Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cronică de festival (4)

        Costin Tuchilă

Două opere în concert au fost prezentate la Sala Palatului în cadrul celei de-a XXII-a ediții a Festivalului Internațional „George Enescu” și o suită de lucrări de gen din epoca barocului, în cadrul „Concertelor de la miezul nopții”, programate în weekend la Ateneul Român, câteva dintre acestea în premieră în România.
Duminică, 13 septembrie 2015, a fost prezentată versiunea de concert a operei Elektra de Richard Strauss, cu Elena Pankratova în rolul titular, Agnes Baltsa (Klitemnestra), René Pape (Oreste), orchestra Operei Bavaraze de Stat din München, dirijată de Sebastian Weigle și Corul Academic Radio, pregătit de Dan Mihai Goia, pentru ca a doua zi să asistăm la premiera în România a operei Wozzeck de Alban Berg (ora 20.00, Sala Palatului), realizată de Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” din București, sub conducerea dirijorului Leo Hussain, cu o distribuție foarte bună: Michael Volle (Wozzeck), Evelyn Herlitzius (Maria), Arnold Bezuyen (Căpitanul), Martin Winkler (Doctorul), Marius Vlad Budoiu (Tambur Major), Cosmin Ifrim (Andres), Maria Jinga (Margret), Valentin Vasiliu (Primul ucenic), Șerban Vasile (Al doilea ucenic), Cosmin Ifrim (Nebunul). Corul Filarmonicii a fost pregătit de Iosif Ion Prunner.
Prima operă în concert programată în cadrul Festivalului „Enescu” 2015 a constituit un eveniment rar, la Ateneul Român: Catone in Utica de Leonardo Vinci, în interpretarea Orchestrei „Il Pomo d’oro”, dirijată de Maxim Emelyanychev. Pentru mulți, compozitorul napolitan Leonardo Vinci (1690, Strongoli, Calabria – 27/28 mai 1730, Napoli) era doar un nume din istoria muzicii, aproape uitat astăzi. A compus circa 40 de opere pe gustul epocii, abundând în ornamente, pentru a pune în valoare virtuozitatea dusă la extrem a celebrităților vremii, tenorii castrați. Poate că, din punct de vedere al substanței muzicale, el este departe de venețianul Antonio Vivaldi, mai exact de cele mai bune dintre cele 90 de lucrări de gen ale acestuia, dar nu se poate nega în nici un caz farmecul acestor partituri baroce, cu doza lor de expresivitate dramaturgică, dar și de jonglerie vocală, cuceritoare, desigur. Catone in Utica, pe un libret de Metastasio, s-a cântat în premieră la Roma, la 19 ianuarie 1728. La 30 mai 2015 a avut loc la Hessisches Staatstheater Wiesbaden premiera montării acestei opere, cu aceeași distribuție (contratenorii Franco Fagioli, în rolul Cesare, Max Emanuel Cenčić – Arbace, Ray Chenez – Marzia, Vince Yi – Emilia, tenorii Juan Sancho – Catone, și Martin Mitterrutzner – Fulvio), în regia lui Jakob Paters-Messer, Orchestra „Il Pomo d’oro” fiind dirijată de Riccardo Minasi. Aceeași versiune a apărut la Casa de discuri Decca. A fost așadar o ocazie unică de a asculta la București această lungă operă, nu ușor de receptat astăzi, uneori obositoare, în care performanțele vocale ale soliștilor au impresionat un public format mai ales din fani ai muzicii baroce.
Wozzeck la Sala Palatului a reprezentat fără îndoială unul dintre vârfurile ediției din 2015 a Festivalului Internațional „George Enescu”. Și aici, dificultăți de receptare pentru o anumită categorie a publicului, conservatoare, există, dar bine cântată, reliefând tensiunile episoadelor care o compun, cu voci adecvate acestui tip de limbaj, ea devine realmente seducătoare mai ales pentru cei care cunosc piesa lui Georg Büchner Woyzeck (aceasta este ortografia originală a titlului, reconstituită târziu, în ediția din 1922) și observă capacitatea compozitorului de a extrage și de a valorifica muzical drama neterminată a scriitorului german, poate chiar mai fascinantă pentru că finalul ei rămâne deschis.
Compusă în perioada 1914-1922, opera lui Alban Berg, considerată, pe bună dreptate, lucrare avangardistă și unul dintre cele mai elocvente și expresive exemple de folosire a atonalismului, a avut premiera mondială în 14 decembrie 1925, la Opera de Stat din Berlin, sub conducerea lui Erich Kleiber. „Tragedia celui mai sărac dintre săraci”, Woyzeck de Büchner (mort de tifos la nici 24 de ani, în 19 februarie 1837, la Zürich), este ea însăși o creație care își devansa cu mult epoca, prefigurând expresionismul și chiar direcții ale dramaturgiei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ea aducea „o concepţie nouă, revoluţionară, despre dramă şi distanţarea definitivă de idealism, dar şi o nouă posibilitate de experienţă umană, derivată din vulnerabilitatea omului izolat” (Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, 1949). Opera lui Alban Berg, atât de fidelă spiritului piesei lui Büchner, se încheie în mod firesc, după Vito Pandolfi, cu scena în care „copilul lui Woyzeck, neştiutor de cele petrecute, se joacă cu alţi copii”. În manuscrisul original, greu de descifrat, mai existau, schiţate, două fragmente: întoarcerea lui Woyzeck de la iaz şi reconstituirea crimei. Nu avem certitudinea că ele reprezentau intenţia definitivă a lui Büchner în conturarea epilogului dramei sale şi orice speculaţie este inutilă.
Cercetând cazul lui Woyzeck şi transformându-l în personaj de teatru, Büchner era încredinţat că fiinţa umană poartă în ea necunoscutul, că acest necunoscut poate deveni imprevizibil. Naturaliştii au încercat să explice aproape ştiinţific faptele ce scapă controlului conştiinţei. Acceptându-le existenţa, expresioniştii căutau vocile întunecate ale lumii interioare. Un motiv în plus pentru a-l considera pe autorul lui Woyzeck un precursor revelat. Iar muzica lui Alban Berg, care folosește eficient din punct de vedere teatral-muzical stilul expresionist al cântului „vorbit” (Sprechgesang), derivat din tradiționalul recitativ, se impune și prin acest tip de dramaturgie a stărilor abisale, cu o expresie muzicală care nu te poate lăsa nici o clipă indiferent. Interpretarea dirijorului Leo Hussain a avut toate atributele unei versiuni de referință, cu o orchestră care a asimilat în timp record particularitățile de limbaj (și, implicit, dificultățile de ordin stilistic) ale lui Alban Berg și cu soliști care au excelat – baritonul Michael Volle în rolul titular, soprana Evelyn Herlitzius (Maria), Arnold Bezuyen (Căpitanul), Martin Winkler (Doctorul), voci foarte potrivite rolurilor încredințate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul