Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cronică de festival (3)

        Costin Tuchilă

La mijlocul ediției a XXII-a a Festivalului Internațional „George Enescu” am avut fericita ocazie de a asculta la Sala Palatului Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg, condusă de dirijorul, intrat în legendă, Yuri Temirkanov, aflat la conducerea acestui ansamblu de peste un sfert de veac. Reîntâlnirea cu această mare orchestră europeană este întotdeauna un prilej fericit și, desigur, de rememorare a unor momente importante ale muzicii secolului al XX-lea, dacă ne gândim la primele audiții mondiale care se leagă de această orchestră, la marii dirijori care au concertat în compania sa, Bruno Walter, Arthur Nikisch, Richard Strauss, Serge Koussevitzky, Ernest Ansermet. O jumătate de secol (1938-1988), veritabil record, Filarmonica din Petersburg a fost condusă de Evgheni Mravinsky, dirijor și el legendar, care a conferit orchestrei strălucire.
Cele două programe prezentate la București joi, 10, și vineri, 11 septembrie 2015, au cuprins, cu excepția piesei enesciene (Uvertura de concert „pe teme în caracter popular românesc”, în La Major, op. 32), muzică rusească: Concertul nr. 2 în do minor pentru pian şi orchestră, op. 18 de Rahmaninov (solistă: Elisabeth Leonsakaja), Suita simfonică „Șeherazada” de Rimski-Korsakov (primul concert a fost dedicat memoriei pianistului Gheorghe Halmoș, cu ocazia centenarului nașterii, 2 august 2015); al doilea program: Concertul pentru vioară şi orchestră, în Re major de Ceaikovski (solist: Valery Sokolov, laureat al Concursului Internațional „George Enescu”, 2005) și Simfonia nr. 10 în mi minor de Șostakovici. În pauza primului concert al Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg a avut loc lansarea volumului Doru Popovici – etapa simfoniilor de Adina Marta Șușnea, apărut la Editura Muzicală Grafoart din București.
„Temirkanov și membrii orchestrei au atins un asemenea nivel de înțelegere reciprocă încât aceștia par o prelungire a mâinilor sale [...]”, citim în Le Figaro (2013). Am ascultat acum o versiune exemplară a Suitei „Șeherazada”, în care, ca și în Simfonia nr. 10 în mi minor de Șostakovici, era evidentă această perfectă colaborare dintre dirijor și orchestră. Șeherazada a fost ferită de sonoritățile excesive pe care le resimțim în destule versiuni, poate curios pentru cei care pornesc de la prejudecata că întotdeauna orchestrele rusești cântă tare – motivat și de dimensiunile sălilor lor de concert. Dimpotrivă, Yuri Temirkanov s-a concentrat mai ales asupra elementelor de mare finețe, armonică, timbrală, ritmică, asupra coloritului, atât de încântătoare în muzica suitei.
S-a comentat pe nedrept și uneori ironic că în această ediție a Festivalului au fost programate patru simfonii de Șostakovici, nr. 4, 5, 7 și 10, cărora li se adaugă Simfonia pentru orchestră de coarde, op. 73 (amplificarea orchestrală a Cvartetului de coarde nr. 3), ca un fel de revanșă, eventual, pentru că la noi ele apar relativ rar pe afișe, datorită dificultăților de tot felul. Când le asculți în versiunile unor mari orchestre și dirijori, acesta fiind unul dintre scopurile Festivalului „Enescu”, nu poți avea însă decât cuvinte de admirație. Simfonia nr. 4 în do minor a încheiat programul Orchestrei Filarmonicii din Berlin (3 septembrie), Simfonia nr. 5 în re minor a fost inclusă în concertul Orchestrei Bavareze de Stat, dirijor: Constantinos Carydis (12 septembrie), iar cea de-a șaptea, în Do major, „Leningrad” a fost opțiunea dirijorului Andris Nelsons, la pupitrul lui Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam (căreia i-au fost încredințate ultimele două concerte simfonice din ediția 2015 a Festivalului). Programul de sâmbătă, 19 septembrie, a mai cuprins Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră Sz 36, BB 48a de Béla Bartók (solistă: Janine Jansen), un program, așadar, dificil din punct de vedere al limbajului, nu ușor de receptat pentru – să folosesc un termen convențional – melomanul mediu. Numai că și la această ediție a Festivalului „Enescu” s-a spulberat ideea că o anumită categorie de public, statornic în sălile de concert, e mai puțin receptiv, de exemplu, la muzica lui Bruckner și Mahler sau la creația secolului al XX-lea. Iată, și la Simfonia „Leningrad”, ca și la alte asemenea programe „grele”, am văzut o sală arhiplină, ascultând cu concentrare, cu „sfințenie” dacă vreți, uriașa și atât de pretențioasa, inclusiv ca înțelegere, revărsare sonoră din ampla partitură a lui Șostakovici. Sigur, ea are, poate, unele lungimi, nu neapărat pentru că durează aproape 75 de minute, ci pentru că există multe pasaje repetitive, din dorința compozitorului de a crea acea atmosferă apăsătoare, terifiantă, obsesivă. Intenția inițială a lui Șostakovici fusese să dedice această simfonie concepută în anii 1939-1940 lui Lenin, dar ea a devenit, în forma încheiată în 1941, o simfonie care evocă perioada cumplită a asediului Leningradului. Și, într-adevăr, această muzică „despre teroare”, cum i s-a spus, devine copleșitoare nu numai prin arhitectura ei sonoră, prin compoziția savantă, ci și prin tensiunile și imaginile care se pot dezvolta din fiecare pasaj al ei. O dezvoltare instrumentală pe măsură, folosind un adevărat, dacă îmi e permis, arsenal sonor în partidele alămurilor (8 corni, 6 trompete, 6 tromboni, tubă) și ale percuției (5 timpane), sprijină această muzică sfâșietoare, în interpretarea căreia Andris Nelsons și orchestra din Amsterdam au excelat, în primul rând, prin rigoare și echilibru.
Nu aș putea să omit din această cronică de festival concertele unei alte orchestre foarte titrate, Royal Liverpool Philarmonic Orchestra, dirijată de Vasily Petrenko (17 și 18 septembrie), care a oferit o versiune foarte bună a Simfoniei nr. 3 de George Enescu în finalul celui de-al doilea program, și el alungând prejudecata că muzica enesciană, mai ales din această lucrare, ar reprezenta un prag greu de trecut. Vasily Petrenko a alcătuit de altfel două programe de maximă solicitare îndeosebi din punct de vedere stilistic. Pe lângă simfonia enesciană, în a doua seară am ascultat Concertul nr. 3 în re minor pentru pian și orchestră de Rahmaninov (solist: Simon Trpceski), iar în prima: Poemul simfonic „Fântânile Romei” de Ottorino Respighi, Concertul în la minor pentru vioară și orchestră de Glazunov, în remarcabila interpretare a lui Alexandru Tomescu, „bizara” muzică aproape avangardistă a lui Rahmaninov din Simfonia nr. 1 în do minor (1895), care fusese un dezastru la prima audiție și care nici nu a mai fost cântată în timpul vieții compozitorului, pentru a fi însă reconsiderată, la adevărata ei valoare și chiar importanță în epocă, în ultimul timp.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul