Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme de odinioară

        Liviu Comşia

Să scrii o carte întreagă cu poezii de dragoste acum, la începutul celui de-al XXI-lea secol al omenirii, pare un gest copilăresc, un joc gingaş, dar gratuit, pentru că nu văd ce s-ar mai putea spune despre un sentiment care a însoţit omul de la întemeierea sa. Cum să mai descoperi ceva nou atunci când primele murmure lirice au împărăţit creaţia omenească? Şi câte nu s-au spus de atunci încoace! Lacrimile vărsate n-ar încăpea într-un ocean, iar versurile scrise în numele iubirii ar acoperi o galaxie întreagă. De fiecare dată, cu fiecare vers, iubirea se reînnoieşte, devenind nemaispusă, nemaivăzută şi nemaiîntâlnită. Cu alte cuvinte, sentimentul are puterea de-a se reîntemeia veşnic în forme infinite. Chiar dacă secolul nostru, cu orgoliu, se defineşte prin tehnologie, acest sentiment nu poate fi înlăturat. El continuă să se umple de frumuseţe, îşi poartă bătaia inimii din veac în veac, se schimbă, se primeneşte, devenind esenţa unei religii care a înnoit fiinţa umană dându-i strălucire universală. Dacă omul este definit în vreun fel, cea mai potrivită definiţie ar fi aceea de fiinţă capabilă să iubească, conştientizând-o. De aici porneşte nemărginirea iubirii, infinita ei formă de manifestare, bogăţia ei cu centrul în inimă, acolo unde are sălaş sufletul care dă dimensiune spiritului şi densitate gândului. Fără iubire nu existăm. Prin iubire, există conştiinţa de sine.
De aceea, să scrii o carte despre iubire e un gest de sublimă îndrăzneală. Aşa cum este cel al lui Florea Burtan, care scrie fără nici o reţinere: Tu eşti demultul, mierea spulberată (Poezii de dragoste) (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2015). Haideţi s-o citim împreună, fiindcă versul lui Florea Burtan se combină într-o superbă simfonie. Poemele poetului sunt părţi ale acestei simfonii în care cuvântul se preface, miraculos, în cântec.
Aşadar, Florea Burtan priveşte cu încordare în sufletul său şi vibraţiile ies la iveală în cuvinte cântătoare, compunând chipul iubitei. Aici să ne oprim o clipă şi-n pauza aceasta de respiraţie să spunem că aceasta nu este imaginea spiritualizată a unei fantezii sau a unei închipuiri, ci una din carne şi oase întocmită după regulile divine care i-au încântat pe greci. Poate doar Cântarea cântărilor să fie asemenea cu incantaţiile lui Florea Burtan contemplând chipul iubitei: „Erai atât de frumoasă şi năprasnic ningea!/ Sânii tăi picoteau, rezemaţi de perdea,/ Trupul tău viscolit de mâinile mele/ Presăra crini răbdători pe podele”. Şi mai ales: „M-am îmbolnăvit de trupul tău./ Ce frumos mă leagănă şi ninge!/ L-a cioplit, din soare, Dumnezeu,/ Picurându-i raze moi în sânge”. Atât este de frumos întocmită iubita, încât devine asupritoare: „Uite cât eşti astăzi de frumoasă!/ Trupul tău m-a asuprit destul,/ Focul umblă, despletit, prin casă,/ Vinul scânteiază-n căni, fudul”. Simţi mereu că admiraţia este totală, absolută, că poetul este când fericit că se află aproape de această făptură, când oropsit să ducă cu sine această imagine orbitoare. „Doamne, înstrăinarea ei mă doare,/ Nu mai am somn, mă perpelesc, nătâng,/ Iau drumurile nopţii în spinare,/ Îi caut chipul tânăr într-un crâng”. Sau: „Tu mă bei cu ochii tăi umbroşi/ Şi mă ari cu trupul tău divin”. Ca până la urmă: „Eşti departe, iubito, nu te mai strig,/ Amurgul îşi linge rănile printre crengile reci,/ Între noi doi – nici un fel de câştig,/ Între cer şi pământ – viscolite poteci”. Ca să continue cu o candidă ademenire: „Ţi-am făcut şaretă dintr-un lemn duios,/ Să îţi plimb prin lume chipul tău frumos,/ Lumea să se mire, să-şi dea foc, oftând,/ Morţii, morţi de tineri, iasă din pământ./ Şi în loc de roţi, i-am pus doi cercei,/ Şi în loc de leagăn, calzi, genunchii mei,/ Am înhămat vântul, să ne poarte lin,/ Pe cărări ştiute ori pe drum străin”. Senzualitatea strecurată în descrieri nu face altceva decât să crească tensiunea relaţiei dintre El şi Ea până când insuportabilul erotic destramă totul, lăsând în urmă suferinţe fără seamăn. „În casa mea n-a mai intrat demult/ Cel aşteptat, cel cu iarna în spate;/ Pe dealuri vâlvorăşte o nuntă cu sănii,/ Cătunul e răvăşit de mirese furate”. Şi rece, în singurătatea sa orgolioasă: „Doar eu sunt cel ce trece nevăzut,/ Doar eu sunt cel ce seamănă şi ară,/ Printre primejdii, partea sa de lut,/ Cu inima închisă-ntr-o vioară.// Doar eu sunt cel ce nu are hotar,/ Ci numai drumuri lungi şi înnoptate,/ Doar eu sunt cel ce şi-a jucat, la zar,/ Destinul, pe un ban şi jumătate”. Şi în sfârşit: „Nu mai ştiu, iubito, unde stai,/ Rănilor mele le dor de tine,/ Azi, drumurile nu mai duc în rai,/ Din piatra lor s-au înălţat ruine”. De la fericirea exuberantă a începutului până la regretul fumegând nu mai este decât un pas care dimensionează vremelnicia noastră.
Ar fi, deci, până aici vorba despre o percepţie romantică a sentimentului, care a făcut vâlvă în literatura lumii. Nici nu s-ar fi putut altfel decât aşezând iubirea între vis şi visare, în acea hiperbolă trepidantă care înlesneşte accesul spre dimensiunile sufletului greu de atins. A iubi este prozaic şi ţine de perpetuarea speciei, dar a visa iubirea se înalţă sub cupola sublimului absolut.
Nici Florea Burtan nu face excepţie: iubita coboară din visul poetului, se întrupează în frumuseţe şi porneşte pe drumul spre orizontul destinului. De aici, dintr-o dată, poemele lui Florea Burtan capătă o altă adresabilitate. Peisajul nu mai este cel celest, ca la înaintaşii săi romantici, apropiat cumva de imaginea consacrată a raiului, ci satul românesc aşa cum s-a consacrat el în istorie, cu acel romantism ancestral unde hoinăresc Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana pe sub streşinile caselor copleşite de nămeţi: „Erai atât de frumoasă şi năprasnic ningea,/ Sufletul meu peste sufletul tău se-aşternea”. Sau: „Ninge năprasnic peste cătun,/ Iarna stă de vorbă numai cu sine”. Iubita aici locuieşte într-o căsuţă cochetă, liniştită, curată, mirosind a busuioc şi a ierburi de leac. Poetul Florea Burtan suprapune această imagine peste cea a lumii contemporane, e ca un refugiu, ca o încercare de mântuire. Apar obsesiv zăpezile fără sfârşit care copleşesc resorturile intime ale naturii pornite să participe la splendoarea idilei ce se conservă sub propria-i supraveghere. Cum nu este deloc întâmplătoare invocarea sărbătorii Învierii, demonstrând, cu subtilitate, că iubirea este unica funcţie a existenţei umane care îi poate, prin jertfă, oferi mântuirea: „Te-am visat dezbrăcată, până în zori,/ Ochii mi se umpleau de înalte splendori,/ Gura ta se îneca în faguri de miere,/ Fericit eram, ca în noaptea de Înviere”.
Să scrii o carte despre iubire la începutul acestui secol arid? Iată că se poate. Şi încă atât de frumos şi atât de aproape de sensibilitatea modernă, încât aş putea spune că nimic nu s-a schimbat şi totul arată altfel. Ca într-o Cântarea Cântărilor, frumuseţea coboară din graţia divină ca să ne confere identitatea între fiinţele care locuiesc în stele şi sub lumina lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul