Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce apreciaţi în mod deosebit şi ce vă nemulţumeşte în critica literară de azi?

        Horia Gârbea


Răspund: Anca Mizumschi * Liviu Antonesei * Simona-Grazia Dima * Ion Zubaşcu * Irina Petraş * Doina Ruşti * Mircea Ghiţulescu * Viorica Răduţă * Gellu Dorian * Gabriela Gheorghişor * Mircea Petean * Leo Butnaru * Ioan Evu * Daniela Firescu * Augustin Cupşa * Emil Mladin * Ştefan Dimitriu * Dumitru Ungureanu * Radu Voinescu * Iolanda Malamen * Horia Gârbea (cel care i-a provocat)



 


Anca Mizumschi



Ce îmi place în cazul criticii literare româneşti de azi este nota de profesionalism academic care apare din ce în ce mai des. Practica research-ului, a Master-lui şi a PhD-ului a adus şi la noi, prin alinierea studiilor postuniversitare la standarde europene, la normalitatea de a-ţi argumenta propriului discurs critic cu referinţe solide din ceea ce s-a spus anterior în domeniu. Desigur că dezvoltarea internetului şi accesul mult mai facil şi în timp real la alte surse critice contribuie la acest tip de normalitate, dar chiar şi aşa este de apreciat, din punctul meu de vedere, scăderea semnificativă a criticii de întâmpinare de tip impresionist referitoare de obicei la un singur volum, text critic uşor de scris, dar mult mai perisabil şi constituind o potenţială vulnerabilitate în timp pentru semnatarul lui.


Nu am o nemulţumire generală referitoare la critica din România şi ar fi şi greu de apreciat datorita eterogenităţii ei, sau poate, nemulţumirea este tocmai eterogenitatea. Mi-ar plăcea să nu existe critici munteni, moldoveni, dobrogeni, ardeleni şi bănăţeni, critici la care cărţile ajung mai mult sau mai puţin greu fiind supuse, fatalitate, variabilităţii geografice. Mi-ar plăcea să existe o literatură română contemporană, construită cărămidă cu cărămidă de scriitorii români şi validată în mod profesionist de critica din România, aşa cum pentru soliditatea unei clădiri sunt responsabili cei care se ocupă de structura de rezistenţă – structuriştii. Mi-ar plăcea ca marea masă a criticilor din România să facă ceea ce nu reuşeşte marea masă a parlamentarilor români: să transmită mesaje clare despre susţinerea literaturii române în discursul public şi să fie mai accesibili în zilele când sunt „în teritoriu”. Dincolo de toate aceste lucruri pe care mi le-aş dori eu în calitate de scriitor şi care pot fi subiective sau discutabile ca modalitate de punere în practică, rămâne totuşi o certitudine: dacă în istoria literaturii române nu mai putem despărţi numele lui Maiorescu de opera lui Eminescu, Caragiale, Creangă şi Slavici este datorită faptului că asta a vrut în primul rând Maiorescu!



 


Liviu Antonesei



Voiam să scriu că mă nemulţumeşte transformarea unei bune părţi a criticii în publicitate, dar, de fapt, mai degrabă, mă nelinişteşte decît mă nemulţumeşte! Am prejudecata învechită că această disciplină ar trebui să descifreze sensurile operelor, să emită judecăţi de valoare argumentate, în final şi prin efortul cumulat, să stabilească nişte ierarhii – relative şi provizorii, e drept, dar ierarhii. Din păcate, în 7 cazuri din 10, avem de-a face cu exclamaţii entuziaste ori execuţii sumare, fără vreo argumentare. Pe deasupra, tot cam în 7 cazuri din 10, dacă mă uit la numele „criticului” şi la cel al editurii (mai mult chiar decît la cel al autorului!), nici nu mai este nevoie să citesc articolul, că ştiu deja concluzia! Nu prea se întîmplă acest lucru cu criticii cuprinşi între generaţia mea şi cea a d-lor Manolescu – Simion – Grigurcu, dar, din păcate, puţini din criticii acestor promoţii mai sînt activi în critica de întîmpinare. Desigur, nici toţi criticii mai tineri nu se supun regulilor mercenariatului şi publicităţii, dar oricum sînt mai mulţi decît în generaţiile anterioare.


Mă mulţumeşte faptul că procesul nu s-a generalizat încă! Prin urmare, că mai există 3 cazuri din 10 în care găsesc opinii argumentate şi judecăţi critice efective şi tot 3 cazuri din 10 în care nu ştiu concluziile înainte de citirea textelor. Iar ca un fel de mulţumire personală, aş aminti că am fost bucuros să citesc în ultimul an mai multe articole despre cărţile mele care mi-au plăcut. Nu pentru că erau laudative – mi s-a întîmplat să fiu lăudat din greşeală, prin malentendu, fără să fiu măcar citit! –, ci pentru că autorii lor chiar îmi citiseră cărţile şi înţeleseseră miza acestora. Articole scrise, de altfel, de critici din diferite generaţii, precum Al. Cistelecan, Tudorel Urian, Codrin Liviu Cuţitaru, Andrei Terian, Costi Rogozanu, Ion Buzera, Adina Diniţoiu sau Nicoleta Dabija. E reconfortant totuşi că, deşi cumva underground, spiritul critic încă există, rezistă, subzistă!



 


Doina Ruşti



Îmi place scrisul elegant, profesionist, de cultură discret poziţionată, dar mai ales îmi place verva. Este vorba de acel scris nervos, avântat şi care trădează pasiune pentru literatură. Deşi spiritul polemic e moleşit, mă bucur că există încă exegeţi cu distincţie stilistică, esteţi, oameni cu respect total faţă de istoria literară (mai ales în generaţiile mai vechi) ori luptători dis­puşi să apere valorile.


Nu-mi plac slujbaşii, criticii care scriu doar despre scriitorii pe care-i cred folositori. Nu-mi plac nici istericii care înjură crezând că numai astfel îşi pot face un nume. Iar pe necititori îi urăsc: în general, aceştia sunt cronicari gata să-şi dea cu părere despre orice carte pe care n-au citit-o şi pe care nici măcar n-au de gând s-o citească vreodată. N-au timp, n-au chef, dar au tupeu; îşi imaginează că sunt suficient de deştepţi ori versaţi în ale cititului, încât să evalueze o carte aruncând pe ici, pe colo câte un ochi. Şi mai există o categorie de pomină: bârfangiii. Aceştia nu iau în calcul opera, ci biografia autorului.



 


Ion Zubaşcu



Fenomenul literar actual a scăpat, în general, de sub controlul evaluativ şi taxonomic al criticii de gen, lucru explicabil dacă ne gândim că în majoritatea centrelor de judeţ (şi sunt 42 în România!) apar câte 4 reviste literare paralele, iar cele peste 2000 (cel puţin!) de edituri din ţară îi preiau editorial pe tinerii debutanţi încă de pe băncile şcolii. În absenţa criticilor de vocaţie, care nu s-au înmulţit proporţional cu diversitatea sufocantă a producţiei editoriale, scriu despre cărţi, prin puzderia de publicaţii locale, tot felul de veleitari. E destul să vizitezi rubrica „O carte pe zi”, din stupefianta reţea online Intermundus, a lui Artur Silvestri, ca să fii încă o dată convins că se adună doar cine se aseamănă.


În acest context al mediocrităţii metastatice, criticii de carieră au optat pentru mari sinteze, care să le consolideze prestigiul ameninţat, tinzând spre istorii şi panorame exhaustive ale literaturii (sau genurilor ei): Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Alex Stefanescu, Marin Mincu, Ion Bogdan Lefter, Ioan Holban, Irina Petraş, Ion Buzera (dar şi alţii, ca Dumitru Micu, Marian Popa, Ion Rotaru ş.a.). Întrebarea e dacă hemoragia acestor ample sinteze istoriografice (apărute sau in curs de apariţie), aglomerate într-o secvenţă de timp scurtă – fenomen fără precedent în literatura română –, nu trădează cumva nu doar criza criticii literare (obligată de jungla editorială şi cea a distribuţiei să se reorienteze spre semnalare publicitară şi prezentare jurnalistică), ci a însuşi conceptului de istorie literară?


Aşadar, nu cumva asistăm nu doar la „sfârşitul is­toriei”, ci şi la cel al criticii şi istoriei literare? De­si­gur, al unui anumit mod de a înţelege şi a face critică şi istorie literară!



 


Irina Petraş



1. Panoramic privind lucrurile, critica literară (sprijinită pe istoria literaturii şi în bună relaţie cu teoria) a fost/este cea mai puternică şi mai în rând cu lumea zonă a literaturii (nu doar) române. Lectură fiind, ea e mai citită, are carte! Numind şi, adesea, ficţionând dincolo de marginile aparente ale Textului (căci critica e creaţie persona­lizată, expresivă, liberă, ca orice interpretare), ea îi conferă aces­tuia biografie, istorie, viitor. Criticul se lasă modelat, retrospectiv, de performanţele operei pe care tocmai a identificat-o ca Operă şi modelează şi el, discret şi prospectiv, preajma literară.


Dacă nu de năuci „îmblând în întuneric, cu ochii închişi”, cum ar zice Heliade Rădulescu, vorbim, criticul este şi „un fel de” profesor, un ins bun-conducător-de-texte, o autoritate lucrând în numele unui contract liber consimţit cu scriitorul. Dar „temele” sunt şi pentru el la alegere. E şi el o personalitate puternică şi ego-centrică, destinată singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist. Interpretarea e încercarea de a-l face pe celălalt să citească prin ochii săi. Graţie tensiunii astfel create – prin diferenţele de opinie, gust şi bibliografie, plus o doză generoasă de relativism –, literatura e vie, adică îşi conservă dreptul de a se răzgândi.


2. Focalizând, nu-mi place stilul îngheţat de sobru şi distant, operând numai cu instrumente verificate, consacrate, fără urmă de înfiorare în faţa unei bune pagini literare. Nu gust nici „critica de frunzăreală”, cum o numea Gherea, superficială şi arţăgoasă, ierarhizând pripit, câteodată în haită, sub imperiul interesului şi al modei. Nu pariez pe criticul obsedat să se „delimiteze”, limitându-se astfel la demitizări, adică la polemici goale.


Abia de e timp să numeri cum se cuvine performanţele literaturii române, de uscături are el grijă Timpul. „Să ne aplecăm unul asupra altuia nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne înţelege; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia dintre noi”. Sunt gata să semnez îndemnul lui Tudor Vianu.



 


Mircea Ghiţulescu



Critica literară de astăzi arată ca Alex Ştefănescu, motiv pentru care trebuie să se lase de literatură şi să se ocupe de sport. Cine, critica sau Alex Ştefănescu? Amândoi (sau amândouă)! Cred că astfel am putea avea o bună istorie a sportului contemporan, plus avantajele pe planul sănătăţii. Aşteptăm Istoria lui Nicolae Manolescu să ne pronunţăm. Poate că ne ajută să trecem peste principiul critic românesc vechi de când Călinescu: ceea ce nu citesc eu, nu există!



Gabriela Gheorghişor



N-aş putea spune că îmi place în mod deosebit ceva din critica literară românească de azi. Îmi displace însă profund stilul băşcălios şi grobian. Mă bucur totuşi că nu e prea răspândit.



 


Mircea Petean



Am mai spus-o/ scris-o, dar îmi place să o repet: criticii sunt ca spiritele despre care Swedenborg zice că, văzând în Dumnezeu doar un simplu om, „considerau că fericirea cerească înseamnă glorie şi dominaţie, iar pentru că nu au putut obţine ceea ce au dorit şi li s-a spus că raiul nu este alcătuit din astfel de lucruri, s-au indignat şi şi-au dorit un cer unde să poată stăpâni peste alţii şi să îi întreacă în glorie după moda acestei lumi.” (Raiul şi iadul, p. 13) Nu mai cred în puterea criticului, în „rolul său mesianic”. A trecut vremea când criticii erau divinizaţi. A trecut vremea când autoritatea unui singur critic era suficientă pentru a impune un nume, un grup, o direcţie. S-a dus baba cu colacii.


Aş fi destul de mulţumit dacă criticul n-ar da dovadă de lene, de miopie, de rea credinţă, de superficialitate, de narcisism.


Aş fi destul de mulţumit dacă criticul ar fi destul de onest şi ar citi înainte să dea verdicte, să facă clasamente etc. Ar citi totul. Ceea ce e cu adevărat imposibil. Şi, de fapt, nici nu merită. E destul, adeseori, să răsfoieşti doar, să citeşti pe sărite ca să te dumireşti.


L-am vizitat deunăzi pe prietenul meu criticul la el acasă. Îndărătul unor baricade de cărţi el stă cu spatele la fereastra pe care dă să intre un prun cu crengile pline de rod. Îmi fac cu greutate loc pe sofaua plină de cărţi şi de manuscrise – iubitele sale, căci, în fond şi la urma urmei, criticul e un amant: îndrăgostit de literatură, el are parte doar de întruchipări imperfecte ale ei, cărţile.


Sunt tentat să inventariez câteva categorii de critici:


Criticul-algebru are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el o generează şi tot el se sileşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un orgoliu afişat sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică.


Criticul-vulcanolog are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma fierbe mocnit, riscând în orice clipă să fie înghiţit sau proiectat în cer laolaltă cu măruntaiele muntelui, în caz de erupţie; dar, nu, el ignoră toate avertismentele şi coboară în crater cu tot instrumentarul ştiinţific pe care-l foloseşte cu febrilitate la faţa locului. Pentru el opera este un vulcan adormit; actul critic este sinonim cu cercetarea resorturilor adânci care îi tulbură „somnul”. Amestecul de incandescenţă şi răceală, de calcul şi stihial, de forţă demonică şi precaritate transormă acest tip de critică într-o aventură.


Criticul-entomolog e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează încercând să tragă concluzii privitoare la cauze. Seninătatea şi echilibrul său vor rămâne intacte, oricât de bulversate şi bulversante ar fi „peisajele” studiate. Bucuria înţelegerii nu reuşeşte să estompeze întrutotul sentimentul frustrării, în cazul acestui tip de critică deloc spectaculos, dar sedus de fantasma literaturii percepute ca ştiinţă.


Există critici „specializaţi” în comentariul unor autori de plan secund. Absenţa anvergurii operei, carenţele de tot felul, „modestia” acestora le dă lor posibilitatea să inventeze, să se simtă creatori, să zburde, să-şi pună la bătaie ironia etc. La rigoare, ei scriu cu aceeaşi dexteritate despre autori sau cărţi inexistente…



 


Gellu Dorian



Dacă ar fi să răspund pe scurt, aş spune că îmi place consecvenţa unor critici în modul de a privi cărţile ce apar peste tot în ţară şi nu-mi place critica făcută după cum creşte valul sau bate vîntul, adică la semnal de la centru, mai ales, şi cea care promovează doar un nume, două din întreg arealul literaturii române. Tot pe scurt: îmi place critica literară făcută după criterii valorice şi nu cea făcută după prejudecăţi – aceasta din urmă fiind şi cea mai dăunătoare şi discriminatorie, nedreaptă, precum şi dominantă, din păcate, în presa literară românească.


Dacă ar fi să răspund mai pe larg, nu mi-ar ajunge doar 2000 de semne cu tot cu spaţii, fiind necesară o analiză în parte a direcţiilor noi din critica literară românească. Aceste direcţii se profilează deja: ele nu apar numai de la centru, cum s-ar crede, ci vin şi din importantele centre universitare, cu precădere cele din Ardeal şi Banat, apoi cele din Moldova – Iaşi, Bacău, Suceava (unele importante aprecieri critice vin şi de peste Prut, de la Bălţi, în mod special, dar şi de la Chişinău) -, urmate de cele din Craiova şi mai puţin Constanţa. De asemenea, aceste noi direcţii, vin şi din sînul unor noi promoţii de critici literari, care par a se rupe, fără ceartă, fără gîlceavă de generaţiile aflate în crepuscul, legate între ele fiind de criticii literari de marcă din promoţiile de mijloc – optzecişti şi nouăzecişti. Din păcate ponderea între „ce place” şi „ce nu place” înclină mult în defavoarea celei dintîi.


Critica de familie sau grup scoate din discuţie foarte multe cărţi remarcabile din arealul literaturii române contemporane, impunînd cărţi şi autori care, în timpul scurt scurs de la apariţie, se dovedesc a fi foarte subţiri, perene.


În concluzie, îmi place diagnosticul exact şi de durată, sentinţa pe text. Nu-mi place encomiastica şi ditirambica mult prea evidente în majoritatea analizelor şi articolelor critice şi mai ales recenziilor din majoritatea revistelor literare de România.


Încă odată: prejudecăţile în critica literară românească de azi fac cel mai mult rău, aşa cum acelaşi rău îl fac comisiile ce stabilesc ce scriitori sunt sau nu canonici, demni pentru a fi promovaţi şi prin manualele şcolare.



 


Ioan Evu



Citesc cu interes critica empatică, tranzitivă, argumentată. Într-un cuvânt – vie. Cea care nu aşază în prim-plan autorul – conform „dictaturii” impuse de trend ori de interese extraliterare –, ci opera acestuia. Îmi repugnă tipul de critici „nemuritori şi reci”, suficienţi, plictisiţi şi, mai ales, plictisitori. E genul de scriptori încorsetaţi în grila savantlâcurilor autoreferenţiale, puşi mereu pe ierarhizări conjuncturale. A îndrăzni să ai altă opinie decât som(n)ităţile lor echivalează cu a-i călca pe bombeu. A nu fi de acord cu aserţiunea lor, egal ultragiu personal. Mereu au de pus pe cineva la zid, pen’ că – nu-i aşa? – sunt, de meserie, justiţiari... Ai neamului, cartierului, blocului, autobuzului, scării de serviciu. Ei sunt misionarii eticii absolute, de care fac tapaj ori de cate ori li se oferă ocazia... Maxima lor predilectă e expresia gregarului instinct de haită: „Cine nu-i de acord cu noi, trebuie exterminat!”. Uneori solidarizează între ei. Însă foarte puţin. Până reuşesc să smulgă ciolanul din fălcile altor potăi. Când se văd stăpâni pe ciozvârtă, se încaieră ca hienele pe hartanele antilopei. Ei, şi numai Ei, au facultatea de a gândi just. Mărimile lor nu pricep că poţi colocvia, sine ira et studio, pe marginea unui subiect, indiferent că e vorba despre un vers sau o carte „oarecare”... Ei vor, musai, pâinea şi cuţitul. Ei taie şi spânzură. Ei au întotdeauna argumente zdrobitoare. Ei nu emit opinii, ci sentinţe. Lor trebuie să le cânţi în strună, să le pupi cizma, sandala, mănuşa. Pentru ei realitatea devine din ce în ce mai evanescentă. Îşi fac chip cioplit din propria-le imagine, pe care o proiectează obsedant pe firmament, prosternându-se habotnic în faţa oglinzii nemăsuratei lor vanităţi. „Şi dă-i şi luptă, şi luptă şi dă-i” pe baricadele dezgustului existenţial, până la transformarea lumii într-o cloacă imensă, deasupra căreia doar ei, inocenţii de profesie – încarnare terestră a ingenuităţii desăvârşite – au dreptul să leviteze cu aripi roz-bombon de îngeri „binefăcători” ce sunt. Amin.



 


Leo Butnaru



În acest domeniu, eu unul nu văd ceva ce ar trebui să placă „în mod deosebit”, având doar umbra bucuriei de a constata că mai există, totuşi, ceva mai puţin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaşte competenţa în literatura română contemporană. Dar şi mai puţini din ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că şi din aceştia nu se găsesc personalităţi care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendinţele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stânga Prutului. Iar ceilalţi – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi şi ei critici („literari”), mi se par nişte oameni întâmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.


Nu se prea găsesc voluntari care să-şi plătească titlul de critic literar autentic cu o muncă deloc uşoară, cu destui nervi, cu prietenii deteriorate, cu singurătate, cu relaţii încordate în mediul nu atât literar, cât... scribo-găşcar agresiv. În interiorul găştilor se oploşesc şi dau din coate anume autorii care nu vor să afle adevărul (curat) despre prezenţa, „importanţa” dânşilor în literatură, fiindu-le suficientă tămâierea mutuală (guralivă!), ceea ce substituie (cu poltronie) aprecierea critică fără menajamente.


În mare, textele ce sunt propuse drept critică literară pot fi amendate la destule componente ce ţin de specificul genului: competenţa (analitică), obiectivitatea, dar şi – foarte important! – obigator... asumatul rol de a media, instructiv, convingător între textul la care se referă şi potenţialul cititor al acestuia. O critică dezorientată – nu poate orienta. Atunci, la ce ar mai fi bună?...


Înclin să cred că supralicitarea hodoronc-tronc a unor noţiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăşi literatură (sui generis) etc., a dus, de fapt, la dispariţia criticii literare autentice, în spiritul şi specificul ei ce ar fi trebuit să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticităţii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitatbilele valori consolidate în timp. Acolo unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute şi acceptate; acolo, unde „curajoşii” şi teribiliştii acâni-oralişti stradali izgonesc ca absolut inutile noţiuni ce ar trebui să funcţioneze, totuşi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăşi noţiunea de critică literară este luată în deşert. Şi dusă într-acolo. În deşert. Adică, situaţia e mult mai critică decât s-ar putea înţelege din întrebarea: „Ce vă place în mod deosebit şi ce vă nemulţumeşte în critica literară românească de azi?” – şi din eventualele răspunsuri la ea.



 


Simona-Grazia Dima



Am crezut dintotdeauna în critica literară. Spre deosebire de mulţi, n-o consider un gen secund, fiindcă ea are puterea de a descoperi talente şi viziuni, ca şi de a consolida reputaţii literare. Fiind intim legată de actul creator (prin îndelunga şi competenta coabitare cu textul), nu moare după ce actul/procesul recunoaşterii publice a ópusului analizat se încheie, ci intră în nobila serie a eseurilor de calitate. Eseuri care fac (într-un prezent etern al culturii) istorie. De aceea, am toată consideraţia pentru criticii literari de la noi, în genere atenţi şi analitici. Aş putea diferenţia totuşi între criticii intuitivi şi cei teoretici, între cei care fac şi cei care culeg succesul, admiţând că există o mare diferenţă între aceste două speţe. Cei dintâi sunt adevăraţii critici, cei creatori (realmente instruiţi, pentru că au asimilat teoria, până la a nu o mai expune, fariseic, cu tot dinadinsul!), pe când ultimii au mereu pregătit un săculeţ teoretic foarte vizibil (chiar ostentativ) şi dinainte calculat, cu ştiinţă actoricească, să facă impresie – mort, lemnos din cale-afară, în care te înghesuie cu scârbă, pe tine, autorul, ca pe încă un vânat – cam stătut, un pic rău-mirositor deja. Ei nu sunt apţi să impună un nume, ci aşteaptă, la pândă, să afle ce au zis alţii. Când s-au întrunit destule ziceri, vin şi ei şi fac bilanţuri conştiincioase, pun cap la cap ce s-a strâns prin târgul critic şi iese o sumă ternă, prin care, prudent, încearcă să clasifice, fără vreun risc. Ba, poate, se entuziasmează la comandă. Aceştia nici nu sunt critici, în fond, dar sunt oameni abili, de lume, adesea cu o poziţie bună. Mie îmi place criticul în stare să-şi asume riscuri, gata să-şi rupă gâtul, la nevoie, într-un salt de opinie curajos. Intelectualul dezinteresat, îndeajuns de ludic ca să mai creadă în boema criticii-meditaţie asupra operei ca fiinţă vie.



 


Daniela Firescu



Adaptare dincolo de inadecvare pare să fie trendul în critica literară de azi. Exigenţele socio-economice impun o reconfigurare atât de abordare, cât şi de discurs. Astfel, critica literară tinde să dezvolte strategii de tip PR, cartea se transformă în produs, iar autorul (de succes) devine brand, receptarea fiind condiţionată, în cele mai multe cazuri, de gradul de public recognition.


Nu se poate nega că promovarea agresivă are şi unele aspecte pozitive: o audienţă mult mai largă, un target mult mai diversificat, forme de exprimare neconvenţionale (blogging, site- uri culturale), însă există şi o serie de imputări, care vizează în primul rând criteriile de selec?ie, mai precis relativizarea lor, hibridizarea discursului, deturnarea scopului iniţial al criticului, al mesajului său persuasiv care se comutează din „ este indispensabil să citeşti” în „este indispensabil să cumperi”. Criza consumismului determină şi o criză a receptării, afluxul permanent de bestseller-uri creează confuzie, ambiguitate axiologică, iar potenţialii cititori nu vor accepta pe termen lung manipularea. Dependenţa ideologică/ economică au afectat şi afectează credibilitatea & prestigiul care încă acompaniază critica literară.


Problema autonomiei estetice rămâne dechisă, deşi, în pofida limitărilor de tot felul, ea se încăpăţânează să supraviţuiască, ca o dovadă că nu şi- a pierdut conştiinţa de sine şi aspiră să se obiectiveze permanent: „Menirea criticului nu este să laude, menirea criticului nu este să blameze: menirea criticului este să înţeleagă... Ca să înţelegi trebuie să fii liber. În primul rând liber de tine însuţi.” (R. Fayolle)



 


Augustin Cupşa



Trebuie să recunosc de la bun început că nu mai am atenţia şi nici timpul de acum câţiva ani pentru a urmări critica literară. Ştiu însă de atunci un aspect negativ care, am observat fugitiv de curând, a luat proporţii – o luptă între generaţii după modelul celei din literatură, motivată, probabil, de nevoia de a ajunge cât mai repede la notorietate, sărind etape şi făcând orice.


Cei care intră în această luptă au diverse abordări, dar cele mari şi late sunt acestea două: 1. Un limbaj sofisticat inutil, ermetic, cu un discurs construit după un „motor” autoreferenţial în care predomină etalarea noţiunilor acumulate (de multe ori, mecanic). 2. O abordare tip „can-can” – „tânără, trendy şi cool” burlescă dar mai degrabă kitsch, agresivă excesiv şi fără rost.


Astfel se afişează un spirit de frondă care nu duce însă prea departe. Marii noştri critici, clasici încă în viaţă, au şi aveau chiar de pe atunci meritul de a fi sofisticaţi şi simpli în acelaşi timp, erudiţi şi limpezi pentru mulţi cititori – nu neapărat pentru pasionaţii de literatură, ci pentru intelectuali în general, pentru toţi cei care deschideau o carte şi vroiau să-şi compare, să-şi verifice sau să-şi întregească viziunea cu o alta, avizată. Până la urmă şi cei mai elitişti scriitori (v. Kazantzakis) au scris şi pentru mase (dar nu pentru gloată). Nu văd de ce critica s-ar îndrepta către extreme perdante care îi scot din cetate (tocmai acum, când mulţi scriitori sunt reprimiţi)


Cei care ştiu să găsească o punte de comunicare cu generaţiile anterioare, care ştiu să înveţe ceva de la profesorii lor au numai de câştigat.



 


Emil Mladin


Pentru a răspunde la acest chestionar, mi-am luat măsuri de siguranţă. Un cetăţean cu grad de scriitor poate fi pus oricând la zid de un alt cetăţean, cu funcţia de critic literar. La prima întrebare, pot răspunde că îmi place la critica literară actuală ponderea crescândă a unei generaţii cu vederi mai largi asupra fenomenului literar. Şi-au consolidat poziţiile critici tineri precum Daniel Cristea-Enache, Mihai Iovănel, Tudorel Urian, Cosmin Ciotlos sau Gabriel Coşoveanu. Mai sunt şi alţii, dar spaţiul nu-mi permite extinderea listei. Cu acest prilej, constat însă, cu mâhnire, ieşirea din prim-plan a unor nume precum Răzvan Voncu sau Dan-Silviu Boerescu. Despre primul, am aflat că a revenit la „Contemporanul“. Semn bun!


Am să trec acum, cu inima cât un purice, la cea de-a doua întrebare: „Ce nu îmi place la critica li­te­rară actuală?“ Nu pot rămâne indiferent şi, asumân­du-mi riscul de a-mi şubrezi bunele relaţii cu anumite redacţii, repet că propagarea grupurilor obediente editurilor cu mare trecere în lumea literară nu aduce decât a troc literar de cea mai proastă calitate. Eu, critic literar, te susţin pe tine, editură cu pretenţii, pentru ca tu, la rândul tău, să ai grijă de mine atunci când voi scoate un nou volum. Se pun la bătaie nume grele din critica literară întru susţinerea unui scriitor sau a unei „generaţii“ sub contract cu o editură de prestigiu. Fără jenă! Între timp, „greii“ direcţionează rezolvarea critică a celorlalte cărţi apărute spre recenzenţi mai mult sau mai puţin apţi pentru actul critic. Nu de puţine ori, cărţi chiar foarte bune sunt expediate într-un colţ de pagină, cu o cronichetă semnată de un cvasinecunoscut. Păcat! Practica grupurilor ce se susţin cu mare interes se transmite şi juriilor, care acordă premii mai mult decât contestabile. În fruntea juriilor se postează critici de marcă, pentru a oferi garanţia unei judecăţi onorabile. Aşa ar trebui să se întâmple. Dar, din momentul aflării componenţei juriului, lumea literară ştie deja unde va pleca un premiu sau altul. Nu se strică prietenia editură-revistă literară numai pentru câţiva scriitori daţi la o parte. Funcţia bate gradul şi cu asta, basta! Poate că nemulţumitul de azi va fi preluat de o altă editură şi atunci respectivul s-ar putea pomeni cu un val de cronici extraordinare, precum şi cu premiul aferent. Sau trecut în rezervă, ca simplu soldat. Maxima cu bastonul de mareşal din raniţa soldatului este valabilă numai foarte rar în lumea literară.


 



Ştefan Dimitriu



În faţa unei asemenea întrebări, primul gând ar fi să te întorci puţin în trecut. Poate nu atât de departe – până la Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu sau Călinescu, adevărate instanţe critice, morale şi culturale ale vremii lor. Şi nici la epoca neagră a realismului socialist din faza lui sovietizantă, patronată de cavaleri ai Apocalipsei ca Sorin Toma, Ion Vitner sau Nicolae Moraru. Instructiv ar fi să aruncăm o privire măcar către perioada de oarecare dezgheţ ideologic, de după 1964, când s-au format şi s-au afirmat criticii literari importanţi ai generaţiei mele. În condiţiile date, meritul lor pentru reîntoarcerea literaturii la rosturile sale a fost, neîndoielnic, covârşitor. Dar tributul pe care au fost nevoiţi să-l plătească – o anumită duplicitate impusă de hatârurile datorate Puterii, preferinţa pentru anumite tematici sau stiluri, apartenenţa la anumite grupări, dictată nu neapărat de criterii valorice – le-au diminuat mult din performanţă şi din credibilitate. Cu câţiva ani în urmă, realizând un documentar TV despre Nichita Stănescu, am avut prilejul să constat (cu surprindere, dar şi cu imensă consternare), că unii dintre cei mai de seamă critici literari ai vremii respective îl abandonaseră sau chiar îl denigraseră pe poet la apariţia capodoperei sale, Necuvintele, ca şi în anii care au urmat, până la moartea sa. Faptul ar rămâne inexplicabil, dacă nu ne-am aminti motivul real care dusese la această abdicare a unora de la conştiinţa de împărţitori de dreptate literară: spirit absolut liber, Nichita refuzase să se alăture, prin semnătură, unui memoriu colectiv, la un denunţ, fie el chiar îndreptăţit, către Comitetul Central. Am rememorat acest episod pentru a încerca să sugerez că o bună parte din vechile maniere au sărit, odată cu cei amintiţi, şi peste pârleazul lui 1989, adâncind până la prăpastie ranchiunele şi înveninând în mod contraproductiv climatul nostru literar. Privindu-i pe unii corifei ai criticii literare de astăzi trăieşti uneori aceeaşi senzaţie ca-n faţa miliţianului devenit poliţist la apelul de noapte. În loc să se recitească pe ei şi să-şi ispăşească înainte de toate păcatele lor, ei promit cu băţul în mână să-i citească şi să-i procitească pe ceilalţi. Ei nu judecă un scriitor după valoarea operei sale, ci după simpatiile sau antipatiile faţă de acesta, de cele mai multe ori în funcţie de simpatii politice. De altfel, critica de întâmpinare cinstită, obiectivă, aproape că a dispărut. O excepţie notabilă: Dan C. Mihăilescu. Dar, în general, se înaintează prin liste şi, ca la rugby, prin grămadă organizată. Vechea gardă moare, dar nu se predă. La păcatul suficienţei se adaugă păcatul trufiei. Nu puţini îşi scriu propria istorie a literaturii, concepută ca o locantă exclusivistă în care primesc numai pe cine vor ei. Nici dicţionarul Academiei n-a scăpat de aceste abuzuri. Dacă nu ca nume, cel puţin ca atitudini lipsite de obiectivitate. Onoarea unui Nichita a fost, desigur, reperată. Până la noi ordine, a fost ştirbită însă onoarea altora. Necazul este că, fiind totuşi nişte nume şi făcând parte din comisii de doctorate sau din conducerea unor reviste, maeştrii pot fi luaţi de cei tineri ca exemplu sau ca îndemn. Ceea ce se şi întâmplă de foarte multe ori. Dar am convingerea că tot tinerii vor readuce normalitatea şi în acest plan al vieţii noastre literare. Sunt mulţi care ne dau de pe-acum această certitudine. Unul dintre ei: Daniel Cristea Enache.



 


Radu Voinescu



Cel mai bun lucru care i s-a întâmplat criticii literare de la noi în ultimii douăzeci de ani este faptul că nu a dispărut cronica literară, aşa cum clamau diferite mafalde militante pe la începutul anilor ’90. Un lucru pe jumătate bun, pe jumătate rău a fost acela că poeţi şi prozatori s-au apucat de scris cronică literară. Aceasta s-a născut dintr-o necesitate, printre cele câteva cauze numărându-se absenţa de la „datorie” a multor condeie critice, aşa-zicând specializate (chestiunea e mai complicată, bineînţeles, pentru că poeţii şi prozatorii optzecişti au practicat critica şi înainte de intervalul la care mă refer). A fost bine, pentru că scriitorii au venit adesea cu intuiţii mai corecte decât ale criticilor în analiza cărţilor. A fost rău, pentru că limbajul şi metodele specifice criticii nu au fost întotdeauna bine servite.


Rău a mai fost – şi este încă – faptul că nu s-au afirmat autorităţi critice la nivel naţional. Ne place sau nu, astfel de personalităţi, o astfel de ierarhie ajută valorilor. După retragerea lui Nicolae Manolescu şi semi-retragerea lui Eugen Simion nu a fost nimeni – vina e mai cu seamă a contextului socio-literar şi mai puţin a competenţei – care să le ia locul. Asta s-a tot spus, dar problema nu şi-a găsit încă rezolvarea. Contextul. Cei tineri, în general, mizează pe critica literară pentru a-şi face o platformă. Apoi părăsesc domeniul. Critica literară e o profesie grea şi nu mulţi tind să îşi facă din asta o carieră. Evident că sunt şi câteva excepţii, pe care, de altfel, le ştie toată lumea, ceea ce poate fi trecut la capitolul lucruri bune.


Tot unora dintre tineri li se poate reproşa faptul că nu ştiu destulă carte – nici nu e de mirare, cu programa pe care o au în facultăţi şi cu atmosfera de degradare care domneşte la nivelul învăţământului universitar, numai fals adecvat la cerinţele unei pregătiri temeinice pentru timpul de azi –, că nu citesc integral cărţile despre care scriu şi că, nu o dată, limbajul comentariilor lor e cam vulgar, împănat de puştisme. Dacă vi se pare lipsit de acoperire ce spun, deschideţi „Dilemateca”, unde tronează Marius Chivu.


Un mare deserviciu l-au făcut prestigiului criticii literare chiar critici cu nume, altfel oameni erudiţi şi serioşi. Când apar colecţii de cronici sau mici eseuri cu titluri care sună, aproximativ, cam aşa: „Literatura română în postceauşism”, „Geografie literară”, „Istoria secretă a literaturii române”, trebuie să ne aşteptăm că vom fi sancţionaţi de către cei care se simt înşelaţi de asemenea „ambalaje”. Pentru că veni vorba, mi se pare tot mai mult că, în locul unor cronici literare oneste şi bine ancorate în concepte, întâlnim prin reviste o formă de marketing care se prezintă drept critică literară.


Nu m-am referit la critica de sistem. Aici ar fi o poveste mai lungă. Poate pentru o altă anchetă…



 


Dumitru Ungureanu



Critica literară este ca soacra. La tinereţe, cucerit de nurii proaspeţi ai nevestei cu care te-a blagoslovit Cel-de-Sus, o accepţi cu inconştienţa vîrstei şi cu entuziasmul noului venit, găsindu-i eleganţă şi graţie, înţelepciune şi consistenţă, farmec şi umor. Pe măsură ce mariajul (ai tu impresia că) avansează, soacra devine aliat de nădejde în atingerea ţelurilor luminoase ale... fiicei sale, nu ale tale, autor sfîşiat între dorinţa de succes şi himera propriilor viziuni. Viziuni ce devin tot mai întunecate odată cu timpul care se scurge nemilos, nevasta capătă riduri, îţi pare o povară, iar soacra o pacoste (te întrebi tot mai des: oare cît de?) necesară... Desigur, există o „vîrstă de aur” a convieţuirii, cînd toate se conjugă bine: nevasta e frumoasă (paginile cărţilor ies ca scrise de la sine), soacra îţi îngrijeşte copiii (te laudă în cronici de profunzime, de complezenţă sau de dicţionar), mai găseşti şi cîte o amantă de ocazie (vreo emisiune radio-tv la care inviţi pe cine vrei tu)... Şi există şi perioada sumbră, în care toate se răstoarnă ca în cărţile lui Dostoievski: soacra e clar împotrivă, te bîrfeşte pe unde nu-ţi imaginezi, ba o întoarce şi pe nevastă contra ta: nimic nu-ţi mai merge, cărţile tale sînt răsuflate, repeţi scheme de succes odinioară etc. Atunci, unica soluţie pare a fi ...crima (fără pedeapsă)! Te-apuci să inventezi schema perfectă după care o poţi lichida pe duşmancă, fără să fii bănuit. Scrii confesiuni violente, istorii critice personale şi foarte exacte ale literaturii de la origini pînă răspoimîine, amintiri din scriitorie, sari cu opinia în orice chestiune ca să nu te uite lumea sau doar să fii băgat în seamă etc. Şi ai năzuinţa ascunsă că vei obţine un succes de vînzare ca să le-arăţi tu lor de ce eşti în stare!...


Cînd, este clar, menajul soţ-soţie-soacră (autor-literatură-critică) este, ca şi ADN-ul, fixat de la facerea lumii...



 



Iolanda Malamen



Constat că revista ,,Luceafărul“, de care mă simt foarte legată prin debutul meu poetic bucureştean, consumat pe la începutul anilor ’70, şi prin  recente şi ciclice colaborări, este cuprinsă de  verva unor chestionare. Acum i-a venit rândul criticii literare. E foarte bine!


Noi, scriitorii, ne hrănim cu iluzia că o carte este cu atât mai bună cu cât critica literară se entuziasmează mai mult de ea. Să nu uităm însă de cîte ori au gafat criticii! Dar să nu uităm de câte ori vor fi fost sublimi şi lucizi, impecabili şi atenţi şi cu câtă fineţe chirurgicală au analizat deseori capodopere. Fără critici, scriitorii şi-ar vedea în oglindă un chip mai estompat. Criticii, bravii teoreticieni din spaimele noastre, mari amatori de lacrimi scriitoriceşti, răi şi muşcători, egoişti, fariseici, dar şi mari ,,degustători“ de literatură bună. Îmi plac şi nu-mi plac foarte multe lucruri la critica literară de azi, chiar şi la cea lipsită de inimă, şi la cea amnezică, şi trăiesc o sumă  de sentimente contradictorii  vis-a-vis de ea:  furie şi tandreţe,  dezamăgire şi entuziasm, solidaritate şi  teamă, admiraţie şi mânie ş.a.m.d. Îmi place la critica literară uşurinţa cu care se strecoară printre cuvinte, mai ales când vrea cu tot dinadinsul să laude. Nu-mi place când mimează exuberanţa, nu-mi place când e superficială, îmi place  când  îşi  aminteşte, nu-mi place când moralizează şi explică. Să-i dai unui critic o carte pe care abia aştepţi să ţi-o citească şi să scrie despre ea aduce  a  umilinţă,  a  ,,privare de libertate“. Îi considerăm adesea infami, dar ne însufleţim când ne laudă cărţile. Îmi amintesc cu câtă emoţie aşteptam, săptămână de săptămână, prin anii ’70-’80, să citesc cronicile din revista ,,România literară“ ale regretatului  critic şi eseist Lucian Raicu. Criticii sunt nişte mari copii care se joacă la rândul lor cu ,,jucăriile noastre“. Să le dăm, aşadar, cât mai multe ocazii de-a se „juca“! 


 Schimbând puţin tonul, trebuie amintit că, în cercul în care sunt ,,închişi“ autorul şi  criticul, armonia este rară. În schimb abundă orgoliile şi ,,abuzurile“. Îmi place la critica literară că există. Nu-mi place însă că are uneori, ,,ochelari de cal“.  Dar asta n-o face mai puţin importantă şi credibilă.    



  



Horia Gârbea (cel care i-a provocat)



Am întrebat în jur de 60 de scriitori contemporani: Ce vă place în mod deosebit şi ce vă nemulţumeşte în critica literară românească de azi? Au răspuns 20, cu mine 21. Doi au refuzat politicos. Restul nu au răspuns. Lipsă de timp (era vacanţă) sau de concentrare (era vacanţă)? Mai curînd poate o prudenţă care atestă că, aşa cum se spune la bridge: „Jocul nu-i uşor, Minoiule!!” Pentru cine nu ştie sau a uitat: G. Minoiu era un comentator de fotbal la Radio.


Critica e departe de a fi perfectă, dar ce tristă ar fi viaţa fără ea! Mie, în critica noastră, făcută adesea de autori de tot felul, care nu sînt neapărat critici cu patalama, îmi place aproape totul, mai puţin cei care mă „critică” virulent pe necitite. Să mă laude fără să mă citească primesc, dar să mă înjure?


Cel mai mult îmi place să fac portretul criticului ideal prin adiţionarea calităţilor mai multor autori, fiecare imperfect în sine. Acest exeget divin ar trebui să aibă talentul literar al lui Nicolae Manolescu, consecvenţa lui Eugen Simion, umorul lui Alex Ştefănescu, atenţia lui Gabriel Dimisianu, claritatea lui Dan Cristea, rezerva lui Mircea Martin, puterea de concentrare a lui Daniel Cristea-Enache, cunoştinţele extraliterare ale lui Alexandru George, încrederea în sine a lui Marin Mincu, simţul relativităţii al lui Cornel Ungureanu, fantezia lui Al. Cistelecan, carisma lui Dan C. Mihăilescu, hărnicia lui Mircea A. Diaconu, eleganţa lui Ion Pop, elanul ideatic al lui Mircea Muthu, discursul oral al lui Radu Voinescu, simţul didactic al lui Nicolae Oprea, seriozitatea Irinei Petraş, răbdarea lui G. Grigurcu, plăcerea de a risca a lui Gelu Negrea, succesul la femei al lui Dan Silviu Boerescu, precizia lui Eugen Negrici, forma fizică a lui Andrei Terian şi capacitatea de a plăcea a Luminiţei Marcu. Dacă un astfel de hibrid sublim ar avea şi inteligenţa lui H.G., nu i-ar mai trebui nimic!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul