Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumina din sfeşnicele de sus

        Ioan Holban

Poezia Cristinei Chiprian din volumul Himerele facerii şi himerele desfacerii (Editura Junimea, 2015) este una marcat conceptualizată, īşi caută materia şi materialul liric īn filosofie şi, de aceea, „mesajul” pare greu de transmis; Cristina Chiprian apelează, īnsă, la cīteva procedee ingenioase pentru a ocoli acest handicap de comunicare cu cititorul grăbit de azi − grăbit spre mesajele directe, eventual, de pe reţelele de socializare − şi abordează un stil colocvial, īntr-un fel de complicitate cu cititorul pe care īl „vede” mereu („vezi...”, „veţi spune...” sīnt formule nu doar de captatio benevolentiae), o anume lejeritate de a scrie despre lucruri foarte grave − viaţa şi moartea, geneza şi apocalipsa, căutarea grădinii pentru totdeauna pierdute, eu şi sine, esenţa care se īn-tipăreşte īn nefiinţă, expansiunea īn real a fiinţei interioare şi replierea īnlăuntrul ei, „proiectul inimii” īntre cutremur şi cutremurare −, amintind de lirica lui Marin Sorescu: „savanţii au dezvoltat mai recent ideea că nimic din ceea/ ce este nu trebuia să fie/ exact aşa cum noi vedem că există şi cum nimeni,/ anterior, n-ar fi putut prezice/ este vorba despre amestecul necontrolat al instanţelor/ fenomenale/ precum şi de tendinţa materiei de-a-nghiţi vidul/ orice insistenţă asupra scoarţei nu poate avea niciun/ efect/ pentru că tot ceea ce se reliefează are presiune interioară/ de fapt are o reacţie care nu-şi găseşte corelaţia īn lanţul/ cauzal/ − astfel −/ vidul a continuat să rīdă, mai īntīi fără reverberaţie/ apoi a făcut riduri īn jurul ochilor, cute de-a lungul/ frunţii/ ah, relieful, zise geograful, tocmai s-a născut/ glumeşti, acestea-s doar umbre, se vor șterge/ ah, iată materia, spuse el, tocmai s-a conturat/ greşeşti, materia este imponderabilă, deci independentă/ faţă de forţe/ ah, iată zīmbetul esenţei, s-a-ntipărit īn nefiinţă/ divaghezi, toate ridurile de expresie vor fi estompate/ geograful zīmbi, formele de relief de pe scoarţa lui/ cerebrală/ se poziţionară pe hart㔠(Concepţia munţilor, a văilor și a configuraţiilor). Tot felul de „personaje” lirice, unele, īn „nomenclatorul” de funcții, altele īn afara lui, free lancer − geograful, geologul, constructorul, arhitectul, conductorul, dirijorul, acordorul de piane, pictorul, vizitatorul, criticul −, sīnt convocate pentru a susţine acest dialog cu un cititor care ar putea da bir cu fugiţii văzīnd un sumar īn trei secţiuni − Facerea, Cosmosul, Desfacerea, cu titluri precum Concepţia coastelor, a spinărilor şi a articulaţiilor, Recepţia notelor, a cifrelor și a instanţelor, Percepţia iubirii, a urii şi a mezalianţei, Percepţia realului, a idealului şi a esenţialului, Himerele motivaţiei, Himerele inconştientului, Prospecţia conţinuturilor, a consistenţelor şi a constantelor, Introspecţia demonică, Reflecţia, refracţia și reflectarea etc.
Īn fond, ecuaţia poeziei din Himerele facerii şi himerele desfacerii este aceea a poeziei de totdeauna; e o „gīlceav㔠a eului cu sinele, a esenţei cu aparenţa, a prezenţei cu absenţa, a realului cu realitatea şi a cosmicului cu teluricul, o dispută nu īn adversitate, ca īn atītea alte paradigme lirice, ci īntr-o complementaritate pe care Cristina Chiprian o citeşte īn modurile de-construcţiei lor; astfel, sinele (divinul) trebuie să se ocupe cu sunetele de sus, iar eul, cu silabele de jos, primul, cu cīntecele de sus şi, mai ales, cu aripile „pe care īncă le mai avem”, celălalt, cu gīndurile de jos: cosmicul şi teluricul, sinele şi eul īşi păstreaz㠄dispozitivul” ştiut, dar ele īmpart altfel corpul, fiinţa īnsăşi: „Sunetele sunt sus, silabele sunt jos, noi levităm prin/ acest interval cu şoaptele noastre/ care vor să se īnalţe, dar īn cea mai mare parte a/ timpului coboară/ dirijorul indică direcţia, īnsă problema este că nu putem/ asigura altitudinea/ ghemului de zgomote modulat īn cavitatea bucală/ Cīntecele sunt sus, gīndurile sunt jos, respirăm sfios şi/ rostim cu ambii plămīni/ asemeni aripilor de īnger/ dificultatea constă atīt īn articulare, cīt şi īn vibraţie/ cu ambele am aşteptat să se ocupe divinul/ dar dimensiunea aceasta este incoerentă, subdivizată:/ īn sarcina heruvimilor care să ne-nveţe să spunem/ urmărind şoaptele pe drumul lor īnspre a deveni/ cuvinte/ străbătīnd peştera īntunecată a pronunţiei, aspirīnd să/ devină emisie, apoi recepţie/ īn sarcina serafimilor care să ne-nveţe să răsunăm/ urmărind succesiunile melodice īn drumul lor spre a/ deveni arii/ străbătīnd spiralele auzului pas cu pas, pīnă la punctul/ unde au devenit audiţia/ Sunetele se prăbuşesc, silabele se-mprăştie/ şoaptele noastre se rotesc īn cutia craniană, poate prea/ sus, īncercīnd să comunice/ sunt şoapte libere de cuvīnt, sunt șoapte desprinse de/ gīnduri/ șoapte care īncă nici nu s-au gīndit la ce-ar vrea să fie/ nici măcar nu şi-au căutat locul īntre cer şi pămīnt/ emisia lor este īntīmplătoare, pronunţia lor este/ emoţională,/ recepţia liberă de cod/ dificultatea rămīne totuşi īn īnţelegerea necesităţii lor/ atīt pentru sine, cīt şi pentru alţii/ iar pentru aceasta unii dintre noi pipăim aripile, pe care/ īncă le mai avem” (Recepţia sunetelor, a silabelor şi a şoaptelor). Totul se petrece īnlăuntru, īn sinele care agresează eul şi totul se reduce la diferenţa dintre lucrarea lui Dumnezeu şi aceea a unui decorator: cel dintīi configurează universul, aduce lumina din „sfeşnicele de sus”, al doilea acoperă totul cu graffiti: „La-nceput culorile au trecut prin mine şi mi s-au părut/ uluitoare/ prin felul īn care īmi pătrunseseră venele şi arterele/ roșul īmi despicase inima-n patru cămări opace, care nu/ mai comunicau/ albastrul īmi despicase plămīnu-n două vitrine, unde se/ puteau vedea īngerii căzuţi/ atunci cīnd nu mai aveau unde zbura/ galbenul īmi despicase-abdomenul īn două cīmpuri de/ păpădie/ unde soarele şi vīntul prinseseră a se-nşuruba/ ah, culorile-s ascunse-n mine pentru-a nu le mai găsi/ pictorul/ ah, formele-s ascunse-n pliantul-ghid pentru-a nu le/ mai găsi vizitatorul/ La-nceput lumina era prea multă/ Dumnezeu a spus să/ se stingă pe jumătate/ am privit totul şi-am īnţeles prea puţin/ tot mai mult şi mai mult se stingeau candelele/ cobora/ īntunericul/ de unde aveam să ştim cum e mai bună lumina/ suficient de puţină şi corect aşezată/ La-nceput lumina era nedesfăcută şi nu se putea/ recompune/ stătea atīrnată de sfeşnicele de sus ca un ciorchine/ Dumnezeu a spus să se scuture rază cu rază/ să pătrundă-n univers și să-l configureze/ pīnă cīnd vor veni decoratori și vor acoperi totul/ lumină și ton, cu graffiti” (Recepţia culorilor, a formelor și a semnificaţiilor).
Eul și sinele sunt figurile lirice structurale ale poeziei Cristinei Chiprian; eul se află īn geograf, geolog, constructor, arhitect, conductor, dirijor, iar sinele e cel care pre-lucrează ceea ce eul nu poate percepe cu vederea secundă: unde e pragul care uneşte/desparte eul şi sinele? E o īntrebare, una dintre ele, la care trebuie să răspundă poezia, iar Cristina Chiprian e cīt se poate de tranşantă: „Aproape deloc eul nu vorbeşte cu sinele, deşi īn general/ e foarte volubil/ dacă se-ntīmplă să i se ceară vreo explicaţie imediat/ recurge la subterfugii/ pīnă cīnd sinele se ridică de-acolo de unde este, din/ subconştient/ sau coboară din sferele-nalte, suprareale/ pentru ca/ barem să asculte/ care-i clenciul verbal şi să regīndească/ − de ce se afirmă atīt de frecvent că sinele ar fi o/ manifestare/ obligatoriu reprimată prin reluare/ − pentru că el este veşnic şi tot ce face, īn fapt reface/ Vezi, sinele se recalibrează la dimensiunile ridicole ale/ eului/ adaptīndu-şi discursul la īnţelegerea simplistă-a/ acestuia/ emite, la imperativ singular, două-trei verbe/ apoi se racordează la seria raţionamentelor populare/ vorbind īn locul eului, acesta se vede redus la tăcere/ Știu, dar am auzit deseori eul contraargumentīnd/ scăpīnd din corzile clişeelor generalizatoare/ demonstrīnd că felul īn care-a gīndit este bun, īn/ contextul real/ Atunci sinele porneşte ofensiva filosofiei clasice/ pe care a studiat-o se pare de la sursă şi-n care-a/ susţinut, de-a lungul timpului, o serie de doctorate/ īn faţa maeştrilor, eul se face mic şi-şi pierde/ determinarea/ astfel īncīt, īn cele din urmă, nici nu mai răspunde/ lasă lucrurile nerezolvate, ca să constate post-factum/ ce ar fi trebuit să facă/ Īn aceste momente nu se mai poate decīt/ să aplici o soluţie milenară/ să nu-ţi laşi niciodată eul să folosească o terminologie/ complicată/ adică să lupte cu armele sinelui/ căci nu se va descurca niciodată cu dedesubturile fiinţei/ şi astfel s-ar putea să constaţi că ceva nu se leagă/ şi că propria esenţă nu-ţi mai aparţine” (Percepţia eului, a sinelui şi a alternanţelor). Ce e sus e al sinelui, ce e jos e al eului; sinele e veșnic, e sufletul filosofilor, este esenţa care se īn-tipăreşte, vremelnic, īn ne-fiinţa eului, a corpului aceloraşi filosofi; de aceea, eul are „dimensiuni ridicole” şi nu e bine să vorbească īn locul sinelui pentru că, iată, sinele poate fi, ne avertizează Cristina Chiprian, vatra satului care e stăpīnă peste „ţinutul promis” ori, poate, scīnteia fulgerului care caută scīnteia amnarului pentru a incendia preajma. Cristina Chiprian ne oferă şi un model al re-construcţiei sinelui, esenţei, lumii, realului de dincolo de realitate, īntr-un poem antologic: „Īnainte de a crea marea Dumnezeu a plămădit/ pescăruşii/ unii desprinşi din noapte, alţii desprinşi din zi/ cei mai mulţi cu penele amestecate/ pentru că nimeni/ n-a stat să despartă la-nceput ziua şi noaptea/ Īnsă impurităţile rasei nu constituiau singura/ nepotrivire/ comportamentul lor era dezgustător, mai ales li se/ reproşa faptul/ că supravieţuiau īnghiţind leşuri şi gunoaie/ ceea ce era/ nerecomandat īn cazul unor păsări strălucitoare/ īn folosul cărora El avea să iniţieze o nouă formă de/ agregare/ Īn legătură cu această interpretare interveneau cīteva/ probleme/ căci trebuia să fie invers, specia să-şi stabilească arealul/ şi să se adapteze/ īnsă ei deja impuneau restructurarea unor părţi ale/ universului abia proiectate/ păsările-acestea nu-şi demonstrau utilitatea īn contextul/ unei comunităţi īn devenire/ despre care nimeni n-ar fi putut spune ce trebuia să/ se-aleagă/ Pentru a-şi continua creaţia atīt de puţin elaborată/ El a făcut aerul de deasupra mării, adecvat locului unde/ īnsăşi viaţa va trebui să se nască/ apoi a cernut nisipul, pentru ca primele vieţuitoare/ să aibă unde se odihni şi unde să evolueze/ − Veţi spune că pescăruşii deja nu mai constituiau o/ prioritate/ dar nu-i aşa, deoarece tot ceea ce pluteşte pe mare/ trebuia să se definitiveze/ să lanseze chemarea/ tot pentru ei a făcut stīncile marine, de unde păsările/ pīndesc valurile/ de asemenea a creat norii, pentru-a umbri plajele/ şi a le oferi păsărilor o clipă de intimitate/ atunci cīnd/ oamenii de regulă se ascund/ iar vīntul descoperă boabele īmprăştiate/ − Vezi, atītea amănunte puse la punct, pentru o singură/ vietate/ care-ar fi putut nici să le ia īn consideraţie/ fiind/ preocupată cu ciugulitul sau īnhăţatul/ Creatorul a descoperit că, totuşi, ceva le lipseşte/ a chemat īngerii şi le-a īmprumutat penele/ pene albe pescăruşilor albi, pene albe pescăruşilor negri,/ pene albe cenuşiilor/ aripile lor fermecate-au īnceput să danseze īn aerul pur/ și să planeze/ − Ce vezi acolo, departe, īn zare/ cu siguranţă e marea,/ ultima Lui creaţie/ − Da, da, marea e o oglindă a cerului şi a īngerilor/ spuneau toți văzīnd risipite penele ispititor de albe/ − trebuie să fi trecut pe aici” (Himerele mării); aşadar, la īnceput au fost pescăruşii, apoi, nisipul, aerul, stīncile, norii, plajele, penele şi, īn sfīrşit, marea: acesta e un poem de citit/citat la lecţiile despre ce va fi fiind poezia, sinele, eul, geneza şi filozofia lor.
Poezia Cristinei Chiprian din Himerele facerii şi himerele desfacerii, ca şi aceea din volumul anterior, Pasăre măiastră survolīnd infinitul (cu mythos-ul, epos-ul şi ethos-ul din cartea anului 2014), īşi asumă narativitatea, povestea, fie īn orizontul mito-poetic romānesc al unor simboluri foarte puternice, precum șarpele (din peretele casei, protector, īntemeietor, īn Himerele liniştii), īn cel al basmului (cu personaje precum Miazănoapte, Faptul-Zilei, Soare-Răsare, Miazăziua, Soare-Apune, Amurgul din Himerele fiinţei, zmeii şi cele nouăzeci şi nouă de poloboace cu vin din Himerele preaplinului, răţuştele din Himerele zborului etc.) ori al poveştii cu fata moşului şi fata babei din Introspecţia armonică şi Introspecţia dizarmonică: toate poemele „povestesc” (re)instalarea luminii, a viului, a polimorfului: „Lumea − pe jumătate idee şi pe jumătate faptă/ se deschide mocnit īn mijlocul luminii”, se spune īn Himerele spuzei. Cristina Chiprian este un poet foarte special.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul