Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Jurnal secret, serie nouă

        Alex. Ștefănescu

1 august 2011. Sunt la volanul maşinii mele, în drum spre mare. Pe bancheta din spate, în dreapta, stă Domniţa, îndurerat-bucuroasă că încă putem face acest drum (am mers la vila scriitorilor de la Neptun, în fiecare an, începând din 1978).
Din cauza unor lucrări, înainte de a ajunge la Medgidia, trebuie să ne abatem de la traseul obişnuit, să ne apropiem foarte mult de graniţa cu Bulgaria şi să intrăm în zona staţiunilor prin Mangalia, nu prin Constanţa. Avem astfel prilejul să cunoaştem o parte a Dobrogei care nu ne este familiară, deluroasă şi cu pâlcuri de copaci cu foşnet de pădure. E frumos, îmi vine să mă abat de la şosea şi să merg, euforic, cu maşina printre dealuri, să urc pe câte unul din ele, să mă dau jos de la volan şi să mă culc la umbra unor arbori bătrâni. Se trezeşte din nou, în mine, sentimentul îmbătător de bărbat liber care călătoreşte prin ţara lui.


2 august 2011. Masa care ni s-a rezervat, pe terasă, este vecină cu masa Luciei Verona şi a lui Bujor Nedelcovici. Încântătoarea noastră prietenă, Lucia Verona, scrie aici, la mare, un roman poliţist, în care apar şi eu, cu numele meu, ca personaj. Bujor Nedelcovici, distins şi ceremonios, un don Quijote al luptei anticomuniste, povesteşte ce reacţii ostile provoacă acţiunea lui firească de incriminare a ceea ce s-a întâmplat în România înainte de 1989. Ca să destind atmosfera, declar:
– Mă bucură vecinătatea voastră, dar stau mereu încordat. Mă străduiesc, faţă de Lucia, să nu par criminal, iar faţă de Bujor – să nu par comunist.


3 august 2011. Intru cu Domniţa în mare şi, pentru o clipă, am iluzia că sunt din nou tânăr. Repet, în gând, versurile lui Nichita Stănescu: „Ah, ce sare, ah, ce sare/ Şi ce apă e în mare!”.


4 august 2011. Aici, la Neptun, se află şi Radu Beligan cu asistenta lui, Mona. El are 92 de ani, ea – 26. Unele doamne prezente aici, în discuţiile lor particulare, pe care totuşi le aud (fiindcă aud bine şi simt o permanentă curiozitate faţă de ele), o dezaprobă vehement pe Mona. Ea a făcut în public unele gesturi de tandreţe faţă de Radu Beligan (i-a masat mâinile, s-a rezemat cu capul de umărul lui) care au încins spiritele. Nu înţeleg deloc, deloc, deloc înverşunarea lor. Ce nedrepte sunt!
Pe Radu Beligan îl admir de multă vreme. În afară de faptul că este un mare actor, urmăreşte cu atenţie, de zeci de ani, viaţa literară. Odată, la el acasă, am asistat la o scenă de neuitat: la 11 noaptea, Mona l-a ajutat pe actor să-şi scoată hainele de zi şi să se îmbrace în pijama. Era infinit înduioşătoare manevrarea trupului lui slăbit şi palid de tânăra delicată, care părea mama unui straniu copil bătrân.
Mona este absolventă a Academiei de Teatru. Ceea ce face ea pentru Radu Beligan este frumos şi discret-eroic.


5 august 2011. Lansarea cărţii mele, Bărbat adormit în fotoliu, la Târgul de Carte de la Mangalia. Acest târg de carte este... particular, fiind proprietatea lui Gigi Todor, om de afaceri şi poet. Gigi Todor îl invită şi pe Radu Beligan, care răspunde „da” invitaţiei cu o promptitudine de tânăr.
Gigi Todor a avut o idee regizorală care îl încântă pe Radu Beligan. Chiar lângă prezidiu poate fi văzut – ca ilustrare a titlului cărţii mele − un bărbat adormit într-un fotoliu. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, are faţa acoperită în întregime de o pălărie neagră cu boruri largi. Organizatorul târgului explică publicului că este vorba de un personaj-surpriză şi că identitatea lui va fi dezvăluită abia la încheierea manifestării.
Vorbeşte apoi Radu Beligan despre cartea mea. Ce fericit sunt!
Când îmi vine rândul să spun câteva cuvinte, îmi manifest bucuria prin umor. Printre altele, le mărturisesc celor veniţi la lansare cât de mândru sunt că numele meu este înscris în pavajul Mangaliei (pe Aleea „Stelelor de mare”) şi că uneori mă duc, neştiut de nimeni, să văd cum sunt călcat în picioare de trecători. Bărbaţii, cu paşii lor apăsaţi, mă scot din sărite, în timp ce femeile, graţioase, chiar şi cele cu tocuri-cui, îmi fac o mare plăcere călcând pe numele meu.
Vine momentul dezvăluirii identităţii celui adormit în fotoliu. Gigi Todor mă îndeamnă să-i iau pălăria de pe ochi şi, în ultima clipă – străfulgerare a intuiţiei mele de macho –, îmi dau seama că acolo nu poate fi decât o femeie. Spun la microfon ce cred. Gigi Todor neagă, eu ridic pălăria şi de sub ea apare, aşa cum prevăzusem, chipul superb al unei femei tinere: „miss Mangalia”. Numai o femeie putea să stea atâta timp şi cu atâta răbdare nemişcată.


7 august 2011. Se împlineşte o săptămână de când suntem la mare. În cursul ei m-am aflat – ca să reiau titlul unei cărţi celebre – între agonie şi extaz. O parte din timp mi-a fost foarte, foarte rău (din cauza inimii bolnave), iar alta a constat în momente de vervă, de comunicare exuberantă, de succes zgomotos. Dar şi aceste momente fericite au avut ceva straniu, ceva disperat-nevrotic, ceva specific sfârşitului.


16 august 2011. Întâlnire – organizată de Daniel Funeriu, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Naţional Militar – cu elevii care au luat la bacalaureat nota 10. Ministrul Educaţiei a avut ideea inspirată de a chema la întâlnire şi oameni de cultură: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu şi – cu sau fără voia dvs. – eu. Din nefericire, a avut şi ideea neinspirată de a invita şi sportivi de performanţă sau, mai exact, de a-l invita, printre sportivii de performanţă, pe Ilie Năstase. Într-un limbaj golănesc, completat cu gesturi şi interjecţii incompatibile cu fastul clădirii în care ne aflăm (mă mir că nu-i cade, în timp ce vorbeşte, un candelabru în cap), Ilie Năstase, omul pe care l-am idolatrizat pe vremuri, îi îndeamnă pe tineri „să plece cât mai repede din ţara asta nenorocită”. Iar când o vede pe o absolventă de liceu frumoasă, face – arătând cu degetul spre fundul ei – şi o remarcă de genul: la felul cum arăţi, te iau ăia din Occident imediat. Nimeni nu râde.
Mai multe absolvente de liceu vin să se fotografieze cu mine. Înconjurat de un stol de fete frumoase (ce mult mi-aş dori ca fotografiatul să nu se mai termine!), îl văd pe Daniel Funeriu chemându-mă prin semne. Dându-şi seama că nu înţeleg, se apropie şi îmi spune că într-o încăpere vecină ni se oferă tuturor celor prezenţi o trataţie. Apoi, face cu umor o remarcă, parodiind spontan argoul tinerilor de azi.
– Hai, domnule Alex. Ştefănescu, ştiu că aici sunt bunăciuni, dar acolo sunt bunătăţi.


14 septembrie 2011. Astă-noapte mi s-a furat, din garaj, generatorul electric de care aveam nevoie aproape zilnic. Mă costase mult (80.000.000 de lei vechi, care echivalau în momentul cumpărării cu 2.000 de euro) şi îmi trebuise timp să învăţ să-l folosesc. Ajunsesem la o colaborare perfectă cu el: îl alimentam la timp cu benzină, îi adăugam ulei, îi curăţam bujia şi, când se stingea lumina, îl puneam în doi timpi şi trei mişcări în funcţiune şi îl reglam, iar el îmi dădea generos şi fără greş curent electric pentru toată casa: pentru hidrofor, pentru centrala termică, pentru frigider, pentru aparatele de aer condiţionat, pentru televizor, pentru calculatoare şi imprimante, pentru Internet şi telefon, pentru becurile din interior şi din grădină. Aveam un foarte plăcut sentiment de independenţă (energetică). Acum, parcă mi s-a tăiat o mână. Iar bani ca să-mi cumpăr altul nu cred c-o să mai găsesc până la sfârşitul vieţii.
Am sunat, bineînţeles, la 112 şi imediat s-au prezentat doi poliţişti tineri, din Popeşti-Leordeni, politicoşi, dar blazaţi, convinşi dinainte că nu îi vor prinde niciodată pe hoţi. În scurtă vreme, au sosit şi un criminalist de la Bucureşti, şi ajutorul lui, şi ei tineri. Criminalistul era arogant, s-a uitat la poarta pe care se intră în curte şi i-a dictat ajutorului lui:
– Poartă neasigurată!
– Cum neasigurată?!, am intervenit eu.
– Vă rog nu vă amestecaţi! Lăsaţi-ne să ne facem datoria!
– De ce aţi spus „poartă neasigurată”?
– Fiindcă nu are lacătul pus...
– Asta-i culmea! L-am scos ca să puteţi intra dvs.!
– Şi atunci, hoţii pe unde au intrat?
– Pe aici. Şi i-am arătat porţiunea de gard de lângă garaj, deasupra căreia fuseseră tăiate cele trei rânduri de sârmă ghimpată.
– Aha! Deci pe aici au intrat! Păi spuneţi aşa! Apoi, către ajutorul lui: Fotografiază zona asta!
Este clar că nu vor prinde niciodată niciun hoț.


15 septembrie 2011. Mă obsedează gândul că noaptea trecută nu i-am auzit pe hoţi şi am ratat prilejul de a fi folosit împotriva lor pistolul. Ani la rând i-am aşteptat. Nu nu numai că mi-am cumpărat pistol, pe bază de autorizaţie, dar am făcut şi exerciţii de tragere în grădină. În repetate rânduri mi-am imaginat întâlnirea cu cei care ar fi venit să mă jefuiască. Şi iată că acum, când în sfârşit au venit, nu i-am auzit.
Lipesc pe poarta de la intrare un afiş scris cu litere mari, ca să poată fi citit de trecătorii de pe stradă:
„DRAGI HOŢI, REGRET CĂ AM RATAT ÎNTÂLNIREA CU VOI. AM PIERDUT OCAZIA DE A-MI FOLOSI PISTOLUL. VĂ ROG FOARTE MULT SĂ REVENIŢI.”
Seara un poliţist îmi dă telefon şi îmi spune să dau jos afişul. „Nu-i provocaţi pe hoţi! S-ar putea să revină, mai bine înarmaţi decât dvs. Au şi ei orgoliul lor.”


16 septembrie 2011. Armele îmi sunt familiare încă dinainte de a face armata (în 1972). Împreună cu Vladimir Găitan, colegul meu de şcoală de la Suceava, am găsit, în 1962, puști cu baionetă din Primul Război Mondial printre ruinele Cetăţii de Scaun a lui Ştefan cel Mare (noi am crezut că datează din timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi le-am predat la Muzeul de Istorie!).
Apoi, student fiind, am cerut în mod oficial arme autorităţilor, în următoarele împrejurări:
Discursul lui Nicolae Ceauşescu, din august 1968, în care condamna invadarea Cehoslovaciei de către sovietici şi aliaţii lor şi, în acelaşi timp, îi avertiza pe conducătorii URSS că românii vor riposta dacă se va trece şi la invadarea României a fost, cel puţin pentru noi, cei de-atunci, un gest de curaj. Nicolae Ceauşescu, despre care se spunea că în viaţa de fiecare zi era un fricos, avea asemenea momente de sfidare (pueril-teatrală, dar sfidare) a pericolului (într-un mod similar a reacţionat, de altfel, când a fost condamnat la moarte).
Lui Nicolae Ceauşescu nu-i lipsea un simţ al măreţiei (rudimentar, din cauza inculturii) şi nici dragostea de ţară (dragoste, din nefericire, nefastă, dictatorul încercând să-i facă pe români fericiţi cu forţa, în conformitate cu o criminală ideologie marxist-leninistă). Dacă ar fi fost educat şi ar fi avut o cultură umanistă, el ar fi putut fi un om politic superior prin anvergură conducătorilor noştri de azi.
Cred că Nicolae Ceauşescu era sincer în acel moment. Nu m-am aflat în mulţimea din faţa sediului CC al PCR (de la al cărui balcon şi-a rostit discursul incendiar, acelaşi balcon din care în decembrie 1989 avea să constate îngrozit că a pierdut controlul asupra mulţimii). Eram student al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Bucureşti (trecusem din anul trei în anul patru) şi îmi petreceam vacanţa de vară în oraşul de unde sunt originar, la Suceava. Dar am urmărit discursul la televizor (un televizor sovietic!) şi am văzut pe faţa lui Nicolae Ceauşescu că îşi învinge teama ca să se ridice împotriva marii puteri din est şi că prinde tot mai mult curaj pe măsură ce simte susţinerea mulţimii.
Valul de entuziasm popular a fost imens. Timp de 24 de ani de la ocuparea ţării de armata sovietică, românii suferiseră cumplit, România fusese pur şi simplu răstignită pe crucea hidoasă reprezentată de seceră şi ciocan. În Moldova şi Bucovina, sentimentele antisovietice (confundabile uneori, în mod regretabil, cu sentimentele antiruseşti) erau şi mai intense, pentru că o graniţă trasată abuziv de Stalin despărţise brutal membrii aceleiaşi regiuni româneşti şi, în unele cazuri, chiar ai aceleiaşi familii. Ca să-şi vadă tatăl, rămas „la ruşi”, tatăl meu s-a înţeles cu el prin scrisori duse pe căi complicate la destinaţie să vină în aceeaşi zi unul pe un mal al Prutului, iar celălalt pe celălalt mal şi să dialogheze peste râu, cu aprobarea grănicerilor. (De altfel, înainte de a muri, în 2001, tatăl meu ne-a rugat pe noi, cei trei copii ai săi, ca după moarte să-l incinerăm şi să-i aruncăm cenuşa în Prut, ceea ce am şi făcut, tot cu aprobarea grănicerilor!)
Era, deci, pentru prima dată, după 24 de ani, când un conducător al României se opunea, explicit şi demn, voinţei tiranice a URSS. Am trăit cu toţii sentimentul unei eliberări istorice (asemănător, în mod paradoxal, cu ceea ce aveam să simţim în 1989). Eu şi câţiva foşti colegi de liceu, auzind că se masează trupe sovietice la graniţa de est, am fost la comandamentul militar local şi am cerut să ni se dea arme ca să mergem, ca voluntari, la frontieră, să ne apărăm ţara. Nu ni s-au dat, dar starea noastră de spirit (şi nu numai a noastră) aceasta era.


18 septembrie 2011. La o emisiune TV mă întâlnesc, întâmplător, cu Marian Munteanu, lider al demonstraţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din 1990 şi victimă a mineriadei de atunci. Pentru mine este un personaj legendar. Îi datorez momente înălţătoare trăite în mulţimea din Piaţa Universităţii.
Îl întreb dacă este adevărat că acum face... comerţ cu arme. Râde. Ştie că s-a pus în circulaţie acest zvon, cu scopul de a-l discredita. Îmi dă o carte a sa, Folclorul detenţiei, de 1.152 de pagini.
Ajuns acasă, încep să citesc nerăbdător cartea. Este o revelaţie. Studiul introductiv amplu şi dens, ca şi antologia de texte folclorice spun multe despre felul de a fi al românilor. Marian Munteanu face comerţ cu idei, nu cu arme. Sunt unii însă, probabil, care consideră că şi ideile (de acest gen) sunt arme.


15 ianuarie 2012. N-am reuşit să ajung la un recital din poezia lui Eminescu, susţinut de Ion Caramitru, împreună cu clarinetistul Aurelian-Octav Popa, la Academie. Îi dau telefon lui Ion Caramitru, ca să-mi exprim regretul, iar el, în stilul spontan-generos al lui Nichita Stănescu, îmi dăruieşte, drept consolare, un... fragment din spectacol, rostind numai pentru mine, la telefon, versuri şi reflecţii de-ale lui Eminescu. Ce moment! Un recital de aproape o jumătate de oră destinat unui singur ascultător!
După ce închid telefonul, îmi aduc aminte secvenţe din prietenia mea cu Ion Caramitru. Cea mai amuzantă întâmplare am trăit-o într-o vară, acum doi ani, când un vecin al meu a instalat în singurul lui cireş un aparat de radio pentru a alunga graurii, mari mâncători de cireşe. Eu nu ştiam nimic de această improvizaţie, reprezentând o... sperietoare a vremii noastre. Într-o dimineaţă, am auzit, uimit, vocea lui Ion Caramitru declamând o poezie de Eminescu, iar vocea venea dintr-un pom din grădina vecinului!
După ce am înţeles ce se întâmplă, l-am sunat pe Ion Caramitru şi i-am spus cu maliţie:
– Pino, ştii la ce e folosită vocea ta? La alungarea graurilor.


28 ianuarie 2012. A murit Tudor Mărăscu. Ţin minte ce mi-a spus odată. Că în copilărie a fost martorul persecutării părinţilor lui de autorităţile comuniste. Printre altele, li s-a confiscat argintăria, pe care era gravat un însemn al familiei. După trecerea multor ani, copilul de altădată, ajuns om matur, a fost invitat la masă de un coleg de la TVR. S-a dus, împreună cu soţia lui, acasă la acel coleg, s-a aşezat la masă şi a descoperit, uimit, printre farfurii, tacâmuri de argint cu însemnul binecunoscut.


6 februarie 2012. Ninge fără oprire şi viscoleşte violent. Casa mea înfruntă curajoasă vijelia, dar streşinile scot un şuierat măreţ-sinistru, care te face să crezi că eşti în Siberia. Spre deosebire de meri, peri, cireşi sau vişini, molizii şi pinii se apleacă până la pământ, iar în scurtele momente de acalmie constat că rămân definitiv înclinaţi, într-un unghi dezolant, de patruzeci şi cinci de grade. Nu mi-aş fi închipuit că sunt atât de fragili, tocmai ei, arbori plini de semeţie. Am citit însă undeva, cândva – mi-aduc vag aminte – că toate coniferele sunt plante primitive, ca ferigile, încă insuficient perfecţionate.
Arven, cu blana ei de un blond-arămiu, frumoasă ca o vedetă a lumii canine, se bucură de zăpadă, făcând salturi lungi şi graţioase prin toată grădina şi scăldându-se în nămeţi. Când se ridică în două picioare şi îşi aşază labele din faţă pe pieptul meu, aproape mă egalează în înălţime. Are ochi migdalaţi şi afectuoşi. Ca o expresie maximă a simpatiei faţă de mine, înclină capul spre stânga şi mă priveşte întrebător: „De ce eşti posac? Uite ce frumos ninge!”.
Când mă împiedic şi cad în zăpadă, Arven crede că, gata, am intrat şi eu în joc. Sare pe mine, mă împiedică să mă ridic, îmi ia căciula şi mi-o duce în salturi în fundul grădinii.
Doamne, ce frumos e totul! Iar ziariştii numesc asta „coşmarul alb”...


2 decembrie 2012. Candidez pentru un loc în Senat! Am în faţă o hârtie semnată şi ştampilată pe care scrie:
„Biroul Electoral de Circumscripţie nr. 42 al Municipiului Bucureşti decide:
Articol unic – Acceptă candidatura domnului Ştefănescu Alexandru propus de Alianţa România Dreaptă pentru funcţia de senator în Colegiul uninominal 7 al Circumscripţiei Electorale nr. 42, la alegerile parlamentare din anul 2012”.
Sunt tentat ca de acum înainte să mă uit de sus chiar şi la agentul de circulaţie, când mă fluieră pentru că nu mi-am pus centura. Dar mai bine... amân, să văd întâi rezultatul alegerilor.
Povestesc tuturor cunoscuţilor că am acceptat să candidez (ca membru al PNŢCD, care face parte din ARD) şi aştept să fiu admirat şi lăudat. Spre surprinderea mea, ei mă compătimesc, iar unii chiar mă dezaprobă vehement. Credeam că fac o faptă bună şi aflu, iată, că fapta nu e bună, ci periculoasă, compromiţătoare şi nedemnă de mine.
Blondele din agenda mea îmi telefonează şi mă anunţă că, dacă nu mă retrag imediat din cursă, n-o să mai iasă cu mine nici măcar la o cafea, fiindcă n-au chef să ne trezim cu paparazzi după noi.
Un necunoscut mă opreşte pe stradă şi mă roagă ca, dacă ajung în Parlament, să am grijă să fie amendat un vecin al lui, care dă sonorul prea tare la televizor. Aşa am să fac. Aveam în minte un program politic, dar pe nimeni nu interesează acest program. Un autor obscur, care nu mă mai saluta de ani de zile, fiindcă am scris despre el că n-are talent, îmi face o vizită neaşteptată şi mă asigură că mă votează, dar mă roagă să am grijă de el când o să fiu senator. M-am şi gândit la un proiect de lege pentru atribuirea de talent literar, din rezervele de stat, celor care n-au.
Am mari şanse să fiu ales. Prietenii mă vor vota ca să mă ajute să-mi îndeplinesc o dorinţă, iar adversarii – ca să mă facă să nu mai am timp de scris. Practic, mă va vota toată lumea. Dacă mă împrietenesc între timp cu Liviu Dragnea, mă vor vota şi cei care nu vor merge la vot. Sau cei care se află demult pe lumea cealaltă. Deviza electorală poate fi: „Fiecare urnă funerară – la urnă!”.
Iată și sloganuri pe care vreau să le folosesc:
Un candid care candidează: Alex. Ştefănescu.
Loviţi-mă fără milă! Cu ştampila!


3 decembrie 2012. Emil Brumaru a comentat în versuri, pe facebook, hotărârea mea de a candida pentru Senat la alegerile din 9 decembrie 2012.
„Fii atent, fiule, la învăţăturile mele. Femeia politică nu ştie de critică!!! Vrea întruna lăudată, pe fese şi sâni pupată, luată-n braţe şi-arătată la poporul, oh, poporul căruia îi duce dorul până trec alegerile. Crede-le, -nţelege-le, ca pe flori culege-le şi le pune într-o vază ce viaţa ne-o luminează, având carnea lor la bază şi-o inimă cu amor care bate tricolor!!!”
Îi răspund:
„Emil, Emil, deşi eşti nubil, gândeşti ca un copil. Spre deosebire de tine care ai ideea de a curta femeia, eu, suprem bărbat, o aştept în pat (mă las EU curtat!). Femeia politică trage mai mult la critică pe care vrea s-o seducă cu o ţâţă sau o bucă (la tăcere s-o reducă). Un poet i se pare desuet (pentru că el acţionează încet). Dacă totuşi sunt şi fete zglobii care vor de la mine poezii, mă descurc: mi-e plin buzunaru’ de poeziile unuia, Emil Brumaru”.


5 decembrie 2012. Împreună cu un grup de fete, îmbrăcate în bluzoane albastre, cu sigla A.R.D. pe piept, merg pe străzile din colegiul meu, la vânătoare de voturi. Una dintre fete, mai dezgheţată, opreşte câte un trecător, îi oferă „material promoţional” (un ziar electoral editat de mine, un pliant, o carte de vizită) şi îi spune pe un ton solemn:
– Se află cu noi şi candidatul pentru Senat, domnul Alex. Ştefănescu. Puteţi să daţi mâna cu el.
Atunci mă apropii şi eu şi îi întind mâna necunoscutului, care se arată flatat, dar nu uită să întrebe:
– Nu aveţi şi un pix?
Nu am.
La un moment dat, îmi văd portretul suspendat undeva, sus, între doi stâlpi. Ce straniu! Ancorat bine, cu ajutorul a patru corzi, se clatină totuşi în vânt şi îmi creează impresia că mă văd pe mine însumi spânzurat.
Între alţi doi stâlpi atârnă contracandidatul meu, Victor Ciorbea. Probabil l-au găsit şi pe el vinovat de ceva...
Încep să mă uit mai atent pe sus şi, mergând înainte pe stradă, descopăr noi şi noi bannere cu Victor Ciorbea. Eu nu mai sunt nicăieri, dar el este peste tot. Număr până la o sută de bannere, după care renunţ să mai ţin evidenţa. Este o adevărată invazie de Victor Ciorbea, terifiantă, ca invazia de păsări din filmul lui Hitchcock. Victor Ciorbea, Victor Ciorbea, Victor Ciorbea... O să-l visez la noapte. A ştiut el de ce trece de partea U.S.L., care are destui bani ca să acopere toată România cu bannere...


16 ianuarie 2013. Pe site-ul ziarului Gândul a fost postată o înregistrare video cu Cristian Tudor Popescu vorbind despre Eminescu. Prin radicalitate şi prin expresivitatea violentă, intervenţia acestui publicist talentat şi cunoscut de toată lumea este memorabilă.
El declară, de la început, că Eminescu a fost ateu (deşi avea vocaţia religiozităţii), idee cu care sunt de acord. Din nefericire, însă, Cristian Tudor Popescu aduce ca argument în favoarea opiniei sale, în mod greşit, câteva versuri din Împărat şi proletar:


„Religia − o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?”


Dacă ar fi citit poemul în întregime, publicistul ar fi văzut că versurile fac parte din discursul proletarului şi că nu pot fi considerate nici pe departe o declaraţie a poetului. Poemul Împărat şi proletar cuprinde trei discursuri: al proletarului, al împăratului şi al poetului (sau, în orice caz, al unei instanţe supreme, care judecă totul de foarte sus). Discursul proletarului este chiar uşor parodiat de Eminescu, prin preluarea unor clişee specifice discursurilor socialiste din epocă.
Altă idee tranşantă a lui Cristian Tudor Popescu este aceea că Eminescu n-a fost român (bineînţeles, nu în sensul etnic al cuvântului, ci în acela moral). Pentru că situaţia de acum din România ne-a adus la exasperare suntem gata-gata să-l credem pe Cristian Tudor Popescu. Dar el se înşală din nou, considerând românesc numai ceea ce vede în jurul său sau la televizor, numai ceea ce e vizibil. Mai corect ar fi fost, poate, să exclame „Eminescu nu e bucureştean!”, dar şi atunci ar fi exagerat pentru că şi în Bucureşti trăiesc oameni de valoare, serioşi şi responsabili.
Ca să nu mai vorbim de faptul că un popor nu este numai ceea ce este, ci şi ceea ce a fost sau va fi. Şi că esenţa unui popor nu este o problemă de statistică, ci una de reprezentativitate.


(din volumul cu același titlu, în curs de apariție)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul