Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mathias Malzieu: „Cel mai mic sărut pomenit vreodatăˮ

        Laura Botuşan

„Cel mai mic sărut care s-a pomenit vreodată. O miime de secundă, cu tot cu pulpă și puf. O atingere ușoară, un origami. Un scurtcircuit abia înfiripat. Un procent de umiditate incredibil de apropiat de zero, ceva de ordinul pulberii unei umbre. Cel mai mic sărut pomenit vreodată [...]. Ciocnire luminoasă și apoi, mai nimic.ˮ Iată definiția dată de Mathias Malzieu celui mai mic sărut, ceva magic, împletire de realitate și închipuire. „Microromanul” Cel mai mic sărut pomenit vreodată a apărut în 2014, la Nemira, într-o traducere de Mihaela Stan și reprezintă, într-un fel sau altul, o continuare a altui roman scris de Malzieu, Mecanica inimii, fiind o „poveste pentru copii”, scrisă pentru oameni mari.
De stilul lui Mathias Malzieu, de poveștile sale diafane, m-am atașat odată cu romanul Mecanica inimii, unde l-am întâlnit pe băiatul care purta un ceasornic în loc de inimă și care nu se putea îndrăgosti, de teama ca nu cumva mecanismul ceasului să se dea peste cap. Cu timpul, însă, băiatul își asumă orice risc și decide să iubească, dându-și seama că mecanica inimii e una bună și că de fapt trăise cu temere falsă. El renunță la ceasornic, trăind în continuare cu o „gaură de obuz” în coșul pieptului. Iubirea e ceva amăgitor și instabil, așa încât băiatul resimte, din când în când, vechile bătăi ale ceasornicului, dar cu timpul se reîndrăgostește de o fată invizibilă, iar în „gaura de obuz” îi înflorește un fir de mac. Sobralia este numele fetei alături de care tânărul visător experimentează „cel mai mic sărut pomenit vreodatăˮ. E ceva magic în poveștile lui Malzieu, ceva ce le apropie de basme, o poveste contemporană, un basm urban cu o poveste de dragoste ciudată, într-un mod inedit și fermecător, o poveste pentru „copiii mai mari”.
Cel mai mic sărut pomenit vreodată este un „roman de laborator”, în care Malzieu a experimentat, a combinat inefabilul și realul, asocieri neașteptate de personaje, de situații și de cuvinte cu trăirea veridică a unui sentiment de incertitudine; procesul îndrăgostirii pe scurt, redus la o floare de mac, în loc de inimă, la o fată invizibilă și la niște bomboane care imită gustul sărutului. Din toate acestea rezultă o poveste încărcată de lirism.
„Amintirea unei fete invizibile este ceva fragil. Se cere întreținută. A scrie despre ea este un bun mod de a o alimenta.” Așa își trăiește povestea de dragoste un tânăr visător care supraviețuiește cu o gaură de obuz în mijlocul pieptului. Iar restul personajelor sunt la fel de pestrițe. Eroul încearcă să dea de urma unei fete invizibile, al cărei sărut îl face să se îndrăgostească pe loc, așa că așteaptă momentul potrivit când aceasta i se va arăta. Pierzându-și răbdarea și temându-se că nu o va mai afla niciodată, îndrăgostitul cele ajutorul unor „experți”. Așa se face că Louisa, farmacista din vecinătate, i-l recomandă pe Gaspard Omăt, un detectiv iscusit în găsirea obiectelor invizibile, care folosește în investigația sa variate „ustensile” magice, printre care se numără și papagalul Elvis. Cum nu există niciun indiciu care l-ar putea conduce pe Elvis la fata invizibilă, papagalul înregistrează sunetul dogit în re minor al plămânilor ei. Căutarea este anevoioasă, dar nu fără succes. Elvis o găsește pe tânăra misterioasă care nu se poate arăta, deoarece suferă de o boală rară. Sentimentul de iubire o poate face pe Sobralia să dispară, iar orice mic sărut îi poate fi fatal. Toate personajele lui Malzieu trăiesc cu un defect. Ele par niște păpuși uzate, controlate de același păpușar visător. Păpușile lui Malzieu, în ciuda suferinței, păstrează vie speranța: „era deopotrivă înspăimântător și liniștitor să ai de-a face cu cineva distrus de dragoste într-un mod atât de extraordinar”. Așa apar bomboanele de ciocolată care imită gustul sărutului. Eroul poate acum să trăiască alături de Sobralia. Transparența nu e ceva ce îl împiedică, dar curând se petrece nebănuitul. „Gaura de obuz” îi provoacă un gol și mai puternic. Se redeschid rănile trecutului, cutia cu amintiri în care se aflau cioburile vechii sale inimi: „o simțeam bătând ca înainte cu acel mod de a palpita prea tare și de a atrage în ritmul ei restul corpului”. Se produce, deodată, o trezire, o îmbinare palpabilă între real și imaginar.
Cel mai mic sărut pomenit vreodată este sinteza unui fapt bine cunoscut, cu frumusețile și vulnerabilitățile sale, o poveste magică, alcătuită din îmbinări neașteptate de situații, de cuvinte și de personaje, de la bătrânul detectiv Gaspard Omăt, cu înfățișarea unui „urs polar cu ochelari” și cu părul făcut din nori albi, la Sobralia, Louisa și papagalul Elvis. Povestea tânărului îndrăgostit poate fi povestea oricărui „om-pod” care păstrează orice detaliu, căci „pielea dinăuntrul creierului este presărată cu vânătăi ce nu pot fi uitate”.
Finalul romanului este unul neașteptat. Golurile se umplu puțin câte puțin, iar păpușile lui Malzieu își cos ele însele crăpăturile, vechile fisuri. Într-o conversație pe care tânărul o poartă cu năstrușnicul Gaspard Omăt despre vechile legături, există acolo o întrebare care surprinde ideea principală a acestui roman liric: „− Dar tu pe cine iubești? [...]. Ce simți în adâncul tău? Așa, fără să te gândești, fără să iei în considerație timpul, răul pe care l-ai putea face sau care ți-ar putea fi făcut. Dacă închizi ochii și spui un nume, care este?”.
Cel mai mic sărut pomenit vreodată, romanul-laborator, experiment poetic, poveste ludică și metaforică, este tot o mecanică a inimii, dar de data aceasta o inimă care nu se află în ipostaza de a se obișnui cu elementele noului mediu, ci care încearcă să îmblânzească hibele trecutului și ale prezentului.


 


__
* Mathias Malzieu – Cel mai mic sărut pomenit vreodată, traducere de Mihaela Stan, Editura Nemira, București, 2014.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul