexistent) pe care îl practică majoritatea editurilor româneşti şi, implicit, al difuzării catastrofale a producţiei curente de carte. Nu sunt un nostalgic al planificării şi centralismului în nici un segment social, dar cred că dizolvarea abruptă a reţelei judeţene a centrelor de librării a fost mai degrabă rezultatul unei decizii precipitate decât consecinţa dinamicii naturale şi libere a pieţei literare. Astăzi, dacă un autor nu dispune de minime abilităţi de autopromovare, dacă nu face pe dracu-n patru pentru ca volumele sale să ajungă pe mesele revistelor literare din Capitală şi în mâinile criticilor bucureşteni e un autor mort. Şi nici dacă o face n-are garanţia că se va simţi foarte bine: în condiţiile tipăririi anuale a zeci de mii de titluri şi dispariţiei, practic, a criticii de întâmpinare, posibilitatea ca un scriitor valoros să fie depistat în mulţimea covârşitoare de veleitari zgomotos-agresivi şi comentat corespunzător ţine de hazard şi de şansă. Or, pe ele nu prea te poţi baza, fiindcă, vorba cântecului: cine are noroc are, cine n-are – n-are! Nu întotdeauna amiciţiile ori idiosincraziile personale sau afilierile vinovate la grupuri şi găşti explică degringolada înstăpânită în peisajul nostru literar: capacitatea de absorbţie a analiştilor veritabili, responsabili cu verdictele şi ierarhiile axiologice, este, totuşi, limitată şi nimeni n-are în raniţă nuieluşa farmecată ce semnalizează fără greş locul unde este îngropată comoara. Asta, în al treilea rând...


Ceea ce am vrut să spun cu această lungă introducere este faptul că Nicolae Calomfirescu e un prozator care merită o soartă (literară) mai bună, iar cel mai recent volum al său, Să vorbim despre vreme, apărut la Editura Quark Press – Craiova, 2008 reprezintă confirmarea unei traiectorii scriitoriceşti temeinice, solide, chiar dacă lipsite de spectaculosul circumstanţial al unor petarde editoriale decibelice care, din când în când, po­luează sonor, dar pa­sabil, spaţiul public. Refractar la cele mai multe dintre „ism”-ele care au cutreierat mai mult sau mai puţin fertil geografia literară românească a ul­timelor decenii, Nicolae Calomfi­rescu pariază în con­tinuare – şi în po­ves­tirile scurte, şi în romane – pe tehnicile tradiţionale ale naraţiunii, pe fineţea observaţiei sociale, pe meticulozitatea construcţiei per­so­na­jelor şi pe forţa de expresie a dia­gra­mei mişcărilor lor interioare. În actuala vânzoleală, dizarmonică şi căz­nită, de expe­ri­mente şi de porno-frac­turisme, textele sale aduc liniştea şi farmecul uşor retro, dar reconfortant al prozei realiste dintotdeauna.


Să vorbim despre vreme prelungeşte demersul auctorial din precedentul volum al lui Nicolae Calomfirescu Trenul Sfântului Petru (2006): acelaşi topos sud-vestic (oraşul Turnu Severin care, aşa cum judicios observă Cornel Ungureanu, „îşi descoperă în domnia-sa un geograf şi un arheolog”), acelaşi univers uman (multe personaje migrează nu doar dintr-o povestire în alta, ci şi dintr-o carte în cealaltă), aceeaşi aplecare asupra reliefului vieţii cotidiene cu seismele sale aproape imperceptibile, cu întâmplările sale mărunte care ascund adesea drame existenţiale cutremurătoare, cu oameni care parcă se scurg cuminţi în moarte ca într-o eternitate de fiecare zi. În Miercuri, cu Margareta, de pildă, o profesoară pensionară povesteşte unei congenere, invidioasă pe norocul ei, cum fostele colege de la şcoala unde predase (pe care le vizitează săptămânal ca să-şi mai alunge urâtul şi singurătatea) abia aşteaptă s-o revadă, n-o mai lasă să plece şi o roagă să revină cât mai des. În realitate, acestea o ocolesc agasate, evitând să intre în sala unde o laborantă miloasă simulează că-i ascultă cu atenţie şi interes sporovăiala inocentă. În Aşa aproape e gara, un tânăr vrea să revadă, după două decenii, pe liceeanca zgubilitică şi emancipată care se jucase cu năpraznica lui iubire de copil de doisprezece ani. Întâlnirea este deplorabilă („...O femeie. Păr despletit, piept lăbărţat, desculţă, într-un capot, flori vişinii. Palmele umflate, în mână – o cârpă”); tânărul pleacă grăbit, purtând în suflet un cadavru viu...


Dar partea cea mai rezistentă şi mai interesantă a volumului Să vorbim despre vreme o constituie tronsonul masiv de povestiri la persoana întâi în care perspectiva narativă este a unui infant (Într-o zi a fost altfel, Gustul supei de chimen, Tata are iarăşi dreptate..., Ceasul deştepător, Poştaş de telegrame, De obicei, joi etc.). O variantă modernă de Amintiri din copilărie, un bildungsroman provincial travestit în schiţe de sine stătătoare? Şi una, şi alta. Mai presus de amândouă, însă, o viziune proaspătă şi insolită, expurgată de determinările sociale, politice sau morale ce impregnează, volens-nolens, discursul maturului. Retina copiilor este selectivă şi esenţială, ochii lor sunt limpezi şi netulburaţi, cum spune Marin Preda, raţionamentele lor sunt fruste, verdictele – eliberate de compromisuri şi ambiguităţi; pe cale de consecinţă, realitatea glisează într-un imaginar sensibil, vag circumscris temporal, aproape anistoric, dar extrem de pregnant sub specie aeternitatis (Spinoza).


Lipsa de spaţiu mă privează de, poate, absolut necesarele exemplificări demonstrative. Există o soluţie: lectura cărţii lui Nicolae Calomfirescu; ea rămâne cel mai convingător argument!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul