Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noile programe şcolare şi dilemele pe care le provoacă

        Adrian Costache

De trei ani, reforma înseamnă noi programe şcolare. Este, probabil, obiectivul cel mai uşor de atins din Legea 1/2011, încă în vigoare, cea mai contestată lege dintre toate legile educaţiei de până acum. În schimb, discuţiile despre noul plan-cadru sau despre structura învăţământului obligatoriu au rămas în coadă de peşte. Adică nimeni nu şi-a asumat curajul (aşa s-o fi chemând?) de a aplica prevederile Legii 1/2011 cu privire la structura învăţământului obligatoriu (1+9) şi nici cele care limitau numărul de ore ori efectivele dintr-o clasă. Drept urmare, există în momentul de faţă, incredibil!, clase cu efective de 37 de elevi. „Schimbarea” s-a produs în această privinţă în conformitate cu „viziunea” lui Farfuridi: să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic... Prin urmare, Legea a fost modificată tocmai la aceste prevederi, cu scopul de a nu se schimba nimic; planurile-cadru au rămas mai departe cam aceleaşi, încărcate ca număr de discipline, iar structura şcolii preuniversitare a rămas şi ea neschimbată, în pofida faptului că segmentul obligatoriu se confruntă cu unul dintre cele mai mari procente de abandon şcolar din toată Europa (în anii cei mai „buni” procentul a fost de 17%).
Programele şcolare, în schimb, au decis „responsabilii”, se pot schimba (?!) şi se pot elabora noi manuale, ceea ce se şi întâmplă. Până acum schimbarea programelor s-a produs la primele trei clase primare, iar anul acesta şcolar ar urma să fie elaborate noi programe pentru clasele a IV-a şi a IX-a. Trebuie să vină şi aici o generaţie nouă de profesori care să-şi asume responsabilităţile scrierii unor noi programe. Doar că schimbarea programelor nu presupune deloc şi dispariţia dilemelor: interdisciplinaritatea ca principiu al unei didactici moderne e în continuare palidă şi drept urmare numărul disciplinelor e, de asemenea, mare, semn al atomizării cunoaşterii de tip didactic, „specializarea” începând încă din clasa a IV-a, deşi te-ai fi aşteptat ca ea să-şi facă apariţia prin clasa a VI-a. Iar matematica rămâne mai departe „problema” învăţământului preuniversitar.
La limba şi literatura română, învăţământ liceal, discuţiile vor viza, începând din anul acesta, cel puţin trei paliere, iar atingerea unui numitor comun pare imposibilă. O direcţie ar constitui-o „actualizarea” programelor de literatură română din liceu cu noi scriitori contemporani valoroşi. Se tot reproşează că literatura română se termină pe undeva pe la 1980 şi că după aceea s-ar întinde un fel de „stepă literară”. Se cere în consecinţă (Viorica Răduţă în Ziarul Financiar, între alţii) introducerea unui număr sporit de scriitori contemporani. Se dau şi nume, cei mai mulţi fiind optzecişti, adică în conformitate cu gustul şi confreria literară căreia îi aparţine autoarea articolului. Se uită că, în condiţiile actuale, cei 15/17 autori „canonici” sunt resimţiţi, de noua generaţie de elevi ca fiind şi aşa prea mulți pentru ei, ceea ce, fireşte, este extrem de discutabil. Căci cuvântul de ordine a rămas: descongestionaţi, descongestionaţi!...
În realitate, postmodernismul şi-a făcut loc în programele şcolare prin cel puţin trei autori: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu și Ioan Groşan. Dar cititorii şi „profesorii optzecişti” vor nu doi-trei autori, ci patru-cinci sau chiar vreo zece dacă s-ar putea, dându-se eventual la o parte cât se poate de mult din trecutul literaturii române, ce pare a deveni un reper inutil. Recunoaştem aici aceeaşi obsesie şi agresivitate ale unui prezent care ar vrea ca trecutul să fie anulat! Dar cine ştie cum arată „bucătăria” unei programe (şi nu a uitat-o pe moment, furat de propria subiectivitate) nu poate propune o asemenea multiplicare agresivă a prezenţei de nume optzeciste sau de alte nume în noile programe şcolare, fiindcă, oricâte discuţii şi „revolte” ar avea loc, şcoala îşi păstrează în continuare o componentă conservatoare, cultural-istorică...
Pe de altă parte, în toată această discuţie apar şi ciudate „defecţiuni”. De curând, un critic-academician „descoperea” că Sadoveanu lipseşte din programa şcolară şi dezvolta în acest sens o pledoarie succintă pentru recuperarea acestuia. Numai că personalitatea în cauză era trădată de „spiritul narativ şi rezumativ” cu care a luat de la început cunoştinţă de programe şi manuale, fiindcă Sadoveanu nu numai că nu a fost niciodată scos din programele şcolare liceale sau gimnaziale, ci el este unul dintre cei 15/17 „autori canonici”.
Cel de-al doilea palier vizează locul literaturii universale în liceu, maniera în care texte din alte literaturi ar putea pătrunde totuşi în programele de literatură română. O asemenea îngemănare este cu putinţă, cu condiţia asumării unui mai accentuat caracter istoric al fenomenului... Dar şi aici problema este aceeaşi: cine-şi asumă „curajul” de a lansa o propunere şi de a găsi, în cele din urmă, o soluţie?
În sfârşit, un al treilea palier al discuţiei vizează raportul dintre cultură şi literatură în predarea limbii şi literaturii române. Iată, în acest sens, mărturisirea unui elev care a învăţat după actualele programe: „Nu am făcut literatură universală în liceu. Am urmat un profil real, programa la literatura română era și așa stufoasă. Pe atunci mi se părea o salvare. Acum, mi se pare cea mai mare carență. S-a insistat enorm pe cronicari, cu un limbaj de lemn, pe care aproape a trebuit să îl învățăm pe de rost: descrierea lui Ștefan cel Mare, descrierea bătăliei”.
Întrebarea cum stau lucrurile pe alte meridiane e deocamdată prematură. Cred că trebuie să vină abia după ce se conturează un concept despre prezenţa literaturii române în liceu şi a finalităţilor asociate acestei prezenţe. Ce vrem în fond la capătul celor patru ani? Care este, în cele din urmă, scopul scopurilor?! Opiniile sunt prea împărţite (asta şi din cauza absenţei unui dialog real de-a lungul ultimilor zece ani), pentru ca să funcţioneze cu adevărat dezbaterea. Dar, cine ştie, poate Ministerul va găsi un mod de a armoniza părerile. Poate va găsi acest mod pornind de la finalităţile disciplinei de studiu. Ce vrem de la această disciplină de studiu în liceu şi la sfârşitul liceului? Vrem în continuare însuşirea mai departe a multor „teorii despre text” şi de „opinii despre text” (modelul învăţământului francez!), sau vrem mai ales să-i transmitem elevului ideea că literatura este o modalitate fascinantă de formare a personalităţii umane (modelul anglo-saxon!)? Am zis!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul