Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cătunul colibelor negre

        Joseph Zobel

Traducere din limba franceză de Laura Ștefan


 


Joseph Zobel (1915-2006) a fost un scriitor de limbă franceză, originar din Martinica. Este cunoscut mai ales pentru romanul său autobiografic din 1950 La Rue Cases-Nčgres, (Cătunul colibelor negre), tradus în numeroase limbi și ecranizat cu succes în 1983. Atît romanul, cît și filmul au obținut numeroase premii. Joseph Zobel a făcut apoi o carieră literară remarcabilă, fiind considerat unul dintre cei mai importanți autori caraibieni. Traducerea Laurei Ștefan este prima a acestui romancier în limba română.


 


Când ziua se scurgea fără întâmplări neplăcute şi mâhniri, seara sosea surâzând cu duioşie. Din depărtare, când o vedeam venind pe m’man Tine, bunica mea, la capătul drumului larg care însoţea negrii pe câmpurile de trestie de zahăr ale plantaţiei şi care îi aducea înapoi, eu mă grăbeam să-i ies înainte, imitând zborul păsării mansfenil , mersul măgarului, cu strigăte de bucurie, antrenând toată gaşca mea de prieteni care aşteptau ca şi mine întoarcerea părinţilor lor.
M’man Tine ştia că, odată venit în faţa ei, fusesem cuminte în absenţa sa. În acel moment, din corsetul rochiei sale, ea scotea o bucăţică gustoasă pe care mi-o dădea: un fruct de mango, de guavă, de icaque , o bucată de ingamă rămasă de la masa sa, învelită într-o frunză verde; sau, şi mai bine decât asta, o bucată de pâine. M’man Tine îmi aducea mereu câte ceva de mâncare. Tovarăşii săi de lucru îi atrăgeau adesea atenţia, iar m’man Tine spunea că nu poate duce nimic la gură fără să-mi fi oprit o parte.
În spatele nostru apăreau alte grupuri de muncitori şi aceia dintre camarazii mei care îşi recunoşteau părinţii se grăbeau să le iasă înainte, ţipând şi mai tare.
Înfruptându-mă din gustarea mea, o lăsam pe m’man Tine să-şi continue discuţia şi eu o urmam docil.
− Mulţumesc, Doamne! M-am întors!, suspina ea, rezemându-şi coada sapei de colibă.
Ea se despovăra apoi de coşuleţul rotund din şipci de bambus ce-l purtase pe cap şi se aşeza pe un fel de dâmb pietros care, în faţa casei, ţinea loc de bancă.
În cele din urmă, găsind în pliul corsetului o cutie de tablă ruginită de tot, care conţinea o lulea, tutun brut şi o cutie de chibrituri, ea începea să fumeze încet, în linişte.
Ziua mea era şi ea terminată. Alte mame şi taţi sosiseră şi ei: micuţii mei prieteni se adunaseră prin case. Jocurile luaseră sfârşit.
Pentru a fuma, m’man Tine ocupa aproape tot locul pe care-l oferea piatra cea mare. Ea se întorcea spre partea în care erau culori frumoase pe cer, îşi întindea şi încrucişa picioarele pământii şi părea că se dăruieşte cu totul plăcerii de a trage din lulea.
Eu rămâneam ghemuit lângă ea, fixându-ne în aceeaşi direcţie privirea, spre un copac înflorit – un macata  în întregime galben sau un flamboaiant  purpuriu –, spre culorile pe care cerul le făcea în spatele mornelor4, pe partea cealaltă a plantaţiei şi a căror lumină se reflecta până sub noi. Sau o priveam – pe furiş –, fiindcă îmi repeta adesea cu vehemenţă că micuţii nu trebuie să privească insistent persoanele adulte.
Găseam o adevărată plăcere să urmăresc curbele pălăriei sale vechi de paie, boțită de coşul său, cu borul decolorat, fără fermitate, ondulat de ploi şi îndesat pe faţa ei mai abitir decât pământul de pe plantaţie.
Dar ceea ce mă amuza cel mai mult era rochia sa. În toate dimineţile, m’man Tine o cosea, plângându-se de frunzele de trestie de zahăr: nu exista nimic asemănător pentru a devora veşmintele peticite ale sărmanilor negri. Această rochie nu era nimic altceva decât o tunică sordidă, în care toate culorile erau alăturate, multiplicate, suprapuse, şterse. Această rochie, care, la origine, pe cât îmi amintesc, fusese o rochie din ţesătură simplă de bumbac înflorată, pentru comuniune, prima duminică din fiecare lună, apoi pentru slujbă, în fiecare duminică, devenise o ţesătură fără fineţe, matlasată, o haină grea dezlânată, rău ajustată, care totuşi semăna a fi ţinuta cel mai bine asortată cu mâinile în formă de rădăcini, cu picioarele umflate, zbârcite şi crăpate ale acestei negrese bătrâne, în coliba în care locuiam şi pe proprietatea colonială în care eram născut şi de unde, la vârsta de cinci ani, nu ieşisem niciodată.
Din timp în timp, vecinii treceau.
− Amantine, tragi o lulea dulce, ziceau ei sub formă de salut.
Fără măcar să mişte capul, fără să le arunce o privire, m’man Tine răspundea printr-o mormăială de satisfacţie şi continua cu nepăsare în plăcerea de a fuma şi în visarea sa.
Oare aş şti să spun dacă ea visa, dacă se simţea pierdută, în acel moment, dacă fumul lulelei o transporta aiurea sau transfigura în ochii ei toată panorama plantaţiei?
Când termina de fumat, m’man Tine spunea:
− Bun!
Dar era mai degrabă un strigăt de uşurare, de îndemn personal.
Apoi îşi aranja luleaua lângă tutun şi chibrituri, în cutiuţa de tinichea, se ridica, îşi lua coşul sub braţ şi intra în colibă.
Era deja întuneric. Totuşi, dintr-o singură privire, m’man Tine inspectase totul, își dăduse deja seama dacă am mişcat vreun lucru sau dacă am provocat anumite stricăciuni.
Dar, după zile precum aceasta, nu am nicio teamă. Am mâncat doar o parte din făina de manioc şi din fileul de morun sărat pe care mi le împărţise. Nu am abuzat de ulei, nu am putut să descopăr cutia cu zahăr pe care a trebuit s-o pună într-o ascunzătoare ştiută numai de dracul. Nu am spart vasele şi chiar am măturat solul din pământ bătut al colibei, pentru a ridica praful de făină căzut în timpul mesei de prânz.
Pe drept cuvânt, smerenia şi chibzuiala au existat în mine pe toată absenţa lui m’man Tine!
Mulţumită că a găsit totul impecabil, m’man Tine se întreabă cu jumătate de gură (astfel vorbea ea singură, m’man Tine):
− Deci, ce urmează să fac astă-seară?
În picioare şi nehotărâtă în penumbra colibei, ea căsca îndelung:
− Dacă ar fi doar după mine, zice ea cu o voce scâncită, n-aş aprinde focul. Mi-aş pune un bob de sare pe limbă ca să alung spiritele rele şi m-aş culca.
Fiindcă era obosită, obosită, zicea ea.
Dar numaidecât, sfărâmându-şi toropeala, iat-o înviorându-se, scoţând din coş un fruct-de-pâine  pe care-l taie în patru sferturi, decojind fiecare sfert pe care-l taie în două bucăţi. Operaţiune încă amuzantă în ochii mei: umplerea vasului de lut în fundul căruia m’man Tine pune mai întâi un strat de coji, apoi bucăţile de legume, o mână de sare, o bucată de morun sărat şi-l acoperă cu apă.
Mai mult decât atât, ea a adus adesea de pe câmpul în care a lucrat un mănunchi de spanac şi reţeta se termină cu un strat din această verdeaţă, acoperită din nou de coji puse cruciş.
Afară, o flacără săltăreaţă, crescând între trei pietre negre, provoacă în burta vasului de lut o bolboroseală de bun augur şi răspândeşte în faţa casei o lumină arămie şi vibrantă, în care ne plasăm eu şi m’man Tine, ea pe piatra cea mare, eu foarte aproape de foc, pentru a strecura crenguţe şi a incita flacăra să se înalţe şi să şuiere.
− Nu te juca în foc!, ţipă m’man Tine, o să faci pipi în pat!
Şi de jur împrejurul nostru, pe plantaţie, se găsesc în noapte, focuri asemănătoare, care fac să fiarbă oalele de lut, însufleţind faţada colibelor şi feţele copiilor cu toate aceste luminiţe, care fac atât de seducător focul în noapte.
M’man Tine fredonează una din aceste melopee care izvorăsc continuu din domeniul colonial şi pe care o cânt uneori şi eu, cu tovarăşii mei, în absenţa părinţilor noştri.
Cred că soarele este un lucru admirabil pentru că ne conduce părinţii la muncă şi pe noi ne lasă să ne jucăm în toată libertatea, iar noaptea este la fel un lucru minunat când se aprind făclii şi se cântă.
În anumite seri, nu mi-ar plăcea să rămân mult timp să aştept cina. Mi-e foame şi găsesc că m’man Tine cântă prea mult, în loc să se uite dacă oala de lut a fiert.
În aceste seri, ceea ce este mai neplăcut de suportat este timpul în care m’man Tine pune să pregătească sosul cu care trebuie să mâncăm fructul-de-pâine. Cum o găsesc lentă în a lua o tigaie de lut, a o clăti (oh, cum îi mai place să spele şi să clătească orice lucru, m’man Tine!), a tăia ceapa mică, a rade usturoi, a merge să caute cimbru în spatele colibei, piper într-una din numeroasele hârtii grămădite într-un colţ, ardei iute şi încă patru sau cinci condimente! Cât de lung mi se pare timpul în care toate astea rămân la călit înainte să verse fiertura de legume, bucata de morun şi spanacul! Şi nu e niciodată bun de la prima înghiţitură. Mereu o cuişoară de adăugat; şi să o laşi să fiarbă înnăbuşit un pic mai mult!
M’man Tine a aprins lampa cu petrol şi masa este luminată în mijloc de toate umbrele, inclusiv ale noastre, care, peste măsură mărite, apasă pe zidurile sărăcăcioase ale colibei.
Ea e aşezată pe un scaun îngust aproape de masă; bolul mare de ceramică în dungi albastre şi galbene din care mănâncă direct cu mâna este între genunchi, dar ea îmi impune să-mi pun farfuria de aluminiu pe masă şi să mă servesc cu o furculiţă, „ca un copil manierat”.
− Ţi-ai umplut burta? Mă întreabă ea de îndată ce am terminat de mâncat.
Trei bucăţi din fructul-de-pâine mă umplu încât mă fac să crăp; şi abia dacă mai am destulă suflare pentru a răspunde cu o voce schimbată: „Da, m’man”.
Atunci m’man Tine îmi dă o bărdacă de lemn, făcută dintr-o jumătate de tărtăcuță, plină cu apă şi mă duc în pragul uşii pentru a-mi clăti gura, având grijă să împing zdravăn apă peste obraji şi să scuip pe cât posibil de tare.
În timp ce spală vasele, m’man Tine vorbeşte singură cu voce slabă, iar eu rămân aşezat pe scaunul meu să o ascult, ca şi cum ea mi s-ar fi adresat mie. Ea îşi povesteşte astfel toată ziua: incidentele, ciondănelile, glumele de pe plantaţie; se indignează atât de serios, încât mi-e teamă că o văd spărgând oala de lut sau bolul pe care tocmai îl clăteşte. Sau chicoteşte nebuneşte, încât şi eu râd cu gura până la urechi.
Şi se opreşte brusc ca să mă întrebe:
− De ce râzi, ştrengarule?
Alteori nu se mânie, dar vorbeşte, vorbeşte cu o voce sumbră şi tremurătoare; şi neînţelegând bine ceea ce îşi spune, eu mă aplec să văd dacă nu are lacrimi care să-i curgă pe faţă: fiindcă mă simt atât de neliniştit!...
Rămân îndelung să privesc fix la felinar şi mă las distras de fluturaşii care se sprijină de flacără şi cad pe spate pe masă, morţi sau incapabili să-şi revină.
Pleoapele mele devin grele şi capul îmi pare uneori că se rupe de gât pentru a cădea pe masă, dacă nu-mi vin în fire la timp.
Prin urmare, m’man Tine nu-şi termină de şters şi de aranjat oalele de bucătărie. A mutat încă o dată felinarul pentru a curăţa masa. Când oare se va ridica din acest loc în care s-a aplecat să aranjeze vasele?
Atunci mi-am pus intenţionat capul pe marginea mesei.
În sfârşit, M’man Tine îmi zgâlţâie uşor umărul strigându-mă tare pentru a-mi pieri somnul. Ţinând lumânarea într-o mână, mă târăşte în cameră.
Sunt năpădit de somn şi nu mai simt nimic. M’man Tine desface un maldăr de zdrenţe pe care-l aranjează în straturi suprapuse pe o piele de oaie întinsă pe pământ. Mă dezbracă, eu bolborosesc cuvinte pe care ea mă face să le repet în cinstea lui Dumnezeu.
Percep totul fără limpezime. Până când, în sfârşit, spun: „− Bună seara, M’man!” şi mă prăbuşesc în culcuş, sunt ca un înecat readus la suprafaţă.
Dar, de cele mai multe ori, ziua se termină rău.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul