Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Prima iubire – „dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche”

        Ana Dobre

Sentiment etern, dragostea atrage, ispiteşte, fascinează deopotrivă scriitori şi oameni de ştiinţă. Desigur, fiecare dintre noi, oamenii obişnuiţi, se întreabă ce este dragostea şi, pentru a afla, o experimentează personal, învăţămintele, concluziile fiind un adaos al vârstei mature. Nu ştiu câţi dintre aceştia, însă, meditând, speculând sau interpretând trăirile generate de sentiment au ajuns la clarificările Aurorei Liiceanu din minunata carte de eseuri despre dragoste, Dragostea cea veche îţi şopteşte la ureche. Primele iubiri, în care autoarea îşi asumă „sarcina ingrată” de a scrie despre iubire, intersectând literatura şi psihologia.
Centrată pe demontarea, explicitarea şi clarificarea primei iubiri, Aurora Liiceanu îşi asumă cele două metode ale ştiinţelor exacte, inducţia şi deducţia, şi le aplică alternativ de-a lungul povestirilor eseistice din prima parte, Primele iubiri, şi în cea de-a doua, mai direct aplicată disciplinei psihologiei – Scriitorii fac psihologie, psihologii nu prea fac literatură.
Modalitatea de a explica sentimentul de limerence, mai ales în faza adolescentină, de a coborî în profunzimile sufletului omenesc, de a scotoci la rădăcinile fiinţei este a psihologului care analizează stări, descifrează şi clasifică emoţii, dezinteresându-se de estetic. Autoarea nu este interesată de realizarea estetică a poveştii, în literatură sau în memorialistică, ci de adevărul uman care a hrănit-o.
Ideea, devenită principiu, prin care se răspunde la întrebarea de ce oamenii nu-şi uită prima iubire este aceea derivată din efectul Zeigarnik: „oamenii nu uită ceea ce nu au terminat de făcut”, „ceea ce este incomplet nu se uită”, căci tendinţa generală este de a finaliza ceea ce este început, după adevărul, devenit truism, potrivit căruia ceea ce începe se şi termină. E o evoluţie în cerc. Odată ce se începe ceva, se deschide un cerc care se închide prin finalizare, marcând trecerea în alt început prin deschiderea altui cerc. Nefinalizarea creează un disconfort afectiv, o insatisfacţie care, accentuată, poate deveni frustrare.
Demonstraţia seducătoare a Aurorei Liiceanu nu se datorează doar subiectului în sine, ci şi capacităţii de a construi rafinat şi elegant, de a analiza cu delicateţe feminină şi precizie masculină, de a stăpâni cu egală rigoare domeniul literaturii şi pe cel al psihologiei. Fraza respiră plenar, întreţine curiozitatea intelectuală prin incitante trimiteri la lucrări recente dedicate iubirii ale unor cercetători contemporani, precum Alain Finkielkraut, Ayala Malach Pines, Ortega y Gasset şi Bluma Zeigarnik, dar şi japonezul de la confluenţa secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, Kenko (1283-1350); la fel de incitante sunt şi trimiterile literare la opere şi scriitori care vorbesc despre prima iubre: Yasunari Kawabata, I. Turgheniev, Vl. Nabokov, Orhan Pamuk, J.S. Fitzgerald, Gabriel Garcia Marquez.
Din poveştile de iubire trăite direct de către scriitor sau din ficţionalizarea experienţei erotice, Aurora Liiceanu deduce şi clasifică, altfel spus, disciplinează sentimentul, punându-l, ştiinţific, în categorie. Prima iubire este „o iubire aşteptată, este o fantasmă, o închipuire, o creaţie a celui care va deveni în scurt timp îndrăgostit”. Între iubire şi limerence, termen propus de Dorothy Tennov în Love and Limerence: The Experience of Being in Love (1990), există deosebiri fundamentale, iar Aurora Liiceanu creează adevărate dantelării interpretative pentru a sugera deplina profunzime şi complexitate a trăirii, ca şi dificultatea de a-l/a o clarifica, având în vedere unicitatea fiecărei iubiri. Unică, prin tragismul implicat, este iubirea reală a lui Kawabata pentru Hatsuyo sau a lui Orhan Pamuk pentru Trandafirul negru, adevărată poveste orientală cu parfum de Halima, după cum unică este şi iubirea ficţionalizată dintre Florentino şi Fermina din romanul Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez.
Dintre misterele iubirii, în general, ale primei iubiri, în special, fac parte atracţiile dintre bărbaţi, explicate prin relaţia dintre erastes şi eromenos, deduse din romanul Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, din relaţia dintre împăratul Hadrian şi puberul Antinous pe care o aseamănă cu relaţia dintre Kawabata şi Kyono, între care există, peste timp, tulburătoare similitudini care plasează relaţia în sfera mitică a androginului, în afara homosexualităţii. În societatea antică, exista şi o dimensiune pedagogică a acestei relaţii, în sensul că orice erastes trebuia să-l ajute pe puber (eromenos) „să devină bărbat, să-l înveţe, să-l îndrume, să fie acel companion care întinde mâna, protector, tandru şi înţelegător”, iar Hadrian şi Yasunari Kawabata s-au simţit responsabili de acest rol pe care şi l-au asumat. Trăirea lui Yasunari, complicată la tensiunea sensibilităţii moderne, se prelungeşte în melancolia trecerii, înţelegând că trecerea ireversibilă a timpului nu poate opri frumuseţea, o degradează. Pentru Hadrian, om al timpului său, atracţia pentru Antinous era ca „apropierea de un animal minunat”, fapt ce-ar putea explica zeificarea adolescentului mort la 20 de ani.
Punctul în care „unii scriitori” se întâlnesc cu „unii psihologi” ar putea fi: „dorinţa de a iubi – destinul de a iubi – există dinainte de persoana iubită”, iar această dorinţă „inventează un iubit sau o iubită”. Când vorbea despre cristalizare în eseul De l’amour, Stendhal se gândea la idealizarea fiinţei iubite prin coborârea în profunzimile sufletului celuilalt. Când idealizăm pe cineva, „pe cel dorit”, spune Aurora Liiceanu, „nu ne dăm seama că vedem doar propriile noastre dorinţe”. Vine, astfel, şi întrebarea: de ce scrie Aurora Liiceanu o carte despre prima iubire? Poate, insidios, în subsidiar, pentru a-şi clarifica propria primă iubire prin răsfrângere în iubirile altora. Dublul discurs – cel interpretativ al acelor iubiri şi cel autoreferenţial ce duce la clarificarea de sine − ar putea fi un indiciu. Unele consideraţii depăşesc obiectivitatea critică, sugerând lumea interioară a autoarei: „Ca să vedem ce este iubirea ar trebui să punem împreună iubirile şi să vedem ce asemănări pot exista între cei pe care i-am iubit”; „Ca să înţelegem iubirea trebuie să-l înţelegem pe cel ce iubeşte. Nicio iubire nu se repetă...”; „Dragostea e ceva misterios. Poate că în dragoste este mai bine să nu ceri nimic, să nu te milogeşti, să laşi ca ea să curgă liniştit, în legea ei. Să nu cauţi niciodată să fii iubit sau iubită aşa cum ai vrea tu să te iubească cineva”; „Oare locul în care se naşte iubirea, aşa cum înmuguresc plantele, rămâne legat simbiotic de iubire?”; „...să nu uităm, cu cât este mai mare porţiunea de timp pe care o lăsăm în spatele nostru, cu atât e mai irezistibilă vocea care ne şopteşte să ne întoarcem la ea”; „Se pare că, indiferent cât de mult iubeşti pe cineva, traiul împreună lasă urme dureroase după o separare, dincolo de ce fel de separare a fost”.
„A te îneca în amintiri poate fi o etapă a vindecării”, meditează Aurora Liiceanu pe fundalul altor iubiri. A scrie despre prima iubire înseamnă a o depăşi, a-i depăşi toate durerile implicite şi implicate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul