Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Clara Mărgineanu

Clara Mărgineanu nu mai este de mult un poet care să aibă nevoie de o prezentare. O prezintă volumele ei trecute, propria sa poezie, care este un amestec de sufletism şi nevroză, o vibrare a cuvintelor care cerne literele, despărţindu-le şi păstrându-le numai pe cele fierbinţi. Rareori mi s-a întâmplat în ultimul timp să citesc o poezie atât de vie şi de vitală, atât de dramatică şi, paradoxal, atât de tonică în acelaşi timp, atât de profund reală (în sensul de circumscrisă la realitate) şi atât de cuprinsă în haloul suprarealităţii.
Textele ei nu lasă numai inima la vedere, cum spune autoarea, lasă la vedere şi o sensibilitate acută care, în poezie, se confundă cu talentul.
Ana Blandiana



Am fost, cândva, altă femeie


În cârciuma dintre ruine şi balalaica este beată
În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva
Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată
Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.


Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest, imperial, albastru
Mă strigă ireal, pe nume, îmi sunt şi boltă şi hotar
E poate un destin cu har care îmi mângâie dezastrul
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.


Poate-i un sfânt care coboară cu mine-n cârciuma uitată
Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu
Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare de-altădată
Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu


S-a frânt coloana verticală a unui ev, în care plâng
Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi,
Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.


Rămâne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd,
Rămâne lacrima trufiei, peste absenţa necesară
Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris, îl văd
Femeia veşnic amânată va obosi să fie eu.



Se rumeneşte seceta-n cuptoare


Ninge a milă şi a exaltare
Oricât te pustieşti şi-ntrebi de ce
Când lumea ţi se pare cum nu e
Se rumeneşte seceta-n cuptoare.
Iar vinul vechi ne plăsmuieşte doar
O înjunghiere lentă de cuţit
Ciobul vrăjit din ochi a obosit
Crăiasa din zăpezi dansează-n jar.


Vezi, sfântul încă necanonizat
Miraculos, în calendar apare
Numele său e semn de întrebare
Scris cu nuanţa sângelui uscat.
Surâde a psaltire, să ne mire,
Căci un miracol a bătut în poartă
Durerea, pe poeţi, acum, îi iartă
Şi în chitară-şi face mănăstire.


Ninge a milă şi a exaltare
Se rumeneşte seceta-n cuptoare.



Rană de copil


Dansează-n creştetul luminii noastre
Plesnind de sănătate, vânătăi
E neasemuită în dezastre
Iubirea celor care au dat în noi!


Eram copii, scăldaţi în mierea firii
Şi ne-nchinam păgânilor din ei
Şi nimeni nu a spus atunci iubirii:
O rană de copil e tot ce bei,


Îmi este dor şi-acum de-o mângâiere
Tânjesc o cucerire fără rost
Aş vrea să am acum altă părere
Dar demnitatea lor atât a fost.


Să tot lovească, legănaţi de jale
O sărăcie, viaţă fără pâine
Doar rana de copil cerea iertare
Din monstrul ce putea să fie mâine.


Un prunc lovit absurd, pe negândite,
Creştea la umbra mărginită doar
De-o rană de copil care nu minte
Ci tânguie psaltirea, spre hotar.


Că poate nu e vinovat, că poate
Adulţii vremii lui l-au mutilat
El creşte şi încearcă şi străbate
Vă traversează viaţa, imediat.


Îngheaţă brusc un mugur din april
Dacă veţi smulge rana din copil.



Păpuşa cu zâmbet pictat


Vine toamna frumos, cu o supradoză de tăcere şi indiferenţă
Teatru de umbre şi flori presate, splendoarea din coşmar
Soarbe încet paharul cu jar şi absenţă.


Într-o poveste a fost uitată zile şi nopţi, o păpuşă,
Nu o doare nimic, mulaj din plastic cu zâmbet pictat
Deasupra umbrei are o cruce de cenuşă,


Uneori, mi-am dorit să semăn cu ea,
Păpuşa aceea i-ar fi plăcut cuiva,
Care şi-a aşezat într-o seară, palma pe inima mea,


În vis, profetul în zdrenţe îmi spune că e bine
Că vine toamna frumos, în sfârşit de bal maiestuos,
Şi mă voi linişti, când fetiţei din mine
Mama îi va aduce o bucată de pâine


Într-o altă poveste, păpuşa cred că a fost vie
Parcă o aud vorbind şi râzând pe o stradă pustie
Sau poate toamna care vine frumos, cântă cu jind,
Dacă vei zâmbi amintirii mele, îţi va răspunde zâmbind.



Sărutul femeii poem


Femeia poem bea în taină din omul chitară,
Atunci când fantasmele capătă trup şi respiră
Amfora lemn descântă cuvinte, arde Steaua Polară
Clipa răzbeşte spre constelaţia în formă de Liră
Artiştii lumii dau seara un spectacol regal
Versul şi struna sângerează frumos, în tandem
Ritualul sacrificiului taie în două, egal
Omul chitară şi femeia poem.


Orfeu o pierde pe Euridice, jeleşte cântec, o regăseşte
Iubirea se stinge în legendă, o pierde a doua oară
Femeia poem imploră şi strigă orbeşte
Spre înserarea din har, a omului chitară.


Doar spintecarea dintre ei rămâne liberă şi sfântă
Ca liniştea dintre ce tânjim şi ce putem
Doar omul chitară ştie şi poate şi cântă
Sărutul de viaţă al femeii poem.


(Din volumul Sărutul femeii poem, în curs de apariție)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul