Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Regretele sunt inutile… (II)

        Alexandru George


„Ca şi la bătrânul Ion, ca şi la fratele său Luca, la temelia minţii lui, Matei stăpânea o memorie uluitoare şi dezordonată de autodidact fără alegere, cu apucături encliclopedice, dar mai ales îndreptată în domeniul trecutului şi inutilului. Inconformismul lui nu era numai teoretic, ca la tatăl său, ci integral. Matei n-a fost numai un revoltat, ci şi un învins; inactual, se refugiase în studii himerice, în heraldică, în miniatură, în genealogie, în tot ce-l putea îndepărta de ritmul prezentului. Încă de mult îşi crease un personagiu exterior şi interior, izolat şi singular; nu ştiu întrucât şi-l studia, dar îl realizase definitiv“. Aceste pagini din necrologul pe care E. Lovinescu i-l dedica foarte curând după dispariţia sa bruscă sunt deosebit de preţioase pentru că transcriu o experienţă de contacte sporadice, dar directe cu scriitorul ceva mai tânăr, despre care nu uită totuşi că şi-a divulgat personalitatea nu într-un personaj oarecare, marcat de multe ciudăţenii, ci mai ales într-o operă cu anumite caracteristici şi cu valoarea ei. (Aceasta e o particularitate a portretisticii şi memorialisticii lovinesciene, care subordonează chiar şi anecdoticul intuirii de ordin critic, textele lui putând fi folosite şi ca pagini de istorie literară. Aici se dezvăluie o mare deosebire de discipolul său G. Călinescu : acesta vorbeşte de Mateiu ca un reporter ce a întrezărit doar o dată pe stradă pe autorul Crailor.... şi adună apoi elemente din evocările altora pentru a-şi întări sau nuanţa, ba chiar şi contesta, impresiile din acea fugitivă imagine de stradă).


Ideea de a împleti omul cu opera este vădită şi în acest caz, în care nu e totuşi vorba de o mărturie prea crudă sau de o apropiere simpatetică. Textul împlineşte o mai veche figurină datând de la moartea lui Luchi (1921) şi prinde într-o perspectivă finală nu doar pe fratele mai mic al lui Mateiu, ci şi pe tatăl ambilor, către care e firesc să ne îndreptăm şi noi privirea. Adăugând însă şi regretele cele mai adânci şi amare că discuţia mea asupra lui Cei trei Caragiale: Ion, Luca şi Matei nu a fost luată în seamă de ultimul exeget, dl. Ion Vianu, în opusculul de care m-am ocupat în articolul meu precedent din Luceafărul.


... Regretele vor fi fiind inutile, aşa cum grăieşte Choiseul, ministrul, deşi chiar şi acest lucru ar fi de discutat. Mă întorc la Mateiu şi la tatăl său, despre care eu am spus că, odată cu revelarea Pajerelor, care l-a întors din drum pe Ion Luca pentru că a avut revelaţia scriitorului în dificilul său fiu. El l-a făcut să fie publicat în „Viaţa Românească“ şi evenimentul a avut un anumit ecou de care însă bătrânul Ion Luca nu s-a putut bucura, deoarece a murit subit la Berlin, la 9/22 iunie 1912.


„Despărţirea aceasta glacială dintre tată şi fiu, scriam eu acum aproape patru decenii în eseul meu monografic citat (1981), s-a dovedit în realitate unul din momentele cele mai semnificative ale istoriei noastre literare. Odată cu apariţia poeziilor lui Mateiu, începea între cei doi Caragiale un duel nedeclarat deschis, dar totuşi nu mai puţin real şi pasionant pentru cei ce vor să-l presupună, dar despre care contemporanii stricţi ai situaţiei nu puteau avea decât o vagă bănuială. Cu toate că numele lor comun îi apropia (să nu uităm că poeziile sunt iscălite nu cu adevăratul nume al autorului, [n. A.G. 2008]) în mod fatal, nimeni nu şi-a dat seama în ce măsură fiul avea să dea tatălui său o replică prin opera sa mai restrânsă, în aparenţă opusă tuturor idealurilor şi intenţiilor pe care Ion Luca le susţinuse, dar, totuşi, chiar prin aceasta de o netăgă­duită originalitate“.


...Prin chiar rândurile de mai sus se deschide calea unor interpretări, de care nici E. Lovinescu nu e străin, dar care pot fi şi ale unui psihanalist, aşa că regretul meu e cu atât mai profund văzând că şi ele au fost complet ignorate de dl. Ion Vianu.


....Dar şi de atâţia alţi exegeţi mai noi sau mai vechi, de la Al. Paleologu la dl. Angelo Mitchievici. Alţii mulţumindu-se cu reducerea lor minimalizantă (Barbu Cioculescu) ba chiar cu prezentarea ei ca o năstruşnică (Ovidiu Cotruş). Eu văzusem în Mateiu un spirit dublu dotat cu calităţi şi direcţii contradictorii, cu schimbări de atitudini şi deziceri tratate cu nepăsare. De pildă, era dotat cu un spirit de observaţie ieşit din comun şi o tendinţă spre dezvăluirile crude pentru care găsea şi expresia potrivită, dar pe care o făcea să alterneze calculat cu lirismul pe care la tatăl său nu-l întâlnim, dar pe care-l poseda cu prisosinţă T. Arghezi, cum am demonstrat eu în paginile mele pe care Ovidiu Cotruş, detractarul lui Mateiu, dar şi al meu, le persiflează cu ieftine ironii, el crezând că afirmaţiile mele pornesc din simpla voinţă de a mă face avocatul unor cauze pierdute.


În concurenţa (dacă nu vrem să spunem duelul) dintre cei doi Caragiale, meritul fiului e cu atât mai mare cu cât opera lui nu e o contraparte a celei a tatălui decât prin factură (el posedând geniul de tip narativ şi evocator, în timp ce Ion Luca era prin excelenţă un dramaturg care-şi transforma majoritatea performanţelor prozatorice în dialoguri comentate şi prezentate cu unele aparteuri), inspiraţia lui Mateiu se întinde şi pe un vast teritoriu pe care călcase şi tatăl său, un ins detestabil care putea fi evocat cu maliţie ca un personaj evident negativ. Revenirea până aproape de ceasul morţii la scriitorul căruia îi luase foarte recent cel puţin numele poate fi su­biectul unei examinări de ordin psihologic, chiar psihanalitic, numai că, fiind vorba de doi artişti, această ultimă (de fapt primă) calitate contează hotărâtor.


O bună parte din tabloul pe care I.L. Caragiale l-a lăsat contemporanilor şi posterităţii mai ales sub egida lui Nenea Iancu apare şi în evocările cu aspect me­mo­rialistic transmise de tenebrosul şi în­crân­cenatul său fiu: parţial omologhează opera tatălui, dar îi adaugă sectoare pe care acesta doar le atinsese. Fără să fie o „restituire istorică greşită“ (N. Iorga), Craii... şi celelalte proze ale lui Mateiu sunt, şi prin „subiectivismul“ lor, şi prin vremuri şi spaţii e dominată de „trâmbele de vedenii“, date ca şi cum el însuşi le-ar fi trăit, dar unele popasuri realiste sunt de maximă pregnanţă dovedind că artistul nu se înfăţişează ca un om trezit din somn, cu privirea împăienjenită, aşa cum îl vedea Ovidiu Cotruş. Arta lui dovedeşte cu totul altceva.


Evocarea unui întreg capitol de istorie prin povestirea lui Pantazi ; străfundurile acestuia ereditare, dar şi aventura nefericită cu Wanda, revenirea lui în acţiune şi episodul tragic cu Ilinca Arnoteanu, dar mai presus de orice magnificul tablou al boierimii româneşti din jurul Domniţei Smaranda, fără pereche la atâţia prozatori de ai noştri „realişti“, obsedaţi de soarta acestei clase sau satirişti ai protipendadei apuse. Hagia­lâcul exotic al lui Pantazi se îngemănează cu propriile sale aventuri până la hotărârea de a se sinucide, de care tot cineva din nea­mul său hărăzit noroacelor îl salvează.


Pandantul acestei boierimi care n-a ajuns să guste amarul decadenţei, neputinţei şi mizeriei îl reprezintă damnaţii Arnoteni, înfăţişaţi cu toată repulsia şi oroarea pe care şi cei trei „crai“ ajung s-o constate sub îndrumarea lui Pirgu, personaj monstruos ca multe altele, dar şi simbol al Răului comis cu voinţă dintr-o diabolică înclinaţie spre voluptate în corupţie; toate figurile din memorialul lui Mateiu sunt categorisite excesiv – la Pirgu cumulul anungând la imposibil, dar cota lor realistă este indiscuta­bilă: am putea doar spune că în zugrăvirea lui se vede că portretristul şi-a concentrat calităţile până la defect. Comparaţia cu arta lui Arghezi se impune încă o dată, dar cea cu I.L. Caragiale nu trebuie lăsată deoparte, chiar dacă psihiatria se ocupă doar de personalitatea lor umană.


După cum se ştie, Mateiu s-a născut din relaţia cvasimaritală (nu dintr-o aventură fugitivă) cu Maria Constantinescu, o muncitoare sau modestă funcţionară la Regia Monopolurilor Statului. El a declarat naşterea pruncului care va fi botezat de un prieten, Matei Smideanu, fără ca scriitorul să-şi asume partenitatea sa şi să-i dea numele de familie. El l-a pus pe Mateiu într-o situaţie îngrozitoare, întrucâtva asemănătoare cu cea a lui Sadoveanu, căci până târziu viitorul autor al Crailor… nu s-a numit Caragiale. Domnul Vianu se opreşte la acest moment care va determina profundul resentiment al bastardului împotriva unui părinte care şi-a părăsit „familia“ pentru a întemeia o alta în condiţii mai avantajoase, corespunzătoare perso­na­jului care trăieşte atunci o remarcabilă ascensiune, prin cele mai mari succese ale sale ca dramaturg, devenind mai apoi Director General al Teatrelor. Ce s-a întâmplat cu Maria Constantinescu, o femeie despre care nu se ştie mai nimic, dar de la care fiul său recunoaşte că i-ar fi moştenit inteligenţa, o calitate pe care Caragiale nu era în măsură să i-o transmită. (Şi eu m-am referit la acest text relevat mai târziu din arhiva scriitorului. În plus, aş adăuga referinţa că fratele Mariei Constatinescu, un inginer sau poate doar funcţionar tehnic la CFR, a locuit pe strada Frumoasă 14 şi acolo a fost adresa lui Mateiu în primii săi ani de viaţă. O fotografie, identificată la Cabinetul de Stampe al Academiei de către eruditul cunoscător al afacerilor bucureştene, Adrian Corbu (sau Korbu cum mi-a spus el, amuzat, că-şi ortografia familia sa numele cu un veac înainte), îi înfăţişează într-un grup vesel la iarbă verde (dacă nu mă înşel la Snagov) pe I.L.Caragiale, pe „cumnatul său“ şi poate pe sora acestuia, dar şi pe unul din fraţii Danabassy, doi celebri cheflii ai vremii. Cel mai însufleţit pare a fi dramaturgul care pozează cu un pahar în mână. Fotografia în sepia pare a data dinainte de 1900 şi ar proba că fosta familie a lui Caragiale nu rupsese relaţiile cu el.


Aşa cum ar fi vrut s-o facă fiul, cel puţin la prima vedere; numai că şi aici intervin unele complicaţii. D. Ion Vianu, care e în primul rând un om de ştiinţă, avansează cu prudenţă ipoteze şi formulează tot atât de precaut. Or, d-sa afirmă, bazat nu ştiu pe ce informaţii, că „Mateiu nu are mai mult de cinci ani când este adus şi acceptat în noua familie a tatălui“ (n – 12). Aşa să fi fost, oare? Eu cred, bazat pe toate informaţiile şi pe logica lucrurilor, că el n-a fost adus să locuiască la noul domiciliu al tatălui său, ci a rămas aca­să, la mama şi la unchiul său, doar din când în când, pe măsură ce creştea, benefi­ciind de unele invitaţii amabile. Ar fi cu totul inevitabil să nu ţii seama de situaţia delicată a tânărului cuplu, care, abia înche­gat, s-ar fi fi împovărat cu un copil destul de nedorit, înainte de a li se naşte copiii proprii, care oricum ar fi încurcat-o pe neexperimentata tânără soţie.


Dl. Ion Vianu notează cu dreptate că fiul a început de timpuriu să simtă diferenţa dintre cele două „mame“ ale sale, dar nu ne spune nimic despre cea vitregă. E aşadar de crezut că el a apărut în noul cuplu mai târziu, când era un băieţel destul de mare, şi a tratat familia tatălui său cu o sagacitate ce-i face onoare şi niciodată nu a vorbit-o de rău.


Numai angelicul Perpessicius a putut scrie în Prefaţa la edi?ia definitivă apărută în 1936, la Fundaţia regele Carol II, aceste rânduri despre Mateiu care ar fi fost „crescut în atmosfera de armonioasă coeziune a căminului soţilor Caragiale şi adoptat (!) deoarece era nelegitim, prin compensaţie (!) cu neţărmuită afecţiune [şi că deci) va păstra pentru părintele său, în ciuda unor trecătoare şi nesemnificative răzvrătiri, o deferenţă şi o pietate, izvorâte mai cu seamă din exemplul trudei literare pe care tatăl său o ilustra, în timpul acela, cu intensitate“ (am citat după cartea mea despre Mateiu Caragiale, semnele de exclamaţie între paranteze îmi aparţin. De vreun comentariu nu cred că mai poate fi vorba.


În schimb, Şerban Cioculescu va conduce lucrurile mai aproape de adevăr în monografia închinată tatălui (1940), în care îi face şi lui Mateiu un minim loc, de nici o pagină: „… mai ales în anii berlinezi ai căminului neconcurat de bodegă, nucleul fierbinte al vieţii de familie este Luca, în care amândoi părinţii cred a iubi un copil fenomenal. În asemenea împrejurări, Mateiu, cu opt ani mai vârstnic decât fiul legitim, simte cu necaz că i se răpeşte prioritatea afectivă. Exclusiv şi intolerant, nu se mai mulţumeşte să fie ţinut în casă ca un miluit, inegalitatea de tratament îl îndârjeşte, închizându-l în sine“. Şi cel mai sever critic român al vremii, cel mai lipsit de prejudecăţi pioase îşi încheie pagina cu aceste rânduri: „Nu judecăm, nu cercetăm răspunderile, dar constatăm psihologia tulburată a fiului nelegitim, cu dospirea complexului de inferioritate şi îngrămădirea mocnită a urii“. Am citat tot după cartea mea în care se găseşte şi replică pe măsură, despre care regret, ca şi despre restul exegezeleor mele, că a fost ignorată de dl. Ion Vianu.


Numai că astfel am ajuns din nou la regrete, care ar fi ele inutile, după vorba lui Choiseul, prietenul lui Mateiu, dar sunt inevitabile şi vechi de când lumea şi vor continua tot cât aceasta.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul