Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Firul fără capăt al istoriei

        Monica Grosu

Purtând cu sine revelația trecutului și a istoriei, Eugen Uricaru reprezintă în literatura noastră cazul unui autor complex, un profesionist dovedind tenacitate și deschidere nu doar spre ficțiune, ci și spre scenaristică, traduceri sau alte zone ale culturalului. În acest sens, trebuie amintită activitatea sa în domeniul presei literare (primul redactor-șef al revistei Echinox, apoi redactor la revistele Ateneu, Steaua, Luceafărul), precum și calitatea sa de fondator al Festivalului Internațional ,,Zile și nopți de literatură” de la Neptun. Discret (în ciuda diverselor funcții publice deținute de-a lungul timpului), apreciat cel mai adesea, dar stârnind și numeroase controverse, Eugen Uricaru a rămas statornic romanului, iar această statornicie, precum și performanțele estetice i-au adus și recunoașterea (Premiul Academiei, două premii ale Uniunii Scriitorilor, premii pentru scenarii de film ș.a.).
Asupra prozei sale s-au pronunțat importanți critici și istorici literari, din toate generațiile, reliefând ancorarea scriitorului în tradiția romanului istoric românesc, pasiunea evocării, apropiindu-l pe aceeași linie de Mihail Sadoveanu, precum și dimensiunea fabuloasă, coborând asupra evenimentelor epice o pânză difuză de mister și incertitudine. Trebuie adăugată, în același timp, maniera profund personală de rezolvare, în cheie simbolică, a conflictelor, tenta accentuat parabolică a acestora, tâlcul final, viziunea istorică și calmul aparent, dar subversiv, al vocilor narative. Altfel spus, de la structura tradițională a unui epic așezat, de o coerență impecabilă a construcției, romanul lui Eugen Uricaru evoluează spre o modernitate de viziune, dezvăluind, la modul lucid și autentic, realități istorico-sociale, din care răsar personaje sau întâmplări cu semnificații simbolice, oculte, iradiind forțe prin excelență inexplicabile.
Atras de momentele mari ale trecutului, Eugen Uricaru se reîntoarce de fiecare dată înspre acele fisuri ale istoriei unde inserția supranaturalului face posibilă epifania, revelația. Astfel, povestea se prinde în lanțul nesfârșit al interpretărilor și întrebărilor fără răspuns, contracarând fundalul tern, distopic al unor realități politice grav afectate ideologic. Istoria devine retorica enumerării unor fapte și a consecințelor ce au urmat, însă în strategia textului, prozatorul mizează dihotomic nu doar pe imprevizibilul colectiv, ci și pe manifestările individuale, pe ceea ce este atipic (ascuns) și atrage irezistibil. Este ceea ce Umberto Eco numea „mecanismul inconștient” al textului, adică imaginile, sursele, motivele care l-au determinat. Prin urmare, în cazul lui Eugen Uricaru, istoria oferă (pre)textul, iar ficțiunea asigură saltul spre inconștient, ambiguizând, în doze bine cântărite, desfășurarea epică, avansând ipoteze, încurajând interpretări. Ideile, imaginile, cuvintele care nasc trama se coagulează în jurul unor personaje-pivot, iradiind lumini și semnificații noi întregului, așa cum ne arată romanele Rug și flacără (1977), Așteptându-i pe învingători (1981), 1784. Vreme în schimbare (1984) ș.a.m.d. Configurarea acestui parcurs literar îndelungat este marcată, în ultimii ani, de un nou ciclu romanesc, alcătuit din Supunerea (2006), Cât ar cântări un înger (2006), Plan de rezervă (2011) și, mai recent, Beniamin (2014).
Romanul care încheie ciclul epic, Beniamin, apărut la Cartea Românească, face o incursiune în trecutul mai apropiat, reconstituind atmosfera grea, încărcată de neajunsuri a totalitarismului ceaușist și confuzia generală trăită în decembrie 1989. Pe acest fundal al realităților exterioare, autorul proiectează un fenomen ce trezește interesul mulțimilor și curiozitatea celor de la Securitate care supraveghează îndeaproape, dar fără succes, tot ce se întâmpla în Lespezi, micul orășel în care trăia Beniamin. De fapt, fundalul topografic e cât se poate de tern, după cum subliniază Simon, fratele mai mic al lui Beniamin și una dintre vocile narative care deschide și închide romanul: „Trăiam într-un cartier nou, de fapt o mahala veche. De când au început să construiască blocurile de lângă Spital, mahalalele se numesc cartiere. Până și colonia de barăci de lângă gară se cheamă acum Cartierul C.F.R.”. Avem, așadar, o primă ancorare în cronotopul narativ, orășelul din Moldova în anii antedecembriști, cu realitățile lui, sărăcia și cozile interminabile, un timp acutizat de nevoi și frică, atingând dimensiuni hiperbolice.
De fapt, însăși poziționarea orășelului devine simbolică, Lespezi fiind undeva „la capătul liniei” (cum spune Hariton Milea, venit aici „să-și schimbe viața”), adică într-o zonă marginală, unde se revelează taina cea mare (epifania) prin Beniamin, așa cum, nu după mult timp, va izbucni, tot într-o margine de țară, controversata revoluție. Autorul conferă nu doar cadrului, ci mai ales personajelor valoare de simbol. Numele acestora cu trimiteri biblice, misterul ce le înconjoară, întretăierea adevărului exterior cu o memorie subiectivă foarte bine strunită compun individualități reprezentative pentru societatea românească, dar și pentru evoluția umanității într-o epocă tot mai expusă dezordinii morale și sociale.
Între acestea, Beniamin e personajul-cheie, un Mântuitor de suflete, purtând aureola strălucitoare de personaj biblic. În jurul său se adună mulțimi de oameni, într-un pelerinaj fără sfârșit ce ambalează vigilența autorităților, incapabile să înțeleagă fenomenul. Până și o permanentă supraveghere, în tempo lent, nu rezolvă situația, căci Beniamin însuși apare și dispare într-un mod misterios, se volatilizează, ca și gesturile, vorbele și faptele sale, rămase, la rândul lor, într-o zonă a incertitudinii. Însuși Hariton se teme să le noteze într-un jurnal: „se temea să pună pe hârtie istoria fiecărei zile deoarece mai devreme sau mai târziu un asemenea jurnal va ajunge în mâinile celor care supravegheau din colțul străzii ceea ce se întâmplă. Ei puteau afla numai ceea ce se vedea cu ochiul liber. Poate mai trăgeau de limbă pe unul, pe altul ori din ceea ce le povestea Scândurica. Dar astea erau frânturi, fără cap și fără coadă. Ceea ce le-ar fi folosit era întregul. Iar întregul îl știa doar el”.
Intrigați de cursul evenimentelor sunt la început și cei din familie, spre exemplu Simon, dar tot el înțelege foarte repede că vremurile sunt în schimbare, iar istoria e grăbită, că așa cum au dispărut „lăptăresele cu broboadă” și „laptele adevărat, cu caimac și miros liniștitor de bunăstare”, așa aveau să dispară toate cele vechi, acaparate de metamorfozele viitorului: străzile vor primi denumiri noi, la fel cum pepsi va fi înlocuit de cola și alimentara de supermarket. Doar oamenii sunt aceiași, „toți au rămas la locurile lor. Și șeful miliției și comandantul Securității, nu era cine știe ce de ei, dar trecuseră imediat de partea Revoluției”. În definitiv, spune Simon, „dacă s-a întâmplat ceva important în România între Crăciun și Anul Nou, s-a întâmplat numai la televizor”. Iar vizita, din final, a lui Neculai Crăciun la Lespezi, în căutarea lui Beniamin, reprezintă o dovadă în plus că tentaculele caracatiței nu fuseseră retezate, că totul fusese mistificare, iar fericirea aparentă a oamenilor din acel sfârșit de decembrie, „pe căldura aia de credeai că s-a întors cursul vremii”, nu era altceva decât o împăcare „cu noi înșine”, într-o lume care oferea nestingherit accesul la „portocale și detergent de rufe”, dar sub oblăduirea acelorași indivizi, hotărâți să-și recucerească locurile privilegiate și să exploateze, în consecință, orice întâmplare. Numai că existența lui Beniamin atât de fluidă, îi scapă printre degete lui Neculai Crăciun, tocmai pentru că nu era de înțeles, nu avea logică și, deci, nu putea fi controlată.
Parcursul cunoscut al lui Beniamin se încheiase la Timișoara, unde a plecat cu câteva zile înainte de revoluție, lăsând în urmă supoziții și incertitudine. De fapt, acestea existau și înainte, la fel cum existau rumori și speranțe, pentru că vremea clocotea asemenea mulțimilor, ceva se simțea în aerul acela călduț de toamnă întârziată. Avem o imagine a lumii pe dos, căci, deși e decembrie, „nici frunzele nu se îngălbeniseră”, de parcă apele celor două anotimpuri nu se puteau limpezi încă. Plana o așteptare generală, mocnită în rândul populației, pe care cei de sus nu o simțeau prin birourile lor, semn că ceea ce se iscase la Timișoara nu producea printre ei niciun frison și, în consecință, toată acțiunea era privită cu lejeritate. Dar Todor Grancea, reprezentant cu vizibilitate al sistemului, știa că „în stradă ies doar cei organizați și naivii, poate proștii sau intelectualii. Iar ca să-i organizezi îți trebuie organizatori”, tocmai de aceea se temea. Și avea motive serioase să o facă.
Chiar și personaj in absentia, Beniamin rămâne punctul luminos, iradiant, în jurul căruia gravitează, ca niște sateliți, cele șase voci narative. Nașterea sa misterioasă din lanul de porumb, mâinile străvezii, vorbele șoptite și gesturile-i diafane, care iveau lumina în privirile pelerinilor, mențin spectaculozitatea unei vieți dăruite altruist celorlalți. În plus, toate detaliile originii sale (semnificația numelui, tatăl tâmplar), minunile săvârșite și modul acestuia de a se raporta la durerea celor din jur, plus limbajul simbolic, de o semantică viguroasă, susțin caracterul de parabolă al textului. Iar ceremonialul povestirii este absolut spectaculos, reușind să inducă acea atmosferă de contemplare și reflecție filozofică, dar pregătind și saltul spre fabulos. Astfel, descrierea lanului de porumb ca pe o ființă himerică, veșnică și înspăimântătoare, care închide în el atâta culoare și sunet (ofta, scârțâia prelung, foșnea), creează iluzii optice, la fel cum repetițiile, tonalitatea melodioasă și ritmicitatea frazelor conduc spre un ritual magic, incantatoriu. Povestea se dilată prin aceste re-veniri pe firul timpului spre natură, spre spațiul primordial, ontologic și metafizic, lanul de porumb pare nesfârșit, pentru ca, în final, aproape să dispară, semn că natura este în reflux, că revelațiile sunt tot mai puține, dar ele există: „o lume în care lanurile de porumb foșnitor devin cu fiecare an tot mai mici. E posibil să și dispară. Probabil așa va fi. Sigur așa va fi. Ceea ce este de înțeles. Dar ceea ce este de neînțeles va continua să existe”.
După cum se poate sesiza, textul curge în fraze lapidare, într-un melanj de subtilitate și ironie, la care se adaugă nota de reflexivitate. Eugen Uricaru mizează pe nuanțe și construirea de atmosferă, căci Beniamin nu este numai un roman al personajelor, ci mai ales unul al evocării. Cronica acută a realităților din preajma Revoluției vorbește despre moarte și salvare, fețele alunecoase ale libertății și asumarea suferinței. În economia epică a romanului, digresiunile nu sunt permise, istoria e alertă și lasă din când în când loc imprevizibilului. Linearitatea textului e străbătută de taina ce plutește și se menține în jurul lui Beniamin, cel iubit de Scândurica și Marlena, ajutat de Hariton Milea și vânat de Neculai Crăciun. Verosimilul vine în întâmpinarea hierofaniei, într-un joc al rostirii simbolice, reiterând tipare mitice. Pecetea tainei și voluptatea povestirii trimit spre o „atmosferă fantastică difuză” (Alex. Ștefănescu), care transferă romanului deopotrivă fiorul istoric și universal (echivalent cu revalorizarea timpului și spiritualizarea existenței). Beniamin oferă șoptit o cale spre vindecarea sufletului, e taumaturgul unor vremuri noi și poartă cu sine secretul. Povestea lui însă face înconjurul țării, stârnind ecouri și printre cei neîncrezători în schimbarea adevărată.
În concluzie, Beniamin încheie frumos acest ciclu romanesc, frumos în sensul de eleganță și poeticitate a discursului, de coerență structurală și ceremonial narativ. Astfel, în proza lui Eugen Uricaru, literatura nu își pierde miza originară.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul