Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noaptea perseidelor

        Carmen Focșa

(Fragment de roman)


− Stai așaaa! Stai așaaaa!
Anca face semne disperate. În scurta gri, gen pufoaică trei sferturi, căptușită cu material sintetic, pe care dăduse aproape jumătate din salariu, cică fusese făcută pentru export, pare o muncitoare grăbită să nu piardă condica. Cel mai adesea, șoferii mai trag de timp înainte de a porni de la cap de linie, iar dacă totuși dădeau semne că se pun în mișcare, apelurile energice ale Ancăi mai amânau, pentru câteva clipe, momentul. În autobuz, Anca se simte ca și ajunsă la destinație, chiar dacă aceasta se află tocmai la stația terminus de la celălalt capăt al mașinii. Dacă se-ntâmplă să găsească un loc liber, Anca are impresia că pornește în vilegiatură. În timp ce alți călători moțăie cu bărbia în piept, Ancăi i-a trecut demult somnul. Se simte mai trează, mai odihnită și mai capabilă ca oricând să-și înceapă ziua. Luminile reclamelor, din ce în ce mai puține și mai chioare, sau ale felinarelor stradale, tot atât de puține și de chioare, dau un oarecare mister orașului în care pare că nu dormise nimeni toată noaptea. Privește pe geamul autobuzului, bucurându-se că nu poate, la ora aceea, să recunoască vreo figură și că ea, la rândul ei, e protejată de întuneric. Zonele prin care trece nu-i spun mare lucru. Șantierele cu brațele macaralelor rămase în suspensie, ca într-un joc de-a statuile în care copiii se-nvârteau și, după o smucitură zdravănă, rămâneau încremeniți în acea poziție, cu basculantele rămase de cu seară la locul faptei, o indispuneau. O construcție ridicată acolo unde mai întâi se demolase ceva îi sugera o viață clădită pe dispariția alteia, o fericire creată pe nefericirea altcuiva... Caută cu privirea ceasurile stradale, mai bine zis pe cele în funcțiune, căci, încremenite aiurea ori setate pe orar de vară, acum, în prag de iarnă, încă mai sunt... Începe programul la șase și jumătate. Pleacă de acasă cu o oră mai devreme cel puțin, uneori o bate gândul să se angajeze la ITB, dacă tot trebuie să se scoale cu noaptea-n cap, măcar ar câștiga mai bine, nu i-ar mai spune nimeni: „Pentru banii ăștia nici nu merită să ieși din casă!”, cum îi spusese d i n c o l o mama unei fetițe, mamă singură, căci soțul îi era închis pentru delapidare...
Când ajunge, Anca, după ce urcă un etaj și ajunge pe coridorul îngust, cu uși de-o parte și de alta, constată că Mămuca și-a făcut datoria: a dat deșteptarea și, în dreptul fiecărei uși, tronează câteva cearceafuri ude, pe care tot Mămuca le va depune la spălătorie, înlocuindu-le cu altele, curate.
...În sala de mese, băieții n-au timp să aștepte să se răcească ceaiul: scot batista − surprinzător, aproape toți au batistă, chiar dacă-și amintesc foarte rar de asta, cel mai adesea acum, când înfășoară toarta cănii de tablă, mai fierbinte decât ceaiul...
xxx
Totul a început d i n c o l o.
− Vezi că există un post liber de pedagogă! Dacă-ți convine!
Informația, aruncată în treacăt de Rădulescu, inspectorul, grăbit spre toaletă, croindu-și drum prin mulțimea compactă de la ușa lui. Vorbise tare, fusese auzit de toată lumea, de toate femeile din preajmă, dar niciuna nu tresărise.
− Poimâine am înfățișare pentru divorț și, dacă nu aduc dovada că am loc de muncă, fostul soț îmi ia copilul...! plângea una, iar celelalte uitau, pentru o clipă, că, dacă ele aveau bafta de a nu fi în pragul divorțului, erau, de câteva zile, șomere, căci anul școlar începuse...
Inspectorul o cunoștea pe Anca, slavă Domnului, ca pe un cal breaz... Cu un an în urmă, după ce solicitase o suplinire ca educatoare, iar inspectorul îi răspunsese precum un vânzător la băcănia satului: „N-avem!”, Anca făcuse un scandal de pomină: „Ba aveți, da le păstrați pentru protejatele dumneavoastră!”. În loc să se-nfurie, s-o amenințe că, și dacă o să aibă posturi, tot n-o să-i dea, că are gura mare, Anca l-a simțit bătând în retragere: „Ce sfinți la Ierusalim ai, fato, de te-arăți așa tupeistă?! Cum te cheamă?”. „De ce vă interesează, ce, dacă vă spun, îmi dați post?!” „Poate că-ți dau, dar vreau să caut unde ți-am înregistrat cererea, când zici că ai mai fost pe-aici...” „Păi, de unde să-mi dați, n-ați spus adineauri că n-aveți?!” Și s-au tocmit așa, preț de vreun sfert de ceas și mai bine, până când Anca s-a-ndurat să-și decline numele, iar inspectorul i-a dat decizie pentru o suplinire până la sfârșitul anului școlar...
După ce prinsese din zbor informația despre postul liber de pedagogă, Anca se și răsucise pe călcâie, eliberând spațiul înainte ca tovul inspector să ajungă la toaleta din adâncul coridorului...
xxx
Anca s-a obișnuit cu gălăgia. N-o mai aude, n-o mai simte. La o adică, ar putea să adoarmă în plină larmă, cum îi povestise mama că se-ntâmplase la maternitatea în care se născuse Anca, unde supraveghetoarea de noapte dormea cu coatele pe masă în salonul în care nou-născuții orăcăiau pe toate tonurile posibile. A învățat să-și dozeze forțele, să-și protejeze vocea, n-a mai răgușit primăvara, n-a mai întrebat-o nimeni câte țigări fumează pe zi... Și, mai ales, nu mai așteaptă nimic. Știe că e foarte posibil să rămână aici până la pensionare, dar ideea n-o mai înspăimântă, dimpotrivă, îi aduce, în răstimpuri, un vag sentiment că, dacă se va lăsa în voia valurilor, surpriza poate veni când se va aștepta mai puțin...
xxx
Intrase, în după-amiaza de septembrie, în clădirea cu ziduri groase, care o fereau de căldură vara, dar și iarna, pe coridorul cu lumina ca de opaiț, fiind convinsă că va rămâne acolo până la vacanța de iarnă... cel mult...
− Veniți, fetele mamii, să stăm puțin de vorbă...
Directoarea adjunctă le făcuse celor două − Anca și Mioara − un semn spre cele două scaune de lemn, de lângă biroul administratoarei.
− Uite, fetelor, știu că la-nceput vă speriarăți, da vă trece... Avem peste suta de copii, iar capacitatea este de optzeci, cât e prevăzută norma pentru un pedagog... Veți lucra în ture de câte opt ore, una dimineața, c e i l a n t ă – după-amiaza... Puteți să schimbați între voi dacă e cazu, principalu e să nu lăsați locu descoperit... Fiindcă la prânz e oră de vârf, când se-ntorc ăle mici de la școală, iar cele mari pleacă, pedagoga din schimbul doi vine de la douășpe și, fiindcă lucrează zece ore, are liber sâmbăta... Activitatea − conform programului... Scularea la șase, paturile făcute − le mai ajutați și voi pe ăle mici, până se-nvață, masa în două serii, că nu-ncap toate în sala de mese... Pe urmă, meditații, le ascultați la toate materiile... Seara − acțiuni culturale, educative, marcați zilele festive, evenimentele, o să vă ajute și profesorii de serviciu... Concediu − la vară, cinșpe zile, crește după vechime, salariu... e muncă necalificată, se cer doar studii medii... Dacă vreuna din voi e, Doamne ferește, bolnavă ori se cunună, ori are vreun alt motiv serios și lipsește, lucrează c e i l a n t ă și în locul ei... Masa − contra cost, la cantină...
xxx
− Atențiee!
Avertismentul e urmat de un șuierat scurt, strident − fluier de arbitru, pe care Anca îl poartă agățat de gât, ca pe un medalion. Rumoarea pare că se oprește pentru o clipă, cât să anunțe următorul punct din program:
− Încolonaaaarea! Mergem în sala de meditații! Fără gălăgie! Pornim!
Rostește comenzile ca un robot, interesată mai mult să se facă auzită, decât de un eventual efect...
Nu știe la ce oră se-ntrerupe curentul, poate la șapte, poate mai devreme sau mai târziu... Dacă se-ntrerupe în timp ce sunt la cantină, atunci da, merită... Femeile de serviciu scot, de unde, de neunde, lumânări, le aprind și e ca la Înviere...
xxx
În primele zile, când lucrase împreună cu Mioara tură dublă, pentru acomodare, Ancăi i se umflau picioarele, simțea nevoia să le țină îndoite, dar n-avea cum decât noaptea, care-ntotdeauna era prea scurtă, așa că dimineața se-mbrăca stând turcește, pe pat...
− Când ai terminat, anul trecut?
Fusese prima întrebare pe care i-o pusese Mioara într-un moment de respiro, după ce, cu eforturi sporite, obligaseră mulțimea să intre în dormitoare, pentru odihna de după-amiază...
− Da, anul trecut, dar examenul de stat l-am dat în a doua sesiune, că am avut o restanță... Altfel cum crezi că aș fi scăpat de repartiție?!
− Stai puțin, despre ce vorbești tu?! Eu te-ntrebam când ai terminat liceul... Vrei să spui că ai terminat și facultatea?! Păi, câți ani ai?!
− Douăzeci și patru...
− Culmea! Credeam că ai cel mult douăzeci... Și eu am terminat Filologia, acum doi ani... Tu?
− La fel...
− Am avut două colege care au repetat anul... Înseamnă că au fost în an cu tine! Ce mică-i lumea!
...Deși nu-i plăcea să-și amintească de facultate, cu atât mai mult cu cât amintirile erau încă proaspete, Anca se bucurase că, în puține minute, puteau să vorbească și despre altceva decât să facă schimb de cuvinte monosilabice legate strict de activitatea momentului. Tot era bine că Mioara nu-i fusese colegă de an, de grupă, nu se afla printre cei care au tăcut a t u n c i, deși, mai mult ca sigur, ar fi tăcut și ea, asemenea celorlalți, nimeni nu-și periclita punctul în plus de la examenul semestrial, pe care conducătoarea seminarului îl putea acorda sau nu... Uneori, de acel punct depindea bursa, dar Anca socotea mult prea mică această miză, în raport cu lașitatea colectivă, iar pe măsură ce timpul trecea, se mira parcă și mai mult cum nu surprinsese pe nimeni infantilismul motivului pentru care Olga Ropcea izbucnise atunci:
− De ce nu te-ai ridicat în picioare, când ai răspuns la apel?!
Toată grupa văzuse că s-a ridicat, a răspuns „Prezent”, dar, după ce s-a reașezat, Olga Ropcea ridicase privirea din condica de prezență. Toți și-au băgat capu-ntre urechi, nimeni n-a murmurat, așa, ca din întâmplare, cu jumătate de gură: „S-a ridicat, dar n-ați observat dumneavoastră...”, ba, dimpotrivă, cu toții ar fi fost în stare să jure că Olga Ropcea avea dreptate... A încercat Anca să se justifice, dar Olga Ropcea nu i-a dat răgaz:
− Părăsește sala imediat!
− Nici nu mă gândesc!, răspunsese Anca, rămasă în poziție de drepți, furioasă pe propria-i neputință de a riposta mai energic, neștiind că, în clipa următoare, adversara îi va ridica mingea la plasă:
− Bine, stai jos, dar locul pe care-l ocupi îl voi considera gol!
− Oricum ar fi fost gol!, replicase Anca, subliniind primul cuvânt și felicitându-se, în gând, pentru promptitudine...
− Aha!, mormăise Olga Ropcea, semn că pricepuse, adică Anca ar fi făcut act de prezență doar ca să nu încaseze absențe în condică, nu că ar fi avut de gând să participe și, eventual, să se remarce la seminar...
În pauză, Anca se lăudase că o va reclama pe Olga Ropcea, că face, că drege... În realitate, nici prin gând nu-i trecea, dimpotrivă, socotea că ar fi fost o fraieră dacă n-ar specula această scutire cvasioficială de a-și mai bate capul, dacă nu va trage pe dreapta, lăsându-i pe alții să se gudure pe lângă Olga Ropcea, închipuindu-și, probabil, că acel punct în plus la examen le-ar fi adus și numirea în Capitală... În aceeași zi, după-amiază, avuseseră o recuperare de seminar, cu grupele comasate. Ca-ntotdeauna, Olga Ropcea făcuse prezența, iar faptul că Anca se afla acolo, ca și când nimic nu s-ar fi-ntâmplat, îi sugera că, de fapt, nu va fi nicio reclamație; în cele două ore care au urmat, Olga Ropcea fusese într-o formă de zile mari, într-o bună dispoziție rară. Anca înțelesese că, de fapt, Olgăi Ropcea îi fusese teamă, știa că Anca ar fi putut face pe victima reclamând-o decanului, ceea ce nu i-ar fi picat bine deloc, mai ales că era înscrisă la doctorat... Au urmat ore, zile, săptămâni în care Anca, prezentă doar fizic, asista, ca la un spectacol de teatru derulat doar pentru ea, mirându-se că Olga Ropcea nu înțelege asta, închipuindu-și, pesemne, că Anca suportă resemnată sancțiunea pe care nu putea și nu voia să i-o retragă. Această non-participare o făcea pe Anca să se redescopere la fel de boemă cum era la liceu, cu învățatul în salturi, cu note când foarte mici, când surprinzător de mari; interdicția de acum, acceptată ca pe o binefacere, o percepea ca pe o sancțiune venită nu din mintea infantilă a asistentei universitare, ci de undeva, dintr-o forță care scapă controlului și care însemna, de fapt, pedeapsa de a fi acceptat un compromis: urma o altă facultate decât cea la care aspirase. Dăduse la Teatru o singură dată și-i fusese de-ajuns să înțeleagă că, nici dacă va încerca de o sută de ori, nu va reuși; își pusese problema eșecului, dar nu fusese deloc pregătită să gestioneze situația de d u p ă... Își închipuise că nu va mai exista niciun d u p ă, că lumea se va sfârși odată cu acel fatal cuvânt „Respinsˮ, că ea însăși va dispărea în secunda următoare... Faptul că nu se-ntâmplase așa o descumpănise, trebuind să accepte, fără prea multă convingere, că pe viitor va trebui să urmeze sfaturile altora, cel puțin în privința alegerii profesiei... În anul care a urmat, se pregătise inclusiv sufletește să-și schimbe opțiunea, să se vadă într-o evoluție pe care nu o gândise, nu o anticipase, nu și-o imaginase nicicum, într-o ipostază complet străină ei... Când, prezentându-se la admitere, a văzut că, fiind facultate cu profil umanist, concurența era la fel de mare ca la Teatru, a fost convinsă că nu va reuși, pe lângă contracandidații care făcuseră meditații solide, cu profesori universitari și, bineînțeles, pe lângă „piloșii” omniprezenți; culmea a fost că a intrat printre primii, se mirase ea însăși de norocul porcesc peste care dăduse, dar, după primele momente ale surprizei, momente consumate în tăcere, a conchis: „Va fi ca într-o căsnicie în care partenerii se vor respecta, nu se vor înșela reciproc, dar nu se vor iubi”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul