Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prefață la Papirusul lui Gabriel Chifu

        Dan Cristea

Gabriel Chifu debutează acum aproape patruzeci de ani (da, ați citit bine, nu e nicio greșeală, căci volumul Sălaș de inimă e publicat în 1976!) cu poeme pe măsura vârstei, care preced și anunță totodată optzecismul. Versurile sunt, în genere, plăcute, încrezătoare, deschise spre lume și spre esențial, punând în valoare un peisaj marcat de „liniștea sudică”: câmpul, iarba care acoperă totul, lanurile la vreme de vară, ploile „ca niște dropii imaginare”, câte un plop ori câte o fântână care aduc o ușoară notă de sacralitate, semănând cu niște „fragmente dintr-o neînțeleasă catedrală”. Peisaj care nu se schimbă prea mult nici în al doilea volum, Realul eruptiv, din 1979 („orașul vechi din câmpie”, liniștea de după ploaie, când „s-ar putea auzi viermele traversând mărul”, ploile care „trec cu o mănăstire răcoroasă în brațe”).
La o privire mai atentă se pot descoperi, încă din acest stadiu de început, al primelor culegeri, câteva dintre constantele limbajului figurativ propriu lui Gabriel Chifu. De exemplu, folosirea recurentă a unui simbol arhetipal, cum este lumina, cu multele și diversele sale conotații, de natură morală, religioasă ori filozofică. Găsim imaginea chiar în poemul de debut al antologiei, dimineață de mai, în care reflectorul
atenției se oprește asupra unei întâmplări din banalul cotidian: o femeie între două vârste, îngândurată, trece strada. Obișnuitul e spart însă de un „miracol”: lumina dimineții de mai (primăvara e anotimpul favorit!) se „depune” pe trupul femeii, „ca un polen”, până ce o acoperă, „o îngroapă pe drum”. Semnificațiile scenei, legate de moarte și naștere, de transfigurare și regenerare, depășesc, firește, reprezentările imediat perceptibile. Notația se valorizează într-o meditație gravă și inspirată.
Peisajul de aici trasează, în același timp, și un cadru predilect al imaginarului poetului (îmbinarea de transparență și revitalizare, atât matinală, cât și calendaristică), de regăsit, de altminteri, în multe alte poeme ale antologiei. Tot de la început ar fi potrivit să spunem că Gabriel Chifu se dovedește a fi, prin excelență, un poet al comparației, figură analogică mediată, care, spre deosebire de metaforă (analogie imediată), se bazează mai mult pe raționalitate și deliberare conștientă decât pe intuiție. Cu alte cuvinte, poetul își „gândește” poemele (despre cerebralitatea poetului vorbește și Nicolae Manolescu), poeme care reprezintă, în nu puține cazuri, sub forma concretă a descrierii sau a povestirii, dezvoltări alegorice (alegoria fiind o figură semantică prin dedublare) ale unor tematici morale sau ale unor contextualizări polemice. Dintre poemele culegerii din 1979, râul Gama („el este numai energie/ într-o nebună și riguroasă metamorfoză,/ într-o fascinantă metamorfoză”), dar și mult mai reușitul poem viață lirică, având în centru o imagine deosebit de frumoasă, a iluminării („o stea îmi lovește casa./ un colț al ei sparge zidul/ pătrunzând în cameră, orbindu-mă”), exemplifică narativele alegorice, înscenând, în exprimarea figurativă, situații problematice, opțiuni existențiale ori unele de ordin intelectual. În limbajul poetului, acestea ar ilustra „întâmplări lirice cu sensul pe jumătate/ dezvăluit,/ aidoma unor ființe/ jumătate formă și jumătate intenție”.
În culegerile de poeme ale deceniului opt (O interpretare a purgatoriului, 1982, Lamura, 1983, Omul nețărmurit, 1987)), Gabriel Chifu își fortifică unele dintre temele și simbolurile predilecte (lumina și apoteoza luminii, extazul și elanul regenerării, apetitul pentru virtualități nelimitate), dar descoperă și latura degradată, rebarbativă a realității cotidiene, aspect care îl apropie de preocupările și notația aspră a optzeciștilor. Poetul pendulează între imagini muzicale, aeriene și dezinvolte, care nu ocolesc uneori nici prețiozitatea (cum ar fi: „miresme se întretaie în văzduh, aidoma/ unor drumuri de mătase pentru inorogi”) și imaginile unei lumi cenușii, dezacordate („o realitate de celofan cu foșnetul ei insidios/ îmi sparge timpanul”). „Sfâșierea între diversele tendințe contrare”, cum scrie Gabriel Chifu într-un mic eseu despre propria poezie, ar constitui, de altfel, caracteristica artei sale poetice.
Un poem des citat și apreciat din această perioadă (mai precis, din 1982) e trenul de calafat de o sută de ani, îmbinare de prozaism și melancolie, de vulgaritate și evazionism. În ce mă privește, aș propune spre recitire, în afară de poeziile de dragoste, în genere, întru totul remarcabile, poeme precum noapte de mai, împrimăvărare, zeu de primăvară și, mai ales, poemul zorii, poem puternic în care poetul se imaginează, invadat fiind de „lumina năvalnică” a începutului de zi, un „vânător de minuni în cotidian”, bucurându-se de această „fisurare a banalului”, comparabilă cu o adevărată aventură cosmică. Finalul poemului e nu numai memorabil, dar constituie și unul dintre locurile care îl definesc cel mai fidel pe autorul său: „aceeași izbucnire a zorilor încă o dată/ numai că în plină noapte/ zorii țâșnesc din senin din nimic din lăuntru/ în plină noapte lumina te aruncă/ afară din viața ta/ te catapultează într-un peisaj/ într-o stare/ a căror semnificație îți scapă. fericitule/ alesule asta așteptai? departe prin ani/ o ușă se deschide pentru tine/ prima și ultima oară”.
Tot de această perioadă, care constituie, în fond, încheierea unui ciclu, social și poetic, acela de dinainte de 1989, ține și apariția unei teme țesute în jurul utopiei „omului nețărmurit” („sufletul care se strecoară afară din trup”, sinele care se revarsă, precum o „floare pură”, din trupul deschis spre „libertate și promisiune”), temă care deschide drumul câtorva metafore care se vor dovedi a fi fundamentale pentru imaginarul alegoric al volumelor de poeme (cinci la număr) de după ’89: metafora dublului și a dedublării, metaforele multiplicității, învelișurilor sau straturilor suprapuse din configurația eului, metafora aurului sau a comorii îngropate („nemărginirea”, de pildă, care stă ascunsă, în propria ființă, precum un filon neștiut și nefolosit). Cum scriam și cu alt prilej, la Gabriel Chifu, „anatomia comună” poate fi dedublată, în momente privilegiate, de „altă anatomie, invizibilă, poetică”. Ființa, după modelul cunoscut, înseamnă dualitate, omul interior și omul exterior; ființa care iese din sine, dintr-un trup trecător, ori ființa oximoronică, hibridă, „jumătate gheață, jumătate foc”.
Nu s-ar putea trece, fără a-l menționa ca pe o piesă de bază, peste poemul scurtă autobiografie – copilăria, din culegerea din 1994, Povestea țării latine din Est, pe care aș pune-o alături, și ca tematică, și ca dicție, de volumul următor, La margine de Dumnezeu (1998). Poemul care deschide culegerea din 1994, mult mai explicită în ce privește contextul social, oferă o autoficțiune ilustrativă pentru „biografia” poetului în variantă lirică: „m-am născut într-un orășel cenușiu/ din estul Europei/ pe vremea războiului rece. Dunărea/ a fost norocul meu, singura mea legătură cu/ zona eternă./ de copil mi-am întipărit fluviul în suflet definitiv/ ca pe o iscălitură cu fierul roșu”. Într-o lume lipsită de miser și sacralitate, poezia celor două volume evocă sufletul prizonier și inspirat, totodată, de reveria celestă, singuratic și pluriform, risipit în sterile frământări cotidiene și aspirând, în același timp, la regenerări și experiențe spirituale purificatoare.
Mai multe scenarii alegorice descriu atât conflicte interioare, cât și dialectica „fericirii” și „nefericirii”, elocventă și aceasta pentru tema dualității la Gabriel Chifu. Astfel, poem despre fericire aproximează starea de gratificație, de mulțumire a eului ca pe o „dezmărginire, o promisiune, o lentă dizolvare în lumină”, în timp ce starea opusă, de singurătate și rău existențial, s-ar defini printr-o „golire” a ființei. Lumina se scurge din corpul care îngheață precum un „soare invers”. Referințele sociale, parodice, ironice, satirice se percep mai acut în poeme precum marele păpușar, mașina lu’pește, roșia apocalipsă ori în inventivul poem ninge enorm, ninge parodic care lipește lumea lui Caragiale de lumea noastră pentru a-i sublinia continuitățile negative. Se înmulțesc totodată poemele pesimiste (câteva dintre ele intitulate „viziuni”) care fac aluzie la dezolare (aceasta „nu mai încape în cuvinte”), la deruta gândirii ori la apatia interioară („nu mă mai mir nu mai pun întrebări nu mă mai doare”), la oboseală, la dorința de evadare dintr-o realitate (cum ar fi cea a orașului provincial) care „rănește”.
Definitorii în multe sensuri, apelând la inventivitate, la alegorie, la comparații multiple, se arată versurile despre eul verbal, autofictiv, care se multiplică pe sine și, în același timp, se pierde, se ascunde în poveștile lui, „terifiante sau blânde”, crescute din propria piele și emanate din propriul creier: „cum stă perla pe fundul mării nevăzută,/ așa stai tu în adâncul ficțiunilor tale −/ ele vuiesc ca valurile,/ ele se izbesc fără odihnă de țărmuri...” (un ins și ficțiunile sale, din volumul Bastonul de orb, 2003). Într-o altă referință livrescă, partizan al postmodernismului, pe care îl descrie, tot printr-o alegorie, ca pe o „zeitate prea târzie, comică și defectă”, poetul pare să adere (cu ironie însă) la lumea postmodernă, bogată în ficțiuni și, deopotrivă, „veselă, ludică, primitoare”. O confirmare a faptului o constituie numeroasele poeme-narațiuni, prezente și în antologie, care cultivă ficțiunea pură, fantasticul, fantezismul, povestirea cu tâlc ori perspectiva satirică. Gabriel Chifu se definește pe sine nu prin excludere, ci prin deschidere, prin însumare, o însumare de „realități textuale divergente, de formule expresive cu diferite grade de prelucrare a cuvântului”.
Parcurgând volumele din urmă ale poetului (Însemnări din ținutul misterios, 2011, și antologia Ploaia trivalentă, 2015), s-ar putea remarca aici, pe lângă prezența temelor consacrate, care au căpătat, prin șlefuire, un soi de patină nobiliară, nu puține referințe și aluzii (biografeme) la întâmplări, conflicte și mutații din propria biografie. Vocea poetică inconfundabilă din aceste culegeri, dar și controlul retoric al poemelor, transmițând siguranță de sine și încredere în propria rostire, aparțin unuia dintre cei mai importanți poeți ai ultimilor ani. Versuri memorabile trimit astfel la semnificații profunde, implicite, la sensuri morale sau religioase, la gânduri și meditații care formează armătura ideatică (poetic thinking) a unei creații care se impune prin tonalități multiple. Astfel, într-un poem grav precum o lamentație psalmică (am avut un turn făcut din aur), poetul deplânge „golirea” eului, însingurarea și rătăcirea: „sunt golit, sunt fără zile,/ stau pe un pat de lacrimi/ și nu pot să dorm,/ nici să mă ridic și să umblu nu pot,/ mă înec în plânsul meu,/ sărăcia mea umple lumea,/ m-am însingurat, m-am împuținat,/ m-am dezvelit, până la suflet,/ nu mai știu drumul spre mine însumi,/ chiar și pe acesta l-am uitat”. Într-altul (lumea salvată) se cântă deschiderea față de lume și interiorizarea acesteia prin poezie: „lumea/ se adună-n mine./ lăuntrică./ salvată./ de-a pururi”. În poemul exemplar altă încercare de a rezuma viața mea, Gabriel Chifu se exprimă convingător, impresionant de simplu, de direct, asupra propriului proiect existențial: „n-am ajuns la cer/ dar în câteva rânduri m-am ridicat de la pământ”. Cititorul acestei antologii − Papirus (1976-2015) −, care strânge între coperțile ei patruzeci de ani de lucrare poetică, va găsi îndeajuns de multe motive să-i dea dreptate autorului ei.
Locul important pe care îl ocupă Gabriel Chifu în configurația poetică actuală se explică și prin acest idealism al aspirațiilor, capabil să întrețină nu numai o flacără morală, dar și flacăra însăși a poeziei.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul