Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Supraveghetorul

        Șerban Tomșa

17. Procuratorul


Procuratorul îşi asumă sarcinile de guvernator şi începu să inspecteze locaţiile unde se aflau principalele surse de materii prime: minele de aur, de cupru şi de sare, prisăcile, bălţile cu peşte, viile, cirezile de vite şi plantaţiile cu pomi fructiferi. Livezile, până atunci încărcate cu fructe, îl întâmpinau acum goale şi triste. Strugurii graşi şi zemoşi dispăruseră, stupinele erau moarte, iar la intrarea minei Alburnus Maior, fugarul Deius scrisese:
NU FUGI. OASELE TALE STAU BINE AICI.
Procuratorul se precipită să încalece din nou pe cal, dar călcă într-un fel de răşină moale şi alunecă, luxându-şi glezna piciorului stâng. Încheietura osului pârâi ca un vreasc frânt. Durerile îi străpungeau trupul ca nişte suliţe de gladiatori, iar el, întins pe jos, înjura de mama focului Dacia, aurul, pe Aurelianus, pe Traian Nerva şi pe minerii care, înainte de a fugi cu aurul, îşi făcuseră nevoile în faţa intrării. Procuratorul fu aşezat pe o targă şi dus la reşedinţa sa. Pe când intrau în casă, un dac voinic şi bărbos ţâşni pe uşa dormitorului, ca un urs urmărit de un roi de viespi. Soţia procuratorului ieşi în prag, înfăşurată într-un cearşaf, foarte tulburată, cu mâna la gură.
− Neisprăvitul tot neisprăvit, zise ea. Te întorci acasă numai când nu trebuie!
Procuratorul avea doisprezece copii şi niciunul nu semăna cu el. Nevestei sale i se spunea, în Imperiu, Belia Iepuroaica, din pricina prolificităţii ei uimitoare. Odraslele păreau aduse de prin toate părţile imperiului. Pielea lor prezenta întreg spectrul raselor omeneşti, de la albul lăptos al germanicilor la negrul noptatic al africanilor. Părul copiilor era cânepiu, negru, sârmos, auriu şi roşu ca arama, adică întocmai cum îl aveau soldaţii din slujba procuratorului. La fiecare naştere, acesta se mira de înfăţişarea bebeluşului care nu semăna nici măcar cu maică-sa.
− P-ăsta parcă l-a adus cioara, zicea.
− Dacă tu nu te-ai străduit destul la el!, îi reproşa lehuza.
− Ba m-am străduit destul, se îndârjea el, dar nu puteam să dau nici de pereţii peşterii pe care o ai între picioare.
− Nu te poţi strădui, că n-ai cu ce!, i-o întorcea nevasta, mânioasă. Şi te mai şi gândeai la cine ştie ce negresă cu pizda boboşată, când mă călăreai ca un piţigoi pe o iapă! D-aia a ieşit ăsta micu’ închis ca tăciunele!
Scăldat în sudori şi aproape inconştient, procuratorul fu dus în odaia sa.
− O să-ţi pregătesc un lapte îndulcit cu miere, spuse nevastă-sa şi îi făcu cu ochiul unui soldat înalt şi clădit ca un munte.


*
Penteleu îşi trimise turmele către pădurile din nord. Avutul său şi servitorii se mistuiră în zorii amestecaţi cu nori ai Daciei. Stătea singur şi aştepta ultimele rapoarte ale lui Delas şi pe cei şapte urmăritori. De ce nici un alt spion, în afară de Delas, nu-i văzuse pe zeul Derzelas şi pe piticul Merulas? Muştele îi dădeau târcoale.
− Uite aşa bâzâi şi tu pe aici şi nu te mai înduri să pleci, îi zise Deius, care apăru de afară.
− Şi treaba ta care e?, întrebă Penteleu, cu ochii închişi, fără să-şi mişte capul rezemat alene de perete.
− Eu îţi spun să o ştergi, dacă nu vrei să ai soarta ăsteia!
Şi Deius strivi musca grasă şi verde care i se pusese pe picior. Apoi ridică nuiaua de alun pe care o lăsase jos şi scrise cu ea pe pământul bătătorit al colibei:
E BINE SĂ RĂMÂI ÎN LOCUL ÎN CARE EŞTI.
Penteleu deschise ochii, dar nu mai zări pe nimeni. Uşa era închisă, iar prin mica fereastră, drumul se zărea, lung şi pustiu, până în coasta dealului.


18. Solul nedemn


„În ziua rânduită, Diurpaneus fu scos în faţa Sfatului, pentru a i se încredinţa solia pe care trebuia să o ducă la Zamolxis. Înţelepţii obiectaseră că Decebal nu este fiul natural al Daciei, dar Duras îi lămurise că, din moment ce a fost înfiat de el, este mai dac decât dacii născuţi în creierii munţilor care îi înconjurau.
Îi văzură întâi picioarele zdravene apărând din umbră, apoi pieptul şi braţele şi atunci toţi bătrânii se gândiră în acelaşi timp că însuşi zeul Derzelas a venit să stea la sfat cu ei. Când însă apăru şi chipul tânărului, lumea scoase un auuuuuu! prelung. Faţa lui Diurpaneus era o masă informă de carne sângerândă, prin care cu greu îşi făceau loc să iasă luminile unor ochi ce nici acum nu cunoşteau teama. Obrazul îi era umflat, iar nasul îi fusese zrobit de-a binelea.
− Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis! Cine a îndrăznit să facă asta?, a strigat Duras.
− Mărite rege, aşa l-am găsit, a glăsuit unul dintre ibovnicii reginei.
− Lovite-ar grindina în fudulii, câine ce eşti, fiindcă mă minţi! Nu cumva, potăilor, aţi avut de împărţit aceeaşi halcă de carne, iar acesta, fiind legat, a trebuit să suporte răutatea ălorlalte javre laşe?
− Râdea-m-ar copiii cu bucile curului, jur că nu! Nu s-a întâmplat aşa ceva! N-a intrat nimeni la el, aşa l-am găsit de dimineaţă. Pesemne că s-a lovit cu capul de podea până ce s-a desfigurat.
− Fura-mi-ar hoţii muştele din curte, dacă nu voi cerceta mai târziu minciunile tale! Acum să urmăm sacra ceremonie!
− Nu, s-a împotrivit plin de hotărâre Marele Preot, ridicându-se în picioare.
− Cum, nu? Am auzit bine?, a tunat regele.
− Aşa, bine!, a răspuns calm Marele Preot. Solul nu e potrivit, fiindcă e vătămat trupeşte! Dacă îl trimitem aşa, îl vom insulta pe Zamolxis, iar El ne va părăsi şi toate nenorocirile se vor abate asupra neamului nostru.
Şi Duras:
− Nenorocirile ne pasc cam de multişor şi e cazul ca El să ne sară în ajutor. Dacă-l trimitem acum pe Diurpaneus e mai bine, căci zeul va înţelege că trecem prin clipe grele. Întindeţi-l pe altarul din faţa Soarelui şi spuneţi-i mesajul!
Şi Marele Preot:
− Nu!
Şi Duras:
− Ba da!
Şi Marele Preot:
− Nu, pentru ultima oară!
Şi Duras:
− Atunci îl lăsăm să-şi revină şi îl trimitem atunci!
Şi Marele Preot:
− Nu! Nici acum, nici altădată!
Şi Duras:
− Bun. Atunci îl vom executa mâine dimineaţă, ca trădător! Acum aduceţi-l pe Cacus să-l trimitem la Zamolxis. Nenorocitul m-a minţit şi m-a furat!
Se iscă agitaţie, rumoarea crescu, apoi un ostaş veni în fugă şi se aruncă repede cu capul la picioarele regelui.
− Mărite rege, Cacus a fugit azi-noapte cu nevestele sale, cu servitorii necredincioşi şi cu aurul furat de la Alburnus Maior!”


19. Delas


Delas stătea la o masă, în mansio-ul pustiu, şi privea prin uşa deschisă cum vântul învolbura primele frunze ale toamnei. La iarnă, pe aici nu vor mai mişca decât lupii, mistreţii şi iepurii, se gândi.
Nu mai avea încredere în nimeni. Raportase lui Penteleu că Zeul şi Piticul dispăruseră primii, dând parcă semnalul unei migraţii în masă. Piticul se întrecuse cu băutura, se fâţâise de acolo-acolo, se strâmbase la muşterii, iar când numitul Derzelas anunţase plecarea, micuţul apucase traista în care se afla manuscrisul şi îl urmase pe însoţitorul său. Delas a mai apucat să copieze prea puţin din preţiosul text.


„Nu i-a fost greu lui Diurpaneus să evadeze. Aula Flavia îl dezlegase chiar la lăsarea serii, când oamenii de la curte se îmbătaseră şi arătau ca nişte lemne verzi, puse la uscat. Duras băuse şi el peste măsură, de supărare că omul său, Cacus, nu numai că îl trădase, ci îi furase o bună parte din tezaur şi aurul extras în ultimul an din mine. Trimisese oameni să îl prindă şi se ruga la Zamolxis să mai apuce ziua când hăitaşii aveau să-l aducă legat fedeleş şi cu averile furate lângă el. Avea de gând să-l jupoaie de viu pe Cacus, să-i presare carnea cu sare şi pe urmă să-l ardă pe un rug mic.
Aşadar Aula Flavia intră la Diurpaneus şi îi tăie funiile care îi intraseră în carne. O vreme el nu-şi putu mişca mâinile şi picioarele prin care treceau cohorte de furnici flămânde. Cu o noapte înainte, tot ea intrase la Diurpaneus şi, plângând de furie, îi zdrobise nasul şi obrajii, cu un pietroi colţuros.
După ce se ascunse în pivniţele templului lui Bendis, trecură mai multe zile până ce chipul lui Diurpaneus, oblojit cu ierburi şi fierturi urât mirositoare, începu să-şi revină la normal. Abia când putu fi recunoscut de către cei care îl ştiau, plecă pe calul său, să strângă oştenii într-o nouă armată, pentru a face faţă romanilor care se pregăteau să treacă Danubiul. General era acum Beros, fost tovarăş de arme al tatălui său adoptiv. Diurpaneus se duse direct în tabăra comandantului, care era şi el îngrijorat de mişcările romanilor. Când intră în cortul lui Beros, Diurpaneus era doar un fugar în pericol să fie arestat şi executat. L-a privit în ochi pe general şi acesta a simţit cum pământul Daciei, cu râuri, păduri şi munţi, se deschide ca o gură flămândă şi îl înghite. Când ieşi, Diurpaneus se numea Decebal, era general, comandant al întregii armate. Se spune că fostul comandant, simţind dincotro bate vântul favorabil pentru Dacia şi iubindu-şi mult ţara, a crezut de cuviinţă să se sinucidă, pentru a face loc unuia mai vrednic decât el. Fu găsit cu pieptul străpuns de propria sabie şi toţi cei patru secondanţi ai săi care fuseseră de faţă la întâlnirea cu Diurpaneus jurară că şeful lor şi-a curmat viaţa cu propria mână. A fost floare la ureche pentru Cârn, cum îl numeau acum dacii şi geţii pe Diurpaneus, să adune toate corpurile de armată într-o unică tabără şi să înceapă aprovizionarea acesteia cu hrană şi arme. Îl prinse pe Duras, care nici nu prinsese de veste că a rămas fără ostaşi, şi îl închise într-o cuşcă făcută din ramuri groase de frasin. Abia acum observă Decebal cât de mult îi seamănă Duras şi o bănuială cumplită i se strecură în suflet.”


………………………………………………………………………………………………


20. Captura


„Văzând că nu va mai rezista în faţa atacului furibund al romanilor, Decebal se gândi să creeze o diversiune. Îl eliberă pe Duras, îi dădu hainele sale şi câţiva soldaţi, îi încredinţă, folosind cinci cai, o parte din tezaurul recuperat de la Cacus şi îl scoase pe o poartă dosnică a cetăţii, spunându-i să fugă cât poate de repede. În schimb, el, Decebal, apucă pe un tunel care ducea sub munte şi se făcu nevăzut. Îl luă cu el numai pe Cronicar, un pitic nebun care nu terminase Cartea.
Tiberius Claudius Maximus vedea cu bucurie cum distanţa dintre el, oamenii săi şi regele dac se micşora cu fiecare clipă care trecea. Fugarii dispărură după o cotitură a drumului. Când avu iarăşi şoseaua sub ochi, Maximus îl zări numai pe regele dac, doborât de pe cal, lângă nişte tufişuri. Se apropie şi văzu că dacul avea gâtul tăiat şi îşi dădea sufletul.
− S-a sinucis ca un laş, zise un centurion.
Muribundul deschise ochii şi dădu să spună ceva:
− Eu… nu sunt...
Sângele îl înecă.
− Ştim. Vrei să spui că nu eşti fricos. Poate că ai dreptate. Dar mi-ai făcut-o! Trebuia să te prind viu şi m-am ales cu un leş.
Maximus trase sabia şi îi reteză cu îndemânare capul şi mâna dreaptă.
− După spusele iscoadelor noastre, ăsta ar fi trebuit să aibă nasul zdrobit, zise un centurion.
Maximus se întoarse şi se uită urât la el.
− Nu ştii cât mint ăia ca să-şi justifice banii căpătaţi? Şi nu vezi, pe Jupiter, că ăsta are ditamai nasul? Eşti orb?


21. Rapoarte


Delas scrise în raportul său:
„Derzelas şi Merulas, adică Zeul şi Piticul, au dispărut. Voi pleca în munţi, în căutarea lor.ˮ


Primul urmăritor scrise:
„Delas s-a făcut nevăzut în munţi. Poate chiar el este trădătorul, iar Zeul şi Piticul sunt invenţiile lui. Cum am primit aprobare pentru a-l ucide, vă voi trimite capul şi mâna sa dreaptă.ˮ


Al doilea urmăritor scrise:
„L-am supravegheat pe urmărit şi am văzut că pune ceva la cale împotriva omului de încredere al Înălţimii Voastre. L-am executat şi vă trimit capul lui, împreună cu nevrednica sa mână dreaptă.ˮ


Al treilea urmăritor scrise:
„S-a dovedit că urmăritul este un ucigaş şi un trădător. Vă trimit capul lui.ˮ


Al patrulea urmăritor scrise:
„Suspectul este un criminal şi l-am decapitat din proprie iniţiativă, pe când îşi făcea nevoile.”


Al cincilea urmăritor scrise:
„Vinovatul a fost pedepsit. Vă trimit capul şi mădularul său, neobişnuit de gros şi de lung.”


Al şaselea urmăritor scrise:
„L-am răpus pe bandit. Vă trimit capul lui şi banii pe care îi avea asupra sa.”


Al şaptelea urmăritor scrise:
„Trădătorul a primit ce i se cuvine. Vă voi aduce chiar eu capul şi sulul de piele pe care îl avea asupra lui.ˮ


22. Penteleu


Penteleu stătea şi se uita la cele două grămezi de lângă el. Una era formată din rapoartele primite de la spionii săi, iar cealaltă era compusă din capetele şi mâinile acestora.
− Aşa şi pe dincolo să-mi facă mie Zamolxis dacă am ce să fac cu gunoaiele astea! Ia spune, se întoarse el către al şaptelea urmăritor, care dintre ăştia ţi se pare ţie că seamănă cu Delas, calomniatorul şi mincinosul care a creat toată diversiunea asta, pentru ca romanii să rămână în curul gol?
− Niciunul, răspunse al şaptelea urmăritor. Mai degrabă aduc eu cu Delas, deşi...
− Că bine zici!, spuse Penteleu şi, scoțând sabia, îi tăie fulgerător capul.
Se aplecă apoi şi îi separă de trup mâna dreaptă.
− Tu vei fi trădătorul care i-a asasinat pe guvernatorul şi pe procuratorul provinciei şi ai pus în primejdie Imperiul. Căpăţâna şi mâna ta vor ajunge sub ochii Divinului Imperator Aurelianus.


23. Fuscus


„Ăştia ne-au făcut din cuvinte. Din trăncănelile lor, aruncate în urechile noastre, au împuiat armate de fantome, păduri de fum şi fiare inexistente. Vedem ce vor ei. Zvonurile şi minciunile lor ne trag oştile către Dunăre. Niște vrăjitori. Le-am luat aurul, dar ne-au bătut cu vorbele. Mai bine îi lăsam să scrie. Ar fi vorbit şi ei cu secolele, ca şi noi, dar ne-ar fi lăsat prezentul. Cu verbul rostit trăieşti acum, cu înscrisurile intri în istorie. Dacia e o himeră, o operă de artă. Dacă n-am fi luat aurul acela, aș fi zis că nici n-a existat aievea. Oricum, fără nicio scriere rămasă, totul se va risipi ca fumul. Ăştia au făcut din noi ce-au vrut, dar istoria va spune altceva.
Păcat că n-am pus mâna pe Manuscrisul lui Derzelas, în care este arătată rudenia noastră strânsă cu geto-dacii, justificând dorinţa lui Decebal de a fi Imperatorul romanilor.
Căutăm peste tot să-l găsim pe posesorul sulului. Unii spun că e chiar zeul Derzelas, dar majoritatea sunt convinşi că acesta este un trădător hrănit la sânul nostru şi trecut prin Academiile din Grecia, pe numele său Delas. Îl vom prinde şi îl vom decapita.
Sănătate şi Pace Strălucitului Imperator!
Comandant Livius Fuscusˮ


24. Retragerea


Drumul era plin de ostaşi, peregrini, meşteşugari, negustori, veterani şi mineri care îşi cărau avutul către Roma. Apele imperiului erau la reflux.
Penteleu privea scena încremenit.
Şi deodată el încetă să creadă în oamenii aceia, în trupurile şi în glasurile acelea străine, în praful stârnit de paşii lor împiedicaţi şi în respiraţia cu care împuţeau aerul Daciei. Iar ei dispărură brusc, fără urmă, ca şi când n-ar fi fost.
Văzu apoi puhoaie de geţi urcând către munţi.
− Nu trebuie să cred în nimic, spuse el, vorbind singur. Asta e soarta oamenilor de aici.
Şi dispărură şi geţii, şi dacii, cu animalele lor de povară, drumurile desfundate şi colibele de lut, sărăcăcioase.
Înainte de a se topi în aerul amiezii, Penteleu apucă să se gândească, mirat, că valea înflorită în care îşi avea casele, semăna cu un sul de pergament cu care cineva se ștersese în părţile ruşinoase. Nimeni n-ar mai fi putut scrie ceva pe el, pentru a putea pretinde după aia că este deţinătorul cine ştie cărui adevăr căcăcios şi fundamental.
Apoi nişte roiuri de gâze zburară de undeva spre altundeva.
Casio sosi în fruntea unui grup de soldaţi şi văzu purcoiul de capete şi mâini tăiate din faţa casei lui Penteleu.
− Lovi-m-ar boala râsului nebun! Ce ar putea să însemne asta?
Pe urmă se dezmetici.
− Le luăm pe toate! Ăla mai arătosul pare Delas, urmaşul lui Decebal şi organizatorul rebeliunii, iar ăilalţi sunt comandanţi de armată! I-am ucis noi pe toţi în luptă şi ne-am ales cu trofeele. Am zis!
Şi intră în casă, pentru a vedea dacă nu găseşte ceva de mâncare.


Sfârşit


(Din volumul în pregătire Supraveghetorul și alte povestiri)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul