Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cine a fost, totuşi, Vasile Lovinescu?

        Dan Stanca

Promit ca acestea să fie ultimele rânduri pe care le voi mai scrie despre personalitatea lui Vasile Lovinescu. Am scris prea mult despre acest domn misterios şi de fiecare dată când mă aplec asupra cărţilor sale simt o melancolie fără leac. Este sufletul meu care iese din spaţiul care i-a fost destinat şi se revarsă într-o lume dureros de surdă.
Nu aş fi scris nimic dacă în luna aceasta, spre sfârşit, nu s-ar împlini 110 ani de la naşterea sa. S-a născut, aşadar, în 1905 şi a murit la 79 de ani, în 1984. La aceeaşi vârstă au murit şi Mircea Eliade, şi Constantin Noica. Cioran s-a prăpădit mai târziu, la 84 de ani, în primăvara lui 1985. Este vorba despre generaţia celebră a anilor treizeci ai veacului trecut, care au marcat poate cel mai glorios interval al culturii române din toate timpurile. A fost vorba de o cultură angajată, care nu se făcea într-un mod gratuit, de florile mărului, ci pentru a pune în aplicare un program intelectual spre deşteptarea întregului neam. Vasile Lovinescu a fost şi el integrat în acest program, iar articolele pe care le publica în acei ani, în revista Vremea, aparţineau acestui program regenerator. Dar, încă o dată, de ce mă întorc mereu şi mereu spre personalitatea sa? Acum este, fireşte, un moment comemorativ, dar, chiar dacă nu ar fi, aş simţi aceeaşi emoţie şi cred că aş lăcrima puţin în amintirea unui om care nu a vrut multe de la viaţă şi probabil, în cele din urmă, a primit ce a meritat.
Totuşi, cine a fost Vasile Lovinescu? Răspunsul este simplu şi unul singur. Un om ca toţi oamenii, dar, spre deosebire de marea masă, a ştiut să schimbe centrul de greutate. Dacă cei mai mulţi dintre noi avem centrul de greutate sub diafragmă, el, precum părinţii duhovnici şi marii mistici, l-a ridicat deasupra diafragmei, iar în felul acesta a efectuat o operaţie de maximă rectificare. Tot ceea ce a scris în viaţa sa este consecinţa deplasării respective. Nu a fost poet, nu a fost romancier, până la urmă nici nu a fost scriitor în sensul banalizat al expresiei. Sau a fost acel scriitor care a făcut din actul scrisului un act alchimic. Nu l-a interesat publicitatea, succesul, tot ceea ce înfierbântă capul autorilor dintotdeauna. Alt gen de „fierbinţeală” îl interesa. Îl interesa aurul spiritual care se obţine după ce ai învins toate iluziile şi priveşti cu o seninătate aproape sinucigaşă spre cerul imuabil al stelelor neschimbătoare. O fi acolo ceva? Or fi zeii, or fi îngerii, o fi Sfânta Trinitate? Nimeni nu este capabil să răspundă la o asemenea întrebare. O fi. Doar cel care crede știe însă ce este acolo încotro el priveşte. Ceea ce a fost şi cazul acestui domn retras, aparţinând unei generaţii faimoase, dar care s-a aflat mereu într-un con de umbră, o umbră protectoare, în spatele căreia a desfăşurat câmpul unor meditaţii fără prihană.
În urmă cu mai bine de două decenii, am iniţiat un doctorat privind viaţa şi opera sa. Conducătorul lucrării era Eugen Simion care s-a arătat interesat de proiectul meu deoarece în volumul patru al ciclului său despre scriitorii români de azi inserase şi un capitol despre Vasile Lovinescu. Chiar avusese un schimb epistolar cu Lovinescu şi, mai ales, ştiind că este nepotul lui Eugen şi văr primar cu Monica, interesul asupra persoanei sporea. De doctorat s-a ales praful din cauza neglijenţei care mă caracterizează. Dar lucrul acesta, evident, acum, la vârsta mea venerabilă, contează extrem de puţin. Ironia este că lucrarea aceea care trebuia încununată cu un titlu academic a fost publicată în 1997 la Institutul European din Iaşi – mi-aduc aminte că m-am dus în capitala Moldovei cu un Rapid de dimineaţă şi m-am întors seara făcând corectura în tren, pe genunchi −, dar, cum era de aşteptat, cartea nu s-a bucurat de nici un ecou. Cristian Bădiliţă mi-a atras atenţia asupra limitelor a ceea ce scrisesem şi am fost de acord cu el. Totul acolo era patetic, exaltat, nu avea nici o legătură cu rigorile unei lucrări ştiinţifice. Dar, încă o dată, e mult de atunci.
Vasile Lovinescu merită adus în memoria noastră pentru originalitatea sa metafizică. Avem de-a face cu un autor care nu a făcut filozofie ca un gânditor profesionist şi nici nu a „poetizat” fără rost. Tot ceea ce a scris despre mutaţiile microcosmosului care au reverberaţie în macrocosmos sunt realmente autentice, în sensul în care au fost trăite de un om care, mă repet, a schimbat centrul de greutate al fiinţei. Ştiu că şi Andrei Pleşu i-a consultat opera cu un vădit interes, deşi rareori a făcut vreo trimitere la aceasta. Şi Anca Manolescu, prietenă apropiată atât a lui Andrei, cât şi a lui Florin Mihăescu, marele discipol al lui Lovinescu, îi cunoştea opera, dar, la rândul ei, poate influenţată de Pleşu, se abţinea şi nu voia să se pronunţe într-un mod entuziast. Dar ei gândeau în acelaşi sens. Vasile Lovinescu a constituit reperul ascuns al generaţiei ’29, iar restituirea sa de după revoluţie reprezintă o mare biruinţă a spiritului naţional. După cum şi uitarea sa acum intră în aceeaşi paradigmă ca de la sine înţeleasă.


Mateiu Caragiale şi Ion Creangă


Aceşti doi scriitori români s-au bucurat de atenţia sa şi lor le-a dedicat două cărţi care au apărut înainte de 1989. Prima, Al patrulea hagealâc, a apărut în decembrie 1981, exact atunci când în Polonia se instituia dictatura militară a generalului Jaruzelski, a doua, Creangă şi creanga de aur, în 1989, cu puţină vreme înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu. Sunt două lucrări care la momentul respectiv au fost privite cu mirare, cu curiozitate, cu o uşoară mefienţă venită din partea exegeţilor profesionişti. Îmi amintesc că regretatul Alexandru George, care se ocupase serios de opera lui Mateiu Caragiale, a desfiinţat „hagealâcul”, considerându-l neserios, frivol, împănat de o simbologie dubioasă. Observaţiile sale erau prea aspre şi, în orice caz, expediau cu prea multă uşurinţă un demers intelectual care viza şi alte niveluri ale Fiinţei decât în mod curent. Vasile Lovinescu a văzut în cei doi autori nişte iniţiaţi care au criptat în ce au scris adevăruri de dincolo de lume. „Craii” sunt nişte seniori aflaţi în exil, ducând cu ei memoria templierilor, a rozicrucienilor, a cavalerilor de Malta. Creangă nu era un ţăran incult, ci un cunoscător al unor secrete care conţineau ordinea ascunsă a universului.
Sincer să fiu, scriind acum asemenea lucruri, îmi vine să râd. Altfel spus, nu mai pot să cred în ele. Acum două decenii credeam cu toată făptura mea. Citind ce a scris Lovinescu despre Harap Alb sau despre Povestea porcului, trăiam un vertij formidabil şi mă înscriam, la rândul meu, în şirul unor Avatara trimişi pe pământ pentru a aşeza lucrurile în făgaşul lor. Pe de altă parte, era convingerea că tot ceea ce am putea face noi acum este prea firav pentru a ajunge la altitudinea unor modele de o asemenea anvergură. Dar tot aşa mai ştiam că suntem în Kali Yuga şi, deci, eforturile noastre de îndreptare sunt inevitabil sortite eşecului. Lumea nu mai are nici o scăpare şi alunecă într-o singură direcţie. Nu mai avem „happy end” decât în melodrame, în telenovele, în ceea ce e încropit hollywoodian pentru a satisface gustul consumatorilor. Hierogamia dintre Harap şi fata lui Roş Împărat a fost posbilă într-o altă vârstă a omenirii. De la Tristan şi Isolda şi Romeo şi Julieta până la Elvira Madigan, filmul lui Bo Wideberg, trăim în tragic, în dezbinare dureroasă şi în marea spaimă a singurătăţii care nu e primită nicăieri. Vasile Lovinescu obişnuia să spună că un mit îl emoţionează mult mai mult decât o dramă curentă. Sunt lacrimae rerum, un eseu al lui, publicat în RITL, în 1989, prefaţat, dacă nu mă înşel, chiar de Andrei Pleşu, dar care, având domiciliu forţat la Tescani, a semnat cu pseudonimul Victor Dumitriu, arăta care este natura nobilă a plânsului. Nu lacrimi de mahala, nu suspine de duzină, ci adevăratul plâns care coboară până în iad, străpunge cele mai tari tegumente şi topeşte banchizele damnării, plânsul lui Iisus la Ghetsimani, acesta este mântuitor şi-i înviază pe morţi. Tocmai de aceea, în aceste zile, când toată naţiunea freamătă faţă de nenorocirea de la „Club colectiv”, simt o uşoară şi vinovată detaşare faţă de marea dramă pe care canalele media au promovat-o cu nesaţ şi că toate urletele de durere şi de protest emise acum contează mult mai puţin decât adevăratul bocet al Maicii Domnului care transfigurează universul. Vasile Lovinescu ar fi acord cu mine. După cum ultramediatizarea părintelui Arsenie Boca intră în acelaşi registru al unei vulgarizări penibile care nu are nici o legătură cu adevăratul schimb de atribute dintre cer şi pământ. Dar... să nu ne îndepărtăm de subiect... Dar care e, ha, ha, subiectul?
Îl simt pe domnul Lovinescu în spatele meu, se uită la ce scriu şi zâmbeşte. Toţi prietenii lui şi ai mei, Roxana Cristian, Florin Mihăescu, care nu mai trăieşte, Radu Vasiliu, şi el decedat, Raluca Vasiliu, Teodoru Ghiondea, Stela Gheţie, Camelia Maximeasa, Marius Vasileanu, Dan Pupăză, la rândul lor zâmbesc cu bunătate şi mă îmbrăţişează. Eu sunt copilul lor, naivul, blegul, cel care şi-a luat în serios menirea de-a scrie şi de-a vorbi, dar cu ce risc! Eu am fost AVANGARDA ARIERGARDEI şi, preluând nişte idei mari, m-am duelat cu ele precum lupta donquijotescului cu morile de vânt. Am în faţă Jurnalul alchimic al lui Vasile Lovinescu, apărut în 1994 la Institutul European Iaşi. Pe vremea aceea nu era Polirom-ul... Sunt idei atât de ciudate, de neliniştitoare şi, în acelaşi timp, aducând acea tihnă a primei zăpezi de după moarte încât sufletul nostru e absorbit de un curent ascensional şi se înalţă în patria ultimelor determinaţii. Apoi urmează tăcerea. Neantul este calificarea metafizică a celor care nu au credinţă, obişnuia el să spună. Mi-e teamă de neant, dar ştiu că aceasta este chemarea mea. Eu tac sau voi tăcea, dar nu fiindcă am băut din Sfântul Potir, ci fiindcă am gustat pulberea deşertului care se întinde dincolo de mâinile mele neputincioase. Şi ce mai am acum în faţă? O icoană creştină pe Columna Traiană, apărută la Cartea Românească sub îngrijirea regretatei Donca Teodorescu şi a Magdalenei Bedrosian care nu prea credea în chestiile acelea, dar zicea că face o afacere dacă le publică. Păi, doar nu a publicat ea tot atunci cei şapte ani apocaliptici ai lui Ion Ţugui, Dumnezeu să-l ierte!... Iarăşi îmi vine să râd de tot, dar râsul meu se îmbină cu acea melancolie fără leac care mă scoate din rândul oamenilor. Ce să mai spun? Poate cel mai bine ar fi să dau un citat din maestru, nu dintr-o carte de „exerciţii spirituale” sau de „însemnări iniţiatice”, ci din publicistica sa interbelică, citat care, descoperit în vara lui 1994 la Biblioteca Academiei, m-a lăsat cu gura căscată. Citiţi, ascultaţi, uitaţi cine sunteţi!
„Sentimentul solemn al existenţei e deci înainte de toate o sustragere de la tirania timpului şi punerea accentului pe trăirea în clipa prezentă. Nu e numai ceea ce numeşte Bergson înlocuirea noţiunii de Timp prin aceea de Durată. Solemnizarea existenţei cere o şi mai violentă rupere de legile existenţei zilnice. Ea înseamnă trăirea veşniciei în clipa de faţă, aproape fără presimţirea viitorului. Iar curgerea materială a timpului nu mai constă decât într-o succesiune de asemenea clipe de veşnicie. Viaţa devine o pânză luminoasă, cer înstelat...”
De ce am fost uluit citind aceste rânduri? Fiindcă aici este vorba de o atitudine spirituală care nu are nici o legătură cu predicile fonfăite, cu propaganda despre Împărăţia Cerurilor ş.a.m.d. Nici un preot al nostru care o face pe grozavul, dar e bâtă nu doar din punctul de vedere al culturii generale, ci chiar şi al celei duhovniceşti, nu ar fi în stare să aibă o asemenea intuiţie, potrivit căreia veşnicia şi tot ce e Sus, chipurile intangibil, se află de fapt aici, la îndemână, noi trăim acum ceea ce vom trăi apoi, iar viaţa aceasta este de fapt viaţa de Dincolo, pe care, ignoranţi şi îngâmfaţi, o măsluim prin concepte...
Cine a fost, totuşi, Vasile Lovinescu? Un om ca noi toţi, nici mai bun, nici mai rău, nici mai deştept, nici mai prost, nici mai sărac, nici mai bogat, deşi într-o vreme a fost foarte sărac... dar nu a fumat... La 110 ani de la naştere m-am găsit eu, Dan Stanca, scriitor român contemporan, să-i fac un fel de elogiu, împiedicându-mă în cârjele mele şi bâţâind din braţe ca din nişte aripi de carton. Melancolia de care tot am pomenit aici mă doboară şi, la vârsta mea sexagenară, mă gândesc la ce făcea el la 60 de ani, mai exact în 1965, când eu eram un puşti de zece ani... Ce făcea? Ce faci, Lala?



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul