Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Ela Iakab

Nomadul


Eram doar nomadul enigmatic,
părăsit la hotarele pustiului
de ursitoarea care mă purtase, înnebunită, pe braţele ei firave...


Eram doar nomadul înfricoşat de sine,
clovn şi călăuză caravanelor trecute spre depărtări
peste dune orbitoare,
când pustiul şi-a sculptat în mine
tristeţea începuturilor.


Eram doar nomadul îndrăgostit de o pecete,
când lumina ciudată a nisipurilor mi-a sfâşiat
umerii străpunşi de vârfurile aripilor,
care creşteau implacabil
către marea singurătate din afara lumii.



Tatuaj himeric


Am cioplit toate chipurile singurătăţii mele,
în pietre adunate de eremiţi fără nume
sub cerul pustiei.


Caravane şi nomazi strivesc ritmic,
sub paşii grei şi orbi,
semnele şi urmele care dau strădaniei mele
forma geometriei sacre.


Ştiu că între marile, nevăzutele focuri
stă ascunsă piatra cu sunet divin,
în care Zeul va răsfrânge acel chip al singurătăţii
hărăzit mie la începuturi.


Pustia e şi astăzi un tatuaj himeric.



Epifanie


Au plâns vânturile,
au plâns cu lacrimi pure,
în deşertul obişnuit doar cu lacrimi de muribunzi,
când aripi au țâşnit din pietre
şi s-au încleştat hipnotic
pe trupul meu solitar.


Au plâns fantasme zămislite în foc subteran,
au plâns,
rotindu-se în lumina ivită brusc din braţele mele
întinse către cer
a rugă
a implorare.



Singurătăţi nomade


La ce depărtare
de rune, de focuri,
eşti tu, femeie-arcaş,


care alergi prin vedenia mea dintâi?


Nu ştiu ce tot ucizi în jurul meu.


Singurătăţi nomade ţâşnesc din arcul tău
şi trec prin mine
odată cu săgeţi
întoarse mereu în tolba ta
fără pecetea iubirii mele.


La ce depărtare
de geometria sacră a peregrinărilor mele,
eşti tu, femeie-arcaş,


care alergi prin vedenia mea dintâi?



Anamnesis


Te ştiu, arcaş nocturn, din peregrinări cioplite în piatră
cu tălpi arse de peceţi alergăm şi astăzi
către vama promisă...


Şi eu, şi tu suntem fragile ofrande,
rotindu-ne orb în deşertul care ne adăposteşte.


Vor ţâşni cândva rostiri străvechi,
din trupurile noastre îndepărtate.


Te ştiu, arcaş nocturn, din epifanie
şi te iubesc din vremea când Zeul
a aprins cu mâinile noastre un foc
geamăn cu melancolia originară.



Vin îngerii


Prin sângele meu istovit au trecut
înfrigurări fără nume.


Nemişcat am rămas în pulberea imensă,
strigându-te cu glas de moarte.


Te va striga şi moartea mea cu glasul ei,
când trupul meu de carne va fi amorţit,
când trupul meu astral îşi va fi sfâşiat
ultima lumină.


De câte ori moartea mă apropie de tine,
vin îngerii,
vin îngerii pribegi,
şi sădesc focuri stranii în rănile mele.



Fiul deșertului


Pribegeai
ascuns între rotiri frenetice de aripi.


Are corp de lumină străveche,


spun cei șapte muritori care poartă o rană ciudată pe umeri.


Ah, fiu al deşertului,
doar Zeul te iubește
mai mult decât mine,


dar ofranda mea bolborosește într-un dincolo,
cum să opresc tristeţea apelor de sus
şi cine să mă-nveţe limba focului originar?



Năluca


De fructele și fiicele pământului nu m-am atins,
până când flăcări au primit să țâșnească
din stânca ofrandelor.


Pe cremene sacră mi-am întins trupul de carne
a răstignire.


Voiam să ardă, să ardă
năluca rămasă în mine,
de atunci, de când tristeţea cu glas bătrân
mi-a dăruit în peceți
rostirile tale.



Melancolia înţeleptului


Înlăuntrul meu bate,
cum fluxul incandescent al Zeului
în inima templului ridicat de pământeni,
melancolia înţeleptului orb,
care a desenat în carnea tălpilor mele,
cu spini de piatră,
hieroglifa ciudată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul