Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Personajul sadovenian şi „măştile” lui

        Radu Voinescu

Cine îl mai citeşte azi pe Mihail Sadoveanu?


Într-o primă instanţă, nu e greu de dat răspunsul acestei întrebări: elevii de liceu şi studenţii de la Litere. A devenit aproape exclusiv autor de manual, deşi de la moartea lui nu a trecut decât abia ceva mai mult de o jumătate de secol şi deşi încă destui dintre cei care încă formează publicul cărţii, azi, l-au apucat în viaţă. Sadoveanu nu mai e citit de plăcere, nu mai e o lectură obişnuită; împărtăşeşte soarta mai tuturor clasicilor.
Deşi, în ce-l priveşte, câteva diferenţe se impun. Prima ar fi aceea legată de ceea ce s-ar numi colaboraţionismul său. „Ceahlăul literaturii române” a ocupat funcţii înalte în regimul politic instaurat în ţară după 1945. I se reproşează, de către aceia care îl contestă dinspre această dimensiune etică, nu doar că a scris după programul proletcultismului, ci şi că a fost părtaş la crimele comunismului. S-a argumentat, în contrapartidă, că, înainte, cărţile i-au fost arse în stradă şi că, de fapt, a fost un om de stânga (totuşi, cu un episod în care a susţinut regimul autoritar al lui Carol al II-lea), ca şi alţii, cărora imputările care li se aduc nu par atât de dramatice. Că Sadoveanu de după război nu mai era el însuşi, pierderea fiului său Paul-Mihu pe front constituind o lovitură din care nu şi-a mai revenit cu adevărat niciodată, pare la fel de adevărat, fapt ce ar putea să explice unele lucruri.
Se adaugă, la situaţia republicării lui Sadoveanu în ultimii douăzeci de ani şi detalii legate de drepturile de moştenire asupra operei, ceea ce a dus la absenţa din librării a reeditărilor. Din fericire, relativ de curând, prin eforturile strănepotului scriitorului, Mircea Iordan Herford, a luat fiinţă o editură care îi poartă numele şi care se ocupă de reeditarea integrală a operei în condiţii care le respectă pe cele originale, inclusiv ilustraţiile de carte.
Trecând, însă, peste toate acestea şi gândindu-ne doar la faptul că în tot acest timp în biblioteci publice şi particulare se găsesc încă volume ale sale, că opera a cunoscut în anii ’50-’60 o ediţie completă, şi aceasta încă identificabilă pe ici, pe colo, că au circulat, totodată, chiar neautorizate, diverse reeditări ale celor mai multe dintre cărţi, Sadoveanu rămâne, totuşi, într-un vast con de umbră.
De ce să-l mai citim pe Sadoveanu, cu limbajul lui vetust, arhaizant pe vectorul graiului moldovenesc, uneori greoi pentru cei deprinşi numai cu uzul curent al limbii? Ei, bine, între multe altele, tocmai această limbă română din scrierile sale, pe care el a forjat-o, oarecum, îl face interesant. Stilul lui, în cele mai multe dintre romane şi povestiri, este unul artist, dând probă, totodată, şi de un registru lingvistic desuet încă de pe când el publica, darămite astăzi, când inserţia cuvintelor străine, a anglicismelor, îndeosebi, împreună cu alte caracteristici au modificat mult mentalul marii majorităţi a populaţiei în ce priveşte un text scris, propozabil pentru lectură.
Poate că Sadoveanu nu mai este un scriitor pentru toată lumea, un scriitor popular. Rămâne interesant, încă, cel puţin pentru cititorul estet, instruit, pentru cel care se mişcă lejer măcar pe o parte dintre registrele şi stilurile limbii române, pentru cel care poate gusta, transmis o dată cu limbajul în care sunt narate întâmplările povestite, un parfum al unor epoci apuse, dar care odată au avut importanţă, au reprezentat, într-o oarecare măsură, definiţia unei părţi de ţară: Moldova. Cititorul cu răbdare, cult, capabil să se extragă măcar pentru câteva ceasuri din rumorile vieţii în era tehnologiei şi a informaticii (încă abia la început, chiar dacă progresele făcute în ritm extrem de rapid creează frustrare, uimire, umilinţă, chiar, viitorul încă abia se conturează) va putea să simtă plăcerea lecturii, se va delecta cu limbajul personajelor sadoveniene şi cu acela al însuşi autorului, de multe ori nu prea diferit de al personajelor, şi va fi răsplătit din plin şi în privinţa nevoii de poveste, şi în privinţa nevoii de cunoaştere. Mai ales dacă va avea şi calitatea de a depăşi o seamă de naivităţi.
În plus, Sadoveanu este creatorul unei opere complexe, pe nedrept redusă, din necesităţile învăţământului gimnazial şi liceal, la subiectele „vechi”. Autorul este imbatabil când e vorba de epoca arhaică, dar atenţia lui a fost îndreptată şi către subiecte contemporane lui, aşa încât galeria de personaje, psihologii şi situaţii poate să documenteze foarte bine despre o lume care nu mai este, dar care se desfăşura în plină vigoare la începutul veacului al douăzecilea.
La Mihail Sadoveanu tocmai inactualitatea lui este interesantă şi fertilă.


Natura umană la Sadoveanu


A fost un autor al peisajului în literatură, dar în aceeaşi măsură a fost şi un scriitor atent la sufletul omenesc, la dramele lui, Haia Sanis, Niculăeş Onişor şi multe altele fiind personaje care rămân, nu doar Ionuţ Jder, Kesarion Breb ori Nicoară Potcoavă. Asupra acestei dimensiuni a operei s-a oprit, într-o substanţială lucrare, Constantin Cristian Bleotu. Este vorba de Personajul sadovenian. Tipologie şi evoluţie stilistică (Prefaţă de Vasile Spiridon, Editura TipoMoldova, colecţia Opera Omnia, Publicistică şi eseu contemporan, Iaşi, 2015). La bază, acum nouă ani, o teză de doctorat coordonată de Nicolae Manolescu, această carte se constituie în ceea ce s-ar putea numi un dicţionar al personajelor lui Sadoveanu. Diferenţa faţă de alte lucrări de acest tip o constituie gruparea întregii galerii a figurilor din scrierile lui Mihail Sadoveanu, de la cele principale la cele episodice sau chiar identificabile doar cu denominări comune, şi nu onomastic, în categorii cu un anumit grad de coerenţă şi de reprezentativitate (primarul, prietenul, rănitul neamţ etc. Fiecare se subordonează, în concepţia lui Constantin Cristian Bleotu, unei categorii, în funcţie de „accentul de intensitate” pe care scriitorul par a-l pune asupra câte unei trăsături care joacă un rol în naraţiune. De pildă: „bestia”, „călăuza”, „ctitorul”, „damnatul”, „dascălul”, „delatorul”, „dezrădăcinatul”, „epava”, „eroul faptului divers”, „floarea ofilită”, „haiducul”, „bătrânul”, „hiena”, „întreprinzătorul”, „justiţiarul”, „magul”, „orfanul”, „pescuitorul în ape tulburi”, „povestitorul”, „surtucarul”, „tabietliul”, „ucenicul”, „visătorul”, „viteazul” etc., în total cincizeci şi opt („De ce tocmai 58? Pentru că atâtea au ieşit la numărătoarea finală aplicând acest unic criteriu al intensităţii”, lămureşte, în Preliminarii, autorul acestei taxonomii).
Aşadar, chiar dacă unele personaje întâlnite în vasta operă a lui Sadoveanu prezintă o anumită liniaritate, mai ales cele din povestiri, ceea ce e firesc, dată fiind natura acestui tip de naraţiune, cele mai multe au complexitatea impusă de marile desfăşurări epice şi de ralierea creatorului lor la cel puţin o parte din regulile romantismului sau ale realismului, ca să enumăr doar două dintre paradigmele importante în interiorul cărora s-a situat creaţia autorului Fraţilor Jderi şi al Locului unde nu s-a întâmplat nimic. Dar criticul cu debut târziu, jurnalist cu multă experienţă şi cu reale merite în privinţa promovării literaturii române şi a spiritului analitic în emisiunile pe care le girează de ani buni la Radio România Cultural, le-a plasat în funcţie de ceea ce am numi trăsătura dominantă şi, în cele din urmă, rolul, funcţia îndeplinită în cadrul tramei.
Toate bune şi frumoase, atât numai că definirea categorială, aşa cum o propune autorul, este destul de defectuoasă, dacă nu complet greşită pe alocuri. Cititorul care m-a urmărit până aici şi a luat aminte la enumerarea selectivă pe care am inserat-o mai sus şi-a putut da seama că nu e nici o contradicţie în denumirile pe care le-am reprodus; ele definesc diferite stări, diferite condiţii în care se află personajele. Între cele cincizeci şi opt de tipuri figurează, însă şi unele care nu mai îndeplinesc acest rol denominativ desemnând condiţia sau trăsăturile ce se identifică cu ocupaţia cuiva. „Durerea înăbuşită”, spre pildă, unde autorul consideră că s-ar încadra preoteasa Mărioara, din Crâşma lui Moş Precu, Mariţa Neculcea, Tarsiţa Tănăsache şi Nicu Trifanov, din Floare ofilită, Aglaia Popazu, din Apa morţilor, Matilda Filoti, din Venea o moară pe Siret, Grigore Mândrea, din Mitrea Cocor şi încă alţii, inclusiv, desigur, un personaj dintr-o povestire cuprinsă în volumul Dureri înăbuşite, care inspiră categoria, este o stare sufletească, şi nu un atribut uman. Aşadar, logica limbii nu ne permite să utilizăm astfel de denumiri.
Sau, mergând mai departe, la fel de eronate sunt denumirile unor tipuri precum „Epava” (trebuie eliminate echivocul, ambiguităţile, trimiterile false), „Ispita”, „Modernul”, „Oglinda” sau „Tradiţionalul”, fiecare dintre aceste denumiri având o semantică străină de trăsăturile umanului. Culmea cred că o reprezintă „Legendarul” (care e un concept) şi, cu un efect comic irezistibil, „Maritalul”. Se ajunge aici şi pentru că autorul a preferat, cu câteva excepţii („Floarea ofilită”, „Slujitorul devotat” etc.), denominaţia monolexicală, care nu satisface întotdeauna ţelurile sale clasificatoare, şi pentru că, după cum denotă cazuri precum „Maritalul” sau „Arhaicul”, nu are acces la toate straturile limbii.
Că este aşa o probează încadrarea unor personaje în tipuri care nu le reprezintă cu adevărat. Dicţionarul explicativ al limbii române, în concizia lui extremă, adeseori trunchiind sensurile cu care unele cuvinte circulă în limbă, nu e suficient pentru a motiva alegerile şi nici pentru a stabili trăsături care se definesc, în realitate, în configuraţii psihologice şi faptice mai complicate. „Pizmaşul”, ca să iau un exemplu, nu e decât în anumite împrejurări cel care, „pe faţă sau pe ascuns duce un război aprig împotriva duşmanului său, cel mai adesea şi el pizmaş”, mai exact, aceasta e doar o parte a definiţiei. Prin urmare, preluarea din DEX a sensurilor seci pe care nu le mai reproduc aici este cu totul nesatisfăcătoare. Pizmaşul, în înţeles tradiţional, este cel care pizmuieşte, adică invidiază, care cleveteşte şi, eventual, denigrează pe cineva şi numai uneori îşi dă pe faţă simţirile sau le pune în acţiune. Din acest punct de vedere, Natalia Tulbure, din Paştele blajinilor, pe care Constantin Cristian Bleotu o propune ca fişă de personaj, corespunde şi nu prea acestui profil.
De asemenea, „Semeţul” este ilustrat cu boierul Ilie Ţifescu, din Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Semeţ nu este o trăsătură negativă; dimpotrivă, în multe contexte ale limbii şi ale vieţii este valorizată intens pozitiv. Pentru Constantin Cristian Bleotu ar constitui, conform fişei caracterologice cu care începe discuţia fiecărui tip, „personajul care dovedeşte, prin faptele şi cuvintele sale, superficialitate, îngâmfare, aroganţă, lăudăroşenie, mediocritate”, conduita sa pricinuind „celor din jur cel mai adesea neplăcere sau chiar suferinţă”. Dar aceasta ar fi chiar definiţia fanfaronului şi e uimitor că autorul nu se plasează corect semantic, cu atât mai mult cu cât, chiar scena pe care o aduce la lumină, cea în care boierul se laudă în faţa domnitorului, în plină noapte, cu o faptă de bravură pe care nu a comis-o, probează că avem de-a face cu un fel de miles gloriosus moldovean. Dar aici criticul ratează de două ori, ca să zic aşa, pentru că, după părerea mea, întrucât Ilie Ţifescu a fost un personaj real, ar fi putut face un plonjeu în realitatea istorică, pomenind de rolul jucat de acesta pe lângă domnitorul Constantin Cantemir în privinţa trimiterii pe mâna călăului a fraţilor Miron şi Velicico Costin. Nu mai puţin important, Ilie Ţifescu este personaj şi în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, unde îmbracă trăsăturile unuia dintre personajele cele mai pregnante, Vulpea.
Nu pot să nu mai aduc un exemplu de relaţie defectuoasă cu registrele limbii semnalând că plasarea lui Ambrozie, jandarmul, din bucata O mică cercetare, cuprinsă în volumul Povestiri de seară în categoria „Surtucarul”, ca, de asemenea, şi a primarilor (Un veteran, Lacrimile unui cetăţean) şi a unui... guvernator (Uvar) este cu totul neadecvată.


O cartografie fără pete albe


Obiecţiile aduse mai sus, sunt, într-un fel, de fond, dar sunt lesne corijabile dacă autorul se apleacă cu mai multă răbdare asupra sensurilor cuvintelor şi asupra realităţii literare pe care ele vor să o cuprindă. La drept vorbind, în cele mai multe dintre cazuri sunt de modificat doar denominaţiile, ceea ce se poate face relativ uşor şi fără a afecta structura lucrării şi mai ales exemplele puse în discuţie. Uneori, e drept, că şi acestea, dacă ar beneficia de încadrări mai adecvate, ar putea să gliseze spre o categorie sau alta. E o întrebare, în lumina vagului structuralism practicat de Constantin Cristian Bleotu: în care categorie se încadrează cu adevărat Vitoria Lipan (plasată la „Tradiţionalul”) şi dacă nu cumva ar trebui menţionată la mai multe (ceea ce, într-un fel, ar submina teza pe care o urmăreşte autorul). Corecţiile sunt neapărat de făcut, întrucât cartea poate beneficia cu succes de o reeditare în condiţiile unei atente revizuiri şi reformulări. Materialul selectat este bine ordonat, cu metodă şi minuţie. Remarcabil este şi faptul că propunerile de ilustrare nu sunt, cel mai adesea, cele mai previzibile, ceea ce sporeşte mult valoarea demersului acestuia, ce urmăreşte şi o afirmare a motivelor de ataşament faţă de opera sadoveniană pentru generaţiile de azi şi de mâine. Totodată, la o revizie, ar trebui eliminat sau măcar esenţializat capitolul ultim, Receptare, naiv, stângaci teoretic şi prea personal, contrastând, întrucâtva, cu arhitectura lucrării.
Constantin Cristian Bleotu a parcurs exhaustiv scrierile lui Mihail Sadoveanu, a identificat absolut toate personajele, cum spuneam, de la cele episodice la cele principale, de la cele memorabile la cele care trec neobservate sau uneori nici măcar nu sunt reperabile onomastic, ci doar cu meseria sau cu starea socială. „Parcurgerea mirificei ţări sadoveniene, plină de reconstituiri pe cale imaginativă” – cum scrie Vasile Spiridon în prefaţa care este de parcurs şi pentru a afla câte ceva despre autorii care au precedat întreprinderea pe care o comentăm aici –, este un exerciţiu laborios de cartografie literară, pe care criticul debutant îl trece cu bine, urmărind nu numai prototipurile personajelor, adică primele apariţii, în operele de tinereţe, ci şi evoluţia lor stilistică şi reconfigurarea psihologică sau dictată de mediu în cărţile de mai târziu, devenirea în cadrul operei în ansamblu, cum am zice. Analizele făcute fiecărui personaj, fie că este din partea istorică sau tradiţionalistă a operei, fie că este din cea modernă (prea adesea îl confundăm pe Mihail Sadovenu cu un autor de naraţiuni istorice sau tradiţionaliste, ceea ce este o viziune reducţionistă, păgubitoare în perceperea anvergurii acestui scriitor atât de complex), confirmă încă o dată un prozator atent la detaliile vieţii şi, în cazul exegetului său, un critic empatic şi meticulos.
Mai presus de toate, în ansamblu, Personajul sadovenian se citeşte cu plăcere (în ciuda elementelor cam seci din debutul fiecărei categorii), conţine suficiente date pentru a contura o imagine mai apropiată de adevăr a întinsei opere sadoveniene, îmbrăţişând, sub aparenţa cantonării într-o anumită lume arhaică, teme diverse şi medii diverse. Lucrarea constituie, întocmai cum şi-a dorit autorul, o pledoarie mai mult decât convingătoare pentru o revalorizare a operei unui clasic al literaturii noastre peste care praful uitării a zăcut cam prea mult. Teza subiacentă a lui Constantin Cristian Bleotu – poate cea mai valoroasă, de fapt – este aceea că Mihai Sadoveanu este încă un autor care are multe de oferit. Rezultă din cele spuse până aici că ar fi momentul ca această iniţiativă de cercetare să nu constituie decât începutul aplicării unor noi modalităţi de abordare şi de înţelegere a ei, în lumina mentalităţilor de azi şi a experienţelor noastre de interpretare, vizibil sporite în ultimele două decenii.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul