Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trec anii și īn Romānia totul rămāne de făcut

        Răzvan Codrescu

Interviu realizat de Dan Stanca


Dragă Răzvan Codrescu, ne cunoaştem de multă vreme şi īntotdeauna am apreciat la tine o anumită rectitudine mergīnd pīnă la duritate, pe care mulţi au interpretat-o īn sensul prost al cuvīntului. Eşti un reprezentant de frunte al Dreptei romāneşti şi nu ai făcut nici o concesie. Te apropii şi tu de 60 de ani ca noi toţi – eu am şi īmplinit vīrsta −, membrii unei generaţii care au cunoscut ceauşismul şi au trăit din plin „revoluţia” din 1989, punīndu-şi mari speranţe īn schimbarea şi regenerarea ţării. La mai bine de un sfert de veac de la acel moment auroral, cum vezi ţara, cum īi vezi pe romāni, ce identitate mai avem, care este semnificaţia religioasă a actualei perioade pe care Romānia o străbate?


Cred că nici cei mai pesimiști dintre noi n-ar fi bănuit, la īnceputul anilor ’90, că și peste 25 de ani vom continua să bījbīim īn paranteza istorică deschisă de comunism și că integrarea noastră europeană va fi una atīt de butaforică, īn bine cunoscuta tradiție autohtonă a „formelor fără fond”. Dar nu dezastrul politic și economic e cel mai grav, ci dezastrul moral și cultural. Sufletește și intelectualicește, stăm chiar mai prost decīt pe vremea dictaturii. Dovadă că o libertate greșit īnțeleasă și rău gestionată e, pīnă la urmă, mai rea decīt lipsa libertății... Trec anii și īn Romānia totul rămīne de făcut. Numai că, īncetul cu īncetul, nu prea mai ai cu cine să faci. Tot ce mai e cīt de cīt bun se scurge īn afară, iar īnăuntru riscul e să nu mai rămīnă decīt drojdia... Am devenit, pe nesimțite, codașii Europei și cioclii propriei noastre istorii. Nu neapărat la nivel individual, căci individul e adesea „șmecher” și „se scoate”, dar la nivel comunitar: ca neam, ca națiune. Dacă, īn halul īn care am ajuns, nu vom dispărea din istorie īn două-trei generații, cum crede, cu argumente istorice, un Neagu Djuvara, sau cam cum ți-ai imaginat tu īn Pasărea orbilor, va fi numai o minune de la Dumnezeu. O minune pe care noi n-o merităm, dar o merită morții noștri, martirii secolului XX, pentru care eu am īncredințarea că Dumnezeu ne mai rabdă pe fața pămīntului. Trăim pe contul lor, dăinuim, cumva, prin delegație... Nu știu dacă sună bine sau rău, nici cīt poate să pară de straniu, dar Romānia nu mai este o miză a viilor, ci o miză a morților. Viii nu mai au conștiința identitară și patosul creator cu care s-o onoreze. A fi romān īn carne și oase, astăzi, este o rușine tot mai greu de īndurat...


Ai condus revista Puncte cardinale, care acum nu mai apare şi care pentru mulţi a fost aproape un ţipăt al naţionalismului autentic viciat pe de altă parte de persoane precum Vadim Tudor – Dumnezeu să-l ierte! – sau Ghiţă Funar. Īntre naţionalismul comunist rejectat de cei de bună credinţă şi dragostea de ţară şi de tradiţie a unor oameni care au mers pīnă la jertfă există totuşi vreo cīt de mică īnrudire?


Categoric, nici una! Naționalismul de tip securistic ieșit din național-comunismul ceaușist este o denaturare totală a adevăratului naționalism, īn primul rīnd prin ruperea de dimensiunea moral-spirituală a creștinismului și prin exacerbarea celui mai ieftin populism. Dacă naționalismul autentic mai are un viitor este numai īn măsura īn care va reuși să se purifice de orice reziduuri comuniste, ca și de orice excese mai vechi, de tip totalitar, redescoperindu-și temeiurile creștine, care țin de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu, de unitatea īn diversitate a creației divine. Naționalismul trebuie să se manifeste ca specificitate creatoare, nu ca doctrină politică. Sigur, politicește, el se asociază cu dreapta; stīnga – prin bazele ei ideologice, internaționalistă și atee – nu-i poate semna decīt perversiunea sau moartea. Și nu-i vorba doar de stīnga comunistă, ci de orice formă a stīngii, inclusiv democratică. E atīta marxism īn ideologiile democratice curente, īncīt cu ele nu se poate ieși din cercul vicios al stīngii. De aceea, eu am īndrăznit să afirm că, īntr-un fel, trecīnd de la comunismul roșu la comunitarismul albastru, noi n-am făcut, īn ultimă analiză, decīt să cădem din lac īn puț: tot primatul economicului, tot materialismul cel mai cras, tot fobia față de tradiție, tot diabolizarea determinărilor naționale, tot teroarea ideologiei – political correctness – asupra realității... Doar că lanțul e ceva mai lung... Din comunism am ieșit, din stīngism nu putem ieși: aici e rana īn care prea puțini sīnt dispuși să pună degetul. Punctele cardinale au īncercat s-o facă, timp de 20 de ani, dar nu s-au ales decīt cu eticheta stupidă de „neolegionarism”...


Eşti autorul cărţii Īn căutarea Legiunii pierdute, apărute cu ani īn urmă la Editura Vremea, pentru care ai tras destule ponoase. Ştiu că eşti un om lucid, care nu se īmbată cu fantasme, şi că ai un simţ puternic al discernămāntului. Īncă o dată fă efortul şi deosebeşte īntre ce a fost rău şi ce a īnsemnat intenţie spirituală īn mişcarea noastră interbelică de extremă dreaptă? Īţi pun această īntrebare īn contextul īn care o lege votată de Parlament şi promulgată de preşedinte a făcut vīlvă anul acesta şi ne dă fiori de gheaţă prin șira spinării. Ce facem aşadar cu istoria noastră dacă nu mai avem voie să vorbim despre anumite capitole ale acesteia?


Cu bunele și cu relele ei, Legiunea este un capitol de istorie: nu se pune, pentru niște conștiințe lucide, problema reīnvierii legionarismului, ci a corectei lui īnțelegeri și evaluări istorice, cu alegerea „grīului” de „neghină”. A fost, zicea Mircea Eliade, „singura mișcare politică romānească ce lua īn serios creștinismul și Biserica”. N-a fost mereu la īnălțimea aspirațiilor ei, dar le-a nutrit și a jertfit pentru ele. Că o nouă dreaptă creștină romānească n-ar putea să nu țină seamă de experiența legionarismului, ca lecție a istoriei, se īnțelege. Dar e un precedent ce trebuie avut īn vedere, nu neapărat un model. Orice generație istorică, dacă e responsabilă și creatoare, īși creează formele ei proprii de organizare și manifestare, nu maimuțărește formele trecutului. Cīt despre așa-numita lege „antilegionară”, ea reprezintă o luptă cu fantomele și e abuzivă din multe puncte de vedere, dar mai ales pentru că lasă posibilitatea ca sub eticheta de „legionarism” să fie īnghesuit tot ce nu convine ideologic unui anumit establishment (așa cum au procedat comuniștii īnșiși), pe cīnd eludează cu totul celălalt extremism, cel comunist, cu consecințe mult mai grave și mai īndelungate īn istoria noastră. Īn orice caz, e atīt de prost formulată, īncīt e greu de presupus că va fi vreodată funcțională, īn sensul juridic al cuvīntului. Funcționează īnsă deja ca „sperietoare” publică, iar aceasta ține nu doar de turpitudinea legislatorului, dar și de resursele noastre de oportunism acefal și nevertebrat, de lașitatea noastră cronicizată.


Ai militat īmpreună cu alţi colegi pentru o regīndire a strategiei de canonizare de către Biserica Ortodoxă. Ca şi mine, consideri că ar fi necesară o evaluare corectă a marilor sacrificii pe care le-au făcut unii intelectuali şi clerici anticomunişti, pierzīndu-şi viaţa īn condiţii martirice? De ce există atīta reticenţă din partea forurilor noastre ecleziale faţă de cei numiţi „sfinţii īnchisorilor”? De ce chiar un fenomen ultramediatizat ca acela al părintelui Arsenie Boca este ţinut cumva la distanţă de Biserică? Ce īnseamnă prudenţa aceasta?


N-am militat pentru „o regīndire a strategiei de canonizare”, cum zici tu, căci aici sīnt rīnduieli bisericești clare, pecetluite de Tradiție, ci pentru depășirea unei anumite inerții, a unui anumit complex de prejudecăți. Cīnd rușii, de pildă, au aproape două mii de sfinți ai Gulagului intrați īn sinaxar īn ultimele decenii, īn īnchisorile și lagărele romānești să nu fi fost chiar nimeni demn de această cinstire supremă?! Se pare īnsă că există la noi o imixtiune neavenită a ideologicului īn judecata religioasă. De pildă, o fi fost Valeriu Gafencu „sfīntul īnchisorilor”, cum l-a numit chiar N. Steinhardt, dar... a fost legionar! De parcă jertfa pentru Hristos e anulată de accidentele reale sau īnchipuite ale unei biete vieți omenești! Dar Arsenie Boca, Mircea Vulcănescu sau Daniil Sandu Tudor, tot legionari au fost? Uite că nu! Există un capital de suferință și jertfă creștină īn secolul XX romānesc de care s-ar cădea să fim mai conștienți și să-l cinstim după toată cuviința, căci el reprezintă certificatul nostru de noblețe creștină īn fața oamenilor și īn fața lui Dumnezeu. Eu cred, totuși, că Biserica noastră, instituțional vorbind, e doar mai īnceată, ca toată lumea postmioritică īn care trăim, īnsă pīnă la urmă lucrurile tot se vor urni...


Ţi-am pus nişte īntrebări care par să nu aibă legătură cu profilul unei reviste literare, dar ştiu de ce le-am pus. Literatura, bună sau proastă, nu poate fi despărţită de o anumită viziune pe care o avem despre religie, istorie, tradiţie. Cum se raportează, aşadar, scriitorul romān contemporan la chestiunile ridicate pānă acum de noi īn discuţie? Te īntreb fiindcă eşti scriitor şi nu se poate să nu-ţi arunci din cānd īn cānd ochii īn... ograda confraţilor.


Din păcate, literatura romānă de azi stă foarte prost īn raportul ei cu religia și cu tradiția. Avem jenant de puțini autori literari cu sensibilitate religioasă și dispuși să dezvolte o tematică religioasă īn creațiile lor. Spre deosebire de ortodoxia rusă, care a rodit genial īn literatură și artă īn general, inclusiv īn cinematografie, la noi ortodoxia este īn divorț cu cultura și cu creația. Aceasta mă tem că ridică un incomod semn de īntrebare asupra autenticității și calității trăirii ortodoxe la romāni. Impresia neplăcută este aceea că ortodoxia are la noi mai mult un fel de extensiune formală, fără patos creator īn viul vieții. Cīt despre experiențele-limită ale secolului XX – fenomenul Pitești, universul concentraționar īn genere, rezistența armată din munți –, ele n-au generat, cum ar fi fost de așteptat, o mare literatură, dincolo de mărturiile brute ale victimelor (care numai īntīmplător pot avea și unele calități literare). Există o lirică a īnchisorilor, dar critica și istoria literară aproape că o ignoră. Pare că avem un fel de teamă de noi īnșine, de propria noastră experiență istorică, de marile provocări spirituale... Tu ești unul dintre puținii care au īndrăznit īn direcția aceasta, dar mai degrabă cu un deficit de imagine: critica e zgīrcită cu tine, iar premiile literare te cam ocolesc... E limpede că altele au „confrații” la inima lor...


Da, eşti scriitor, poet cu aproape zece volume de versuri publicate. Te-ai īncumetat să realizezi o nouă versiune a Divinei Comedii. Ştiu că italienişti de prestigiu au apreciat-o. Pe de altă parte, ştiu că lumea literară te ignoră şi nu-ţi acordă măcar un sfert din atenţia care ţi s-ar cuveni. Te afectează lucrul acesta? Consideri că este vorba doar de opacitate şi de refuz din cauza „stigmatului” de-a fi om de dreapta sau o fi pe undeva şi vina ta?


Īntotdeauna este și vina noastră. Deși scrisul a fost de cīnd mă știu condiția mea de existență, eu m-am ținut departe de lumea literară, cu găștile și cutumele ei curente, n-am ambiționat să fiu băgat īn seamă și recunoscut public ca autor literar, am scris și am tradus literatură mai degrabă spre a-mi satisface o nevoie interioară și a-mi plăti niște datorii de suflet față de niște īnaintași referențiali. M-am cheltuit mult īn publicistică și īn editorialistică, ceea ce mi-a atras destule antipatii, nu doar pentru că la noi poziționarea la dreapta naște suspiciuni pavloviene, dar și pentru că am un temperament polemic și am fost – și sīnt – īn frondă mărturisită cu ideologiile dominante și cu módele literare ale generației mele, ca și ale generațiilor mai noi. Și atunci cum să mă aștept, orice și oricīt aș face, să mi se acorde atenție și simpatie? Dar, ca să zic așa, m-am nărăvit să fiu īmpăcat cu condiția mea și să-mi văd consecvent de treabă, făcīnd ceea ce știu eu mai bine și ceea ce cred că se cade, fără să mă īntreb asupra rezultatelor imediate și fără să dau apă la moara unui orgoliu perdant. Și cīnd sīnt mai singur, Dumnezeu īmi ține de urīt.


Ai totuși prieteni minunaţi, oameni īn vīrstă precum Marcel Petrişor şi Demostene Andronescu, pe care am avut onoarea să-i cunosc şi eu. Ei ne tot spun nouă: Nu vă mai plīngeţi, fiindcă nu aţi trecut prin ce am trecut noi... Habar nu aveţi ce īnseamnă o anchetă la Securitate, cu tot tacāmul... Vi se pare viaţa grea, dar este floare la ureche faţă de īncercările prin care am trecut noi... Amāndoi cei citaţi sīnt, la rīndul lor, scriitori. Eşti de acord cu opiniile lor?


Ca și regretatul Gabriel Constantinescu, ctitorul și veghetorul Punctelor cardinale, sīnt oameni tăiați din altă stofă și cu altă experiență de viață decīt noi, „generația de paie” (cum ne zicea Petre Țuțea cīnd īl dezamăgeam īntr-o privință sau alta). E o șansă că i-am apucat și am stat īn preajma lor, avīnd evidența că este cu putință și un alt gen de umanitate romānească decīt cel care ne intoxică ambientul la fiecare pas... Pentru mine, deși le-am fost editor, e mai puțin important că au scris romane sau poezii: calitatea lor umană e cea care contează aici, așa cum va conta și īn fața lui Dumnezeu. Avem și convergențe, avem și divergențe, dar credința și dragostea ne țin la un loc, ca īntr-un exercițiu pentru eternitate...


Nu ştiu ce să te mai īntreb. Aş vrea să-mi reciţi nişte versuri de-ale tale care-ţi plac cel mai mult. Sau aş vrea să amintesc acum ultima ta carte intitutală Cartea mărturisitorilor, un fel de sinteză a tot ce ai făcut pīnă acum, o carte „grea” şi la propriu, și la figurat. De aceea, ca o consecinţă firească a celor spuse pīnă acum, te īntreb īn final: ce importanţă acorzi mărturisirii? Vechea mea obsesie... Ce e mai important pentru un autor: să mărturisească sau să inventeze? Sau să inventeze īn duhul mărturisirii? Sau – hai s-o spunem de-a dreptul! – să tacă?


Pentru mine, despre care tu zici că m-aș fi „chintesențiat” īn Cartea mărturisitorilor, mărturisirea și creația sīnt – sau ar trebui să fie – cele două axe ale oricărei existențe, iar īn mersul vieții accentul cade pe una sau pe alta, īn funcție de context. Dar vorba lui Hristos: „Aceasta s-o faceți și aceea să n-o lăsați!”... Cīt despre tăcere, cum să taci cīnd Dumnezeul tău este Cuvīntul?! Trebuie doar să ai grijă să nu prefaci Logosul īn logoree... Și pentru că zici că ai vrea să-ți recit niște versuri de-ale mele, īnchei, uite, cu acest final de sonet: „Iar de-am greșit c-o iotă sau cu două,/ dar am trăit iubirea cu prisos,/ de-a dreapta Lui, īn haina nunții nouă,/ ne pune Cel ce-i mai īntīi milos,/ și unde-am fost c-un gīnd sărac de vină,/ ne spală-n veci lumina Lui cea lină”.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul