Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bunicul şi americanii

        Ioan Groşan

Bunicul meu din partea mamei, Nicolae Lupean din Roşia de Secaş, judeţul Alba, a fost toată viaţa lui un duşman ireductibil al comunismului. („Toată viaţa” e un fel de-a spune, căci în anii ’30, când el era tânăr, comuniştii erau o mână de oameni; vorba lui − dacă nu mă-nşală memoria – Bellu Silber, după 1945: „Puţini am fost, mulţi am rămas”. Dar cel puţin o jumătate din viaţa lui bunicul asta a fost.)
Şi cum ar fi putut să nu urască regimul adus de tancurile sovietice? Fiindcă regimul ăsta i-a luat tot: pământurile din lunca Secaşului, via de pe coastă (din care scotea un vin celebru în împrejurimile Blajului), oile, vitele şi poate cea mai dragă fiinţă a lui, despre care voi vorbi puţin mai încolo; regimul l-a dus trei ani la Canal, i-a trimis fiicele, învăţătoare absolvente ale Şcolii Normale din Blaj, la dracu-n praznic, l-a înnebunit cu „cotele” obligatorii etc. Şi chiar în intervalul 1965-1970, când, sub Ceauşescu, dictatura proletariatului se mai relaxase şi deţinuţii politici ieşiseră deja din închisori, bunicul a rămas, în mijlocul urii sale, inflexibil.
Din ceea ce-am scris mai sus, un cititor de vârsta mea şi-a dat desigur seama că autorităţile din „obsedantul deceniu” îl considerau pe moşu Nicolae un chiabur, un „exploatator”. Dar el nu exploatase pe nimeni: nu-şi obţinuse averea pe munca altora, nu dăduse vreun, cum se zice astăzi, „tun”. Tot ce agonisise era din banii pe care periodic îi trimitea acasă, din Detroit, tatăl său și străbunicul meu, Ion Lupean, emigrat, ca atâţia alţi ardeleni, înainte de Primul Război, în America tuturor făgăduinţelor, cu speranţa că, la întoarcerea acasă, va avea la ce să tragă. Nu s-a mai întors: cu o săptămână înainte de îmbarcarea pe vaporul repatrierii, a murit strivit de un pod rulant prăbuşit la uzinele Ford. Acasă i-au ajuns, trimise de compatrioţii transilvăneni, numai câteva cufere cu stofe pentru fiice şi nepoate, ceasul de buzunar cu lanţ de argint, vizibil în pozele trimise de-acolo, şi banii din asigurarea de viaţă, adică, evaluaţi ţărăneşte, câteva hectare în plus pentru viitorul C.A.P. (Peste exact o jumătate de secol, nepotul său şi unchiul meu, tot Ion Lupean, plecat şi el din România, îi va găsi locul de veci şi-i va pune o cruce: „John Lupean, born in Romania”.)
Pe mine, copil şi adolescent fiind, care-mi petreceam vacanţele de vară la Roşia, în gospodăria mare, cu şură imensă şi grădină impecabil trasată şi cultivată de bunica, Mama Mărie, mă enerva că bunicul vedea în jurul său numai răul socialist şi că seara, până noaptea târziu, din radioul pus în geam şi dat la maximum, s-audă şi vecinii, se revărsau vocile gâjâite, întrerupte de paraziţi, ale celor de la „Europa liberă” şi mai ales „Vocea Americii”. Mă enerva şi faptul că pe terenul, pe lotul individual care-i fusese lăsat de CAP, o fâşie îngustă, plată, din lunca Secaşului, el amenajase într-un secret ştiut de toţi un soi de pistă de aterizare pentru... americani, îndreptând muşuroaiele de cârtiţe şi cosind iarba „la sânge”, de ziceai că e gazonul de pe Wembley. (Şi culmea e că, până la urmă, chiar a aterizat un avion acolo, un prăpădit de „Aviasan” căruia i se stricase motorul). „Nu mai vin americanii, moşule – ziceam eu, blindat cu propaganda din pozele din „Scânteia” cu „Contraste din lumea capitalului”. Nu vezi ce probleme au cu negrii?” „Ba o să vină – îmi răspundea el cu blândeţe. Dac-au venit ruşii, de ce să nu vină şi americanii? Nu ne lasă ei”.
Ruşii. Alt capitol din viaţa bunicului. Lăsat din armată la vatră după 23 august 1944, el ştia care erau principalele trei năravuri ale ostaşilor Armatei Roşii: caii, ceasurile şi femeile de orice vârstă. Pomeneam mai înainte de cea mai dragă fiinţă a lui: era o iapă tânără, splendidă, albă, Vilma, de rasă lipiţană, pe care-o iubea şi-o îngrijea ca pe ochii din cap. N-o punea în ham, să tragă la căruţă, ci doar o călărea, când avea treabă la stână sau în târg, la Blaj. Toată lumea în sat şi din împrejurimi o ştia. Şi când s-a auzit că se apropie tăvălugul sovietic, moşu Nicolae şi-a luat merinde, a pus şaua pe Vilma şi s-a ascuns o săptămână prin pădurile de pe Târnave, până s-a îndepărtat linia frontului. Din scurta şedere a ruşilor în sat s-au născut o grămadă de poveşti pe care le-am auzit când am mai crescut şi din care ţin minte una, care mi s-a părut plină de un comic dramatic, căci, poate, în orice împrejurare de natura asta se mai strecoară şi un sâmbure de umor involuntar. Ruşii au ajuns în sat dimineaţa. Singura persoană care i-a întâmpinat entuziastă a fost o vădană bine făcută, cam nevorbită de felul ei şi care a strigat: „Sculaţi, oameni buni, că vin fraţii noştri ruşi!”. Ceea ce nu i-a împiedicat pe „fraţi”, după ce au campat la ea, să-i scoată porcul din coteţ, să-l înjunghie şi să-l tranşeze cât ai clipi cu baionetele, stârnind memorabile vorbe ale femeii: „Nu-l luaţi, fraţilor, trăsni-v-ar Dumnezeu, că nu-i al meu, e al cumnatului de la Braşov!”.
Dar să revin la Vilma. Scăpând-o de ruşi, moşu Nicolae n-a mai putut-o salva de ai noştri. După ce-a venit de la Canal, a fost nevoit s-o dea pe Vilma la nou înfiinţata gospodărie colectivă. Parcă-l văd şi acum: stătea spre seară la gard aşteptând să-şi vadă lumina ochilor lui cum vine, înhămată şi biciuită, trăgând din greu căruţele cu cotele obligatorii de grâu, porumb, orz, ovăz; iar sărăntocii satului, primii care se înscriseseră în partidul comunist şi-n CAP, ştiind că Nicolae priveşte, când treceau prin faţa casei lui, dădeau, ai dracului, şi mai tare cu biciul pe ea. Am prins s-o văd şi eu: ajunsese o umbră, numai piele şi os, ca Batorul lui Agârbiceanu din „Fefeleaga”. Asta însă nu l-a împiedecat pe bunicul să cosească şi mai abitir minuscula pistă de aterizare pentru americanii care vor veni să-l elibereze din lagărul socialist dacă nu pe el, că era deja bătrân, dar măcar pe Vilma.
Asta până într-o zi. Era în 1970. Eu aveam 16 ani. Mi-era milă de bunicul cu americanii lui, dar mi-era şi ciudă că nu înţelege că yankeii nu vor veni şi că, în loc să pună ceva bucate pe pista aia absurdă, el o coseşte cu patos de cum răsărea iarba. Cred că, dac-ar fi putut, ar fi şi betonat-o.
Şi-atunci s-a întâmplat vizita lui Ceauşescu în SUA, unde preşedinte era Richard Nixon. Eram la Roşia de Secaş. Cum am auzit ştirea la radio, cum am fugit la poştă, s-aştept maşina cu scrisori şi ziare, care venea zilnic, la amiază, de la Alba-Iulia, învolburând, ca biata Vilma din galopurile ei chinuite, praful drumului neasfaltat. Maşina a sosit, i-am spus şoferului că duc eu ziarele la primărie şi pe drum am subtilizat o „Scânteie”. Pe prima pagină se lăfăia o poză mare cu Nixon şi Ceauşescu. Am alergat cu poza acasă şi l-am chemat pe bunicul: „Ei, ce mai zici? Mai vin americanii? Uite, până vin, ne ducem noi la ei!”. Bunicul a luat neîncrezător ziarul, şi-a pus tacticos ochelarii legaţi cu sârmă de aluminiu şi-a privit cu atenţie titlul şi poza. Am văzut nu numai că s-a făcut palid, ci cum, în câteva clipe, în el s-a prăbuşit o întreagă lume de visuri, aşteptări, nădejdi. Dar cum să-mi dea dreptate mie, nepotului său, un mucos?!
„Hm!” − a făcut el după vreun minut. „Ce-i?”, am zis eu, curios. „Hm! − a mai icnit el o dată. Tu vezi ce-i în poza asta?” Am luat ziarul şi m-am uitat vrând să descopăr ceva ce-mi scăpase la prima vedere. Dar nimic: era o fotografie tip Agerpress, cu cei doi preşedinţi stând alăturat, cu Ceauşescu zâmbind cu gura până la urechi şi cu Nixon explicându-i ceva, cu mâinile întinse binevoitor spre interlocutor. „Păi, ce-i?” − am zis eu întinzându-i ziarul. „Tu nu vezi ce se-ntâmplă? − a zis el fără să mă privească. Al nost’ râde ca prostu, iar ăla îi spune: Mă, ce-ai venit aici, să ne râdem ca proştii?!”, şi i-a imitat gestul, chipurile enervat, al lui Nixon.
De data asta s-a prăbuşit ceva în mine: mi-am dat seama că niciodată, dacă nu vreau să-i fac rău, nu trebuie să-l mai contrazic pe bunicul.
Din ziua aceea n-a mai cosit lunca. A dat-o „în parte”, cum se zicea atunci, unui ginere din sat, să facă ce vrea cu ea. S-a stins în 1982, fără să mai privească un cer din care nu cobora nimeni, nici măcar americanii.
Mai trec, tot mai rar, prin Roşia de Secaş, unde nu mai am decât o mătuşă în vârstă. M-am oprit o singură dată lângă lunca bunicului: au năpădit-o buruieni imense, scaieţi, arbuşti spinoşi şi crengi putrezite într-o asemenea învălmăşeală că până şi unui bondar curajos i-ar fi greu să aterizeze.
(fragment din volumul în pregătire Lumea ca literatură 2)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul