Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Festivalul Enescu a fost un eveniment vital pentru spiritualitatea românilor

        Grigore Constantinescu

Interviu realizat de Irina Budeanu


Toamna arămie și dulce ca mierea ne-a învăluit cu o muzică venită parcă din alte universuri. A fost un septembrie sonor, cântând de dimineață până seara, fără să obosească o clipă, cu un public vrăjit de magia unică a sunetelor celeste, aduse nouă de cele mai prestigioase orchestre din întreaga lume și de cei mai importanți și carismatici interpreți ai momentului. Cine ne putea vorbi mai bine despre bucuria de a fi fost martori la Festivalul „George Enescuˮ, care a ținut capul de afiș al întregii luni septembrie, decât un om pasionat, rafinat cunoscător a tot ceea ce vibrează în lumea sunetelor.
Cred că ați ghicit că interlocutorul meu a fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog, un nobil prin spirit și profesie. În spatele profesorului de la Universitatea Națională de Muzică din București, doctor în Muzicologie, președinte al Uniunii Criticilor Muzicali din București, director general al Fundației Madrigal și fondator al altor zeci și zeci de fundații muzicale de prestigiu, autor de volume de muzicologie, critic muzical cu mii de articole în revistele de specialitate, distins cu cele mai importante premii ale breslei (amintesc:Premiul de Muzicologie al Uniunii Compozitorilor de cinci ori, Premiul de Excelenţă al Revistei Melos, Premiul Cronicii Române, Premiul de Excelenţă al Uniunii interpreţilor, Premiul de Excelenţă Fundaţia „Oedip” și recompensat, printre altele, cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer, Preşedinţia României, 2004, dar și cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Comandor), se ascunde un suflet de copil, mereu uimit și fericit că poate împărtăși cu ceilalți harul divin cu care umanitatea a fost hărăzită: Muzica.
Ne-am întâlnit în mai multe seri la rând la Sala Mare a Palatului și, de fiecare dată, m-a copleșit entuziasmul său, ca acela al unui copil ce descoperă pentru prima oară lumea înconjurătoare. Alături i-a fost distinsa sa soție, Luli, iar amândoi au trăit fiecare clipă a festivalului ca doi îndrăgostiți de tot ceea ce înseamnă armonie și frumos.



Luna septembrie a stat sub semnul miracolului muzicii. Evident, mă refer la cel mai important eveniment cultural al acestei toamne, Festivalul „George Enescu”. Ați urmărit seară de seară festivalul. Cum ați caracteriza această ediție?
Festivalul Internațional „George Enescu” s-a încheiat duminică seara (n.n.: 27 septembrie a.c.) cu ovații prelungite și cu acea speranță a răsăritului de soare pentru anii ce pregătesc continuarea, în 2017, a acestei sărbători cultural-artistice a României.


Cred că este foarte complicat pentru muzicologul, profesorul, rafinatul cunoscător al muzicii clasice să asculte și să urmărească evoluția fiecărei orchestre, a fiecărui solist. Ascultați și urmăriți cu ochii și urechile specialistului. Puteți fi, uneori, doar spectator, fără „povara” specialistului?
Orchestrele se întrec prin performanță, ele reprezintă diversele zone ale geografiei culturii, iar dirijorii care s-au aflat la pupitru s-au diferențiat prin calitate, ceea ce, desigur, a decis și publicul. Am fost un spectator foarte angajat în competiție.


Filarmonica din Berlin a fost pentru prima oară în România. Ce v-a impresionat cel mai mult la prestația acestei orchestre?
Unul dintre principalele argumente de interes pentru publicul Festivalului 2015 a fost, încă de la ediția precedentă, anunțul turneului întreprins de Berliner Philharmoniker la București, sub conducerea lui Sir Simon Rattle. S-a vorbit mult despre această prezență de excepție, despre concertul susținut de filarmoniștii berlinezi, iar majoritatea celor care au umplut până la refuz Sala Mare a Palatului așteptau „miracolul”, comentând programul, mai puțin accesibil (n.n.: programul a fost alcătuit din următoarele lucrări – Britten cu Variațiuni pe o temă de Frank Bridge și Simfonia a IV-a în do minor op. 43 de Șostakovici), ales de dirijor. Sentimentul irealului și perfecțiunii cu care s-a manifestat ansamblul a dovedit concret calitățile cu care orchestra domină muzica, transformând-o în eveniment, sub gestul vrăjit al lui Simon Rattle, ca și imaginea generală a performanței obținute: sunet, unitate, frazare, promptitudine la gestul dirijoral, nuanță și ritmică sensibil perfectă. După audiție, fiecare dintre ascultători înțelegea, conform sloganului răspândit pretutindeni, că „Magia există”!


Alte momente de excepție au fost prezențele Filarmonicii din Viena, a Filarmonicii Regale din Liverpool, a Filarmonicii din Sankt-Petersburg și a celei din San Francisco. Care sunt impresiile și comentariile dumneavoastră legate de programele lor, de soliști și de partiturile pe care le-au susținut în fața publicului?
Din spirit de echitate, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra a selectat pentru programul său şi prezenţa unei creaţii italiene: Ottorino Respighi, Fontane di Roma, muzică aflată în concordanţă meteorologică cu zilele de caniculă ce au invadat din nou Capitala, dirijorul Vasily Petrenko invitându-ne la o plimbare sonoră prin Cetatea Eternă. Conducătorul orchestrei şi muzicienii săi au împărtăşit cu ascultătorii aceste minunate clipe de pace, din ce în ce mai rare în timpul nostru. A urmat Glazunov cu Concertul pentru vioară, vioara solistă a aparţinut lui Alexandru Tomescu, unul dintre muzicienii iluştri ai tinerei generaţii. Cu un arcuş alert, înclinat spre o frazare poetică şi semnale virtuoze romantice, Tomescu şi-a câştigat simpatia ascultătorilor, urmând să-i cucerească prin expresia eroică din deznodământul concertului. Vasily Petrenko a uimit audienţa! Aveam să-l revedem, a doua seară, cu o grea încercare: abordarea Simfoniei nr. 3 de Enescu. Aşteptările trăite de-a lungul concertelor din această ediţie a Festivalului ne-au fost împlinite. Pentru prima dată, ne-am întâlnit cu o victorie enesciană, obţinută de Petrenko la pupitrul formaţiei Royal Liverpool Philharmonic Orchestra. În faţa unei formaţii impunătoare numeric, implicit sonor, gesturile sale au fost de o eficienţă incomparabilă cu ale altor dirijori urmăriţi de noi la Sala Mare a Palatului, mai ales cu referinţă la cei mai tineri. Orice mişcare sună, orice privire este un ordin, ţinuta sa, cu o siluetă filiformă, creează impresia unei forţe bine cumpănite, o certitudine a celebrităţii. Solistul serii, pianistul Simon Trpceski, a venit ca interpret al Concertului nr. 3 de Rachmaninov. Dacă performanţele sale sunt vitale, chemând succesul, totodată, conlucrarea cu Petrenko a fost exemplară ca stil şi dialog cu ansamblul acompaniator, în care relaţia expresivă primează. Oaspeţii englezi au rivalizat între ei, reprezentând Londra şi Liverpool.


Ultimele două seri de la Sala Palatului au aparținut Filarmonicii Concertgebouw din Amsterdam și dirijorului Andris Nelsons. Ce v-a surprins în evoluția lor? Au fost la nivelul așteptărilor dumneavoastră?
Aurul sonor al toamnei anului 2015 a răspândit armoniile lunii septembrie timp de 22 de zile, adunând iubitorii muzicii în preajma capodoperelor. Pentru ultimele zile, la Sala Mare a Palatului, elita și-a impus prestigiul datorită simbolului reprezentat de dirijorul Andris Nelsons, concert-maestrul Liviu Prunariu și Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam, considerată unul din primele ansambluri simfonice ale lumii. Prima din cele două seri dedicate finalului de Festival a dovedit-o prin programarea paginii de excepție a Concertului nr. 1 de Bela Bartok, în interpretarea violonistei Janine Jansen, și a Simfoniei nr.7 în Do major „Leningrad” de Dmitri Șostakovici. Evoluția solistică a violonistei olandeze consolidează o sinteză personală a expresiei moștenite de la romantici și concepției noi a viziunii interpretative, îmbinate cu lejeritatea tehnicii de execuție instrumentală. Deși muzica bartokiană este mai greu accesibilă, Janine Jansen a găsit calea firească a accesibilității lirice, pe care o așteptam. Contrastul cu Simfonia de Șostakovici a fost evident. Andris Nelsons a dezvoltat spectaculoase sonorități de o masivitate aproape înfricoșătoare, descrise de dirijor și de orchestră cu o expresie filmică.
Îmi pare că, pentru serata finală, am fost invitați la o continuare a producției Orchestrei din Amsterdam. Nelsons a creat un discurs romantic fluid și adecvat cerințelor creatorului pentru Simfonia nr. 2 de Brahms. Ecoul de arcadă al primei Rapsodii române de Enescu în debutul ediției cu numărul 22 l-am regăsit în versiunea de mare bogăție sonoră a Rapsodiei române nr. 2, semnată de Andris Nelsons. Finalul concertului și al Festivalului, cu Suita nr. 2 „Daphnis și Chloe”, de Ravel, proiecta lumina speranței în Sala Mare a Palatului, evocând minunatul răsărit de soare despre care vă vorbeam, zugrăvit muzical de compozitor.


Publicul a fost un concert în sine. Sălile au fost arhipline, tot Bucureștiul fremăta de muzică. Constatând această extraordinară apetență a publicului pentru muzica clasică de înaltă calitate, nu credeți că Bucureștiul ar merita un alt loc în care muzica să fie admirată și aplaudată?
Nu numai Bucureștiul, nu numai publicul, dar și muzicienii – cei din țară, cei veniți de peste hotare – merită și așteaptă în zadar, până acum, o astfel de sală de concerte care să onoreze memoria marelui George Enescu.


Este ultima ediție care a fost condusă de Ioan Hollender. Ediția de peste doi ani va fi condusă de muzicianul rus Vladimir Jurowski, iar președinte de onoare va fi celebrul dirijor Zubin Mehta. În primul rând, aș vrea să-mi spuneți, care au fost punctele forte ale conducerii lui Hollender? Au exista și minusuri?
Ioan Hollender are o experiență redutabilă, un spirit organizatoric de excepție și o voință demnă de un conducător de armată. Festivalul nu a avut decât de câștigat.


În al doilea rând, aș dori să știu cum vedeți noile numiri?
Pentru cei care îi urmează, Mehta sau Jurovski, nu mă simt încurajat către soluții perfectibile. Vom vedea...


A existat ceva care v-a nemulțumit în organizarea actualei ediții?
Directorul ARTEXIM, Mihai Constantinescu, a condus nava pilot a Festivalului cu siguranță, evitând accidentele sau... catastrofele, care stăteau mereu la pândă (cum a fost concertul formației Mozarteum de la Ateneul Român).


Putem spune, în urma acestei luni de grație, în care sunetele celeste au învăluit Bucureștiul, că muzica este salvarea de la toate aberațiile care ne înconjoară, care ne copleșesc și de multe ori ne conduc viața?
Desigur, am comparat Festivalul cu un eveniment vital pentru spiritualitatea românilor, pentru care nu conta efortul, oboseala, ci participarea la bucuria generală.


 


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul