Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită

        Gabriel Chifu


Oameni din calafat



Doamna pârvulescu era cea mai bună prietenă a mamei. Profesoară de franceză. Iar soţul ei, tot profesor, preda latina. Despre el, doamna pârvulescu povestea, pe jumătate intrigată, pe jumătate încântată, că este atât de pedant (nu ştiam ce înseamnă cuvântul pedant, aşa că m-am dus, am luat dicţionarul limbii române ediţia 1959, un ceaslov cât toate zilele cu coperte îmbrăcate în pânză gălbuie pe care-l cumpărase tata şi se şi semnase pe el avocat I. Chifu, am căutat şi am aflat înţelesul, dar tot nu m-am lămurit pe de-a-ntregul...) încât niciodată nu iese din casă fără cravată. Odată, când era concentrat şi purta uniformă militară, a venit la poarta lui, cu maşina, colonelul, comandantul adică, l-a claxonat, avea ceva important să-i comunice, dar el, domnul pârvulescu, nu şi-a făcut apariţia până nu s-a îmbrăcat cum se cuvine şi nu şi-a potrivit nodul de la cravată. Cert este că acel comandant şi-a pierdut răbdarea şi a plecat. Istoria asta m-a impresionat, nu glumă, iar pe domnul pârvulescu îl găseam un personaj destul de ciudat şi greu de descifrat: chiar aşa, să ţii atât de mult la bucata aia de mătase înfăşurată în jurul gâtului?!...


Ai mei se mai vizitau şi cu familia diaconeasa. Amândoi dascăli. Doamna era foarte distrată. Într-o zi a plecat în oraş încălţată cu un pantof de un fel şi cu altul de alt fel. Pe mine m-a pufnit râsul când am auzit tărăşenia. Îmi era clar că nu se cade să râd, dar nu m-am putut abţine şi am zbughit-o de acolo, să nu o fac de ruşine pe mama, că sunt un copil prost crescut.


Dintre colegii de barou ai tatei îl ţin minte pe avocatul popa. Era mai exact, mai puţin risipitor decât tata (a strâns bani şi a reuşit chiar să-şi cumpere o casă undeva mai la marginea orăşelului). Avea o bibliotecă formidabilă, când ajungeam pe la el răsfoiam îndelung, bucuros, volumele şi la sfârşit îmi împrumuta câte o carte (aşa am citit primele pagini din „don quijote”, o ediţie ilustrată...)


O altă prietenă a mamei era olimpia. Soţia unui stomatolog pe nume stoianovici. Trupeşă, frumoasă, cu un râs memorabil: nestăvilit, cristalin, care-i dezvăluia dinţii de aur, strălucitori. (Mi se părea o chestie nemaipomenită să ai dinţi de aur, nu oricine avea.) Dar nimic n-a mai rămas din râsul ei ca o cascadă limpede. Într-o noapte au venit cu duba şi l-au ridicat pe bărbatul ei, stomatologul. (Aşa se întâmpla: te pomeneai cu ei în miez de noapte la uşă, te luau, te suiau în dubă şi dus erai, praful şi pulberea se-alegeau de viaţa ta...). Explicaţia oficială era că i-au descoperit în casă aur nedeclarat. Dar ai mei, seara, acasă, pe şoptite, ziceau că asta e de ochii lumii, de fapt l-au arestat pe motive politice. Cum vine asta? întrebam. Mama exclama:
Vezi-ţi de treaba ta, astea nu sunt discuţii pentru copii. Tata era mai îngăduitor şi-mi explica: Domnul stoianovici i-a supărat pe cei care ne conduc. Sau, poate, cuiva mare şi tare nu-i plac ochii lui. Recunosc, nu mă mulţumea cine ştie ce răspunsul. Cum adică să nu-i placă cuiva atât de tare ochii domnului stoianovici încât să-l bage la puşcărie?!... Ca să nu spun că domnul stoianovici purta ochelari cu lentile groase, prin care nu-i vedeai ochii, aşa că nu aveai nici ce să-ţi placă, nici ce să nu-ţi placă la ei... Frate-meu, elev de liceu, a dat glas altei teorii: îl arestaseră din cauza numelui, nu suna deloc româneşte, ci sârbeşte, iar noi cu tito nu ne înţelegeam deloc, în ultima vreme...



Există locuri



Există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu lumină.


Am simţit asta în siviri, un sat din nordul greciei, pe ţărmul mării.


Lumina trece printre pini, palmieri, măslini, leandri şi ajunge la tine, îţi ia cu asalt trupul. Aidoma unor aerieni şi nevăzuţi călăreţi dintr-o supremă armată romană, lumina doboară ca pe nimic poarta paraginită de biată cetăţuie barbară a corpului tău şi te cucereşte.


Aleargă vijelioasă, torenţială, fluvială pe uliţele tale triste, pe câmpurile tale neîngrijite, îşi pune tabăra acolo, construieşte, se împământeneşte, pur te dublează lăuntric.


Până în cotloanele osândite din oase, din inimă, din creier îşi face loc, le reînsufleţeşte.


Te înnoieşti, acum eşti altul. Cel mai bine metamorfoza se vede noaptea: pentru cine priveşte atent, luminezi puţin, parcă s-ar fi strecurat câţiva licurici sub pielea ta.


Şi mai bine se observă când te întorci în oraşul tău mohorât. Aproape ţi-e jenă, în comparaţie cu concitadinii tăi palizi tu eşti însemnat – ai în tine ceva de felinar aprins şi răspândeşti o scandaloasă boare egeeană.



Alţi oameni din calafat



Nea mitea a fost unul dintre cele mai importante personaje din copilăria mea: avea o poziţie de invidiat, rupea biletele la intrarea cinematografului „arta”. Când rula un film tare, aveam bani de-acasă pentru un spectacol, hai două. Dar în rest, cum s-o scot la capăt?!... De exemplu, „cocoşatul” cu jean marais, a jucat o săptămână, de două ori pe zi. Desigur, n-am ratat nicio reprezentaţie (învăţam pe de rost replici şi scene, trăiam cu personajele, mă confundam cu necazurile lor!) şi asta cu ajutorul lui nea mitea. Când era afumat se făcea bun ca pâinea lui Dumnezeu şi ne lăsa să intrăm gratis. Şi, cum mereu era afumat, o duceam de minune.


Coleg de barou cu tata era şi un avocat pe nume doncos. Flăcău tomnatic, burlac, toţi îl cam luau peste picior pe tema asta. El m-a făcut să înţeleg întâia dată că oamenii sunt ca numele pe care le poartă: caraghios şi bizar numele, asemenea şi stăpânul său. Se îmbrăca într-un fel care mă uimea şi-mi provoca hohote de râs ori de câte ori îl întâlneam. Dar asta nu era nimic în comparaţie cu înfăţişarea lui; privindu-l, îmi ziceam că probabil fiecare om ori a fost ori e pe cale să devină altceva: domnul doncos îmi lăsa impresia că acum-acum e gata să se transforme într-un gândac cu aripi zbârnâitoare.


Dar nu toţi oamenii din calafat erau persoane cunoscute. Adeseori ne jucam, şi tare mult ne plăcea jocul ăsta, căutând să ghicim identitatea şi ocupaţia noilor veniţi. Aşa s-a întâmplat când a sosit în orăşelul nostru circul, cu zidul morţii. Eram cu totul tulburaţi: afişe cu litere roşii anunţau evenimentul ce urma să aibă loc a doua zi, se montase şi zidul – un cilindru cu pereţi de lemn şi metal, desene în culori devenite străvezii cu trecerea vremii îţi arătau cum o să se învârtească pe pereţi, ca neoamenii, cu motocicleta, un acrobat, iar noi încă nu aveam habar cine e acrobatul, voiam să-l cunoaştem dinainte, să ne ţinem după el, să ne zgâim la el plini de admiraţie. Am mers în gară, i-am privit cu luare aminte pe cei care coborau din tren, apoi ne-am învârtit prin centru şi pe străzi lăturalnice: căutam pe cineva atletic care să corespundă aşteptărilor noastre. Până la urmă ne-am oprit la un ins care purta geacă de piele (la noi nu se prea întâlnea asemenea haină...) şi era înalt şi osos. Dar mircea a fost de părere că acela aduce mai degrabă a spion decât a motociclist. Totuşi, prin vot am hotărât că acela trebuie să fie. A doua zi ne-am convins că ne înşelasem amarnic, acrobatul de la zidul morţii era un tip pirpiriu, n-avea corp de erou, cum visasem noi.


Călin mi-a fost coleg de clasă în şcoala primară. Nu-i mai ţin minte decât numele, chipul său mi s-a şters din memorie, n-am idee nici ce s-a ales de el. Ceea ce nu pot să uit însă este casa lui. Îmi închipui acum că era un băiat de familie bună, stătea într-o casă veche şi misterioasă. Un cal de lemn, în care te legănai, dinainte de război, cum întâlnisem în schiţa lui caragiale, draperii grele, statuete şi un havuz în curte, lustre de cristal, un miros special (mai degrabă un parfum!) pe care nu izbuteam să-l asociez cu niciunul dintre mirosurile întâlnite, o lumină difuză, o scară de lemn sculptat, un hol în gresie, atâtea şi atâtea obiecte cărora, oricât mă străduiam, nu le găseam utilitatea. Atunci mi-am dat seama că o casă e ca o ţară, poţi călători prin ea fascinat, poţi să-i descoperi secrete şi poveşti. De atunci cercetez cu atenţie casele, e o aventuroasă plăcere, rafinată, plină de satisfacţii, e cunoaştere şi îmbogăţire, ca şi cititul ori hoinăreala în ţinuturi noi.



Călătorii



Îmi spuneam în sinea mea: Am să mor şi sigur n-am să văd parisul! (De ce alesesem eu atunci, în copilărie, ca destinaţie intangibilă a viselor mele tocmai parisul şi nu londra, roma, new yorkul sau tokio, nu ştiu. Dar constat că alesesem bine...).


Şi aveam dreptate să gândesc aşa. Pe atunci se călătorea puţin, se călătorea greu. Unde? Colegii mei de clasă mergeau prin satele din jur, de unde se trăgeau părinţii lor. Câţiva ajunseseră la craiova, iar la bucureşti – doar unul-doi. Sigur, te mai puteau duce cu duba cea neagră la canal sau la sighet, dar locurile alea am căzut de acord toţi băieţii să nu le trecem la călătorii.


Chiar şi peste dunăre, la vidin, aproape, eram convins că n-am să pun piciorul. Stăteam pe culme, la tunuri, şi priveam fluviul, malul celălalt interzis, casele oraşului bulgăresc şi-mi imaginam câte-n lună şi-n stele despre ce se întâmplă acolo. (Cât de copil fără minte eram eu şi tot observam că pe fluviul nostru nu sunt vaporaşe, şalupe, bărci cu motor, cum văzusem în filme, portul calafat practic nu exista, deşi numele orăşelului se trage tocmai de la corăbierii genovezi care poposeau aici să-şi călăfătuiască corăbiile – asta ne explicase doamna învăţătoare... Cât de copil fără minte eram eu şi tot îmi dădeam seama că pe noi o apă nu ne apropie de alţii, ca în alte părţi, pentru noi o apă e ca un zid mare care ne desparte de lume, ne-nchide.)


Şi atunci am devenit un specialist al călătoriilor în închipuire. Sigur, am avut şansa unor călătorii de-ade­văratelea, de neuitat, din care s-au hrănit călătoriile imaginare. Îmi amintesc (încă nu eram pe atunci la şcoală...) de un drum, iarna, cu trenul, împreună cu mama până în satul părinţilor săi, cioroiaşi: staţia cfr era la vreo opt kilometri de sat, ne-a prins viscolul, aveam atâta de mers prin viforniţă încât nu mai ajungeam, satul mi se părea că se mută din loc, se îndepărtează de noi. Atunci m-am simţit cum trebuie să se fi simţit columb când a descoperit america.


Apoi, prima mea venire, tot cu mama, la mătuşa ei din craiova. Locuia în centrul oraşului, lângă english-park. De la gară până la locuinţa ei am luat „taxicoul” – tramvaiul cu cai! Seara, n-am putut adormi de vacarm şi feerie: claxoane, voci, lumini şi sunete amestecate, ciudate şi provocatoare, nu o linişte de mormânt ca-n calafat; eram şocat, îmi bătea cu putere inima de emoţie şi bucurie, nici la new york, mult mai târziu, n-am fost atât de luat prin surprindere.


În fine, ar fi de povestit şi prima călătorie la bucureşti, la unchiul alecu. Numai gândul că am să vizitez oraşul acesta neasemuit între oraşele ţării m-a făcut să mă consider un supra-om. Tot timpul cât a durat mersul cu trenul aveam impresia că mi-au crescut aripi, mă uitam pe furiş la umerii mei şi la vecinii de compartiment să văd dacă ei au băgat de seamă că eu am aripi.


Dar să nu uit de unde-am pornit: eram convins în copilărie că am să mor fără să apuc să ajung la paris. De aceea, în anul 1990, când l-am vizitat prima oară, pentru mine a fost ca şi cum aş fi primit în dar o viaţă nouă. Cu adevărat, nu glumesc. De atunci, mi se tot fac cadouri din acestea atât de preţioase, vieţi noi peste vieţi noi, cadouri la care atunci, în copilărie, când orice îţi e îngăduit să speri, eu nu cutezasem să visez.



Drumul spre carlovivari



Dimineaţa mi-am luat arcul cel nou cu trei săgeţi, paloşul pe care mi-l cioplise din lemn fratele meu la orele de atelier de tâmplărie, mi-am luat merinde (o eugenie, un măr, trei prune) şi am pornit neînfricat la drum greu. Băieţilor care m-au întrebat unde mă duc le-am răspuns convins, fără să clipesc: la carlovivari. (Reţinusem de undeva numele ăsta şi îmi plăcuse cum sună: misterios, promiţător...) Şi ei au rămas cu gurile căscate, muţi de uimire, n-auziseră de locul ăsta, trebuie să fie ceva grozav.


Am mers până la marginea orăşelului. Pe urmă am păşit pe traversele de calea ferată, nu era uşor, mă bătea soarele în cap şi eram silit să fac pasul mare, de la o traversă la alta. Am ajuns la un pod de fier ruginit. M-am oprit pe el, am privit de sus şoseaua, câmpia.


N-am vrut să continui mersul pe şosea, m-am gândit să scurtez luând-o pe o potecă, prin pădurea de salcâmi. Pe acolo era mai bine fiindcă era umbră. În pădure m-am întâlnit cu un balaur. Poate nu era chiar balaur, poate era doar un şarpe. Ei, poate nu era chiar şarpe, poate era doar o şopârlă. Dar şi şopârlele sunt periculoase. Am strâns cu putere spada în mână, gata să înfrunt inamicul. Dar, ca să fiu mai sigur, am zbughit-o la fugă. Am făcut un popas într-o poiană, lângă un izvor. Acolo am şi mâncat. Apoi m-am odihnit un pic întins în iarbă. Mă întrebam cât mai am până la carlovivari. Mi-am zis că nu are cum să mai fie mult. Şi oricât ar mai fi fost se cuvenea să-mi urmez neclintit calea.


Zis şi făcut. Acum trebuia să străbat un spaţiu cu urcuşuri şi coborâşuri. M-am împiedicat de o creangă şi m-am rostogolit pe un povârniş. Am căzut într-un fel de râpă. Mă durea un picior, mă julisem la genunchi. Atunci cineva uriaş, invizibil şi bun, ivit acolo nu ştiu cum, m-a luat în palma sa, m-a ridicat, m-a privit o clipă atent, parcă bucuros că m-a întâlnit şi m-a aşezat pe pământ neted. Ca prin farmec, îmi trecuse şi durerea de picior. Apoi a dispărut.


Am avut noroc. Locul unde mă pusese el era chiar intrarea într-o cazemată din al doilea război mondial. Sau din primul. Noi, băieţii din calafat, eram căutători de cazemate. În ele puteai să găseşti cartuşe ori chiar puşti, ori, cine ştie, chiar comori. Cine descoperea o cazemată nouă se umplea de glorie. Am intrat, era răcoare înăuntru. Mi-era puţin frică, dar nu recunoşteam asta: oricum, eram înarmat până-n dinţi: cu paloşul şi arcul... Am cercetat totul cu de-amănuntul: am dat peste trei cartuşe ruginite, peste o cutie de conserve goală, iar pe pereţi erau înscrisuri mai vechi şi mai noi – nume, declaraţii de dragoste şi cuvinte din acelea pe care mi-era ruşine să le repet.


Când am ieşit din cazemată se-nserase. Oare cât mai am de mers până la carlovivari? m-am întrebat în gând. Puţin, negreşit foarte puţin, mi-am zis şi mi-am încordat privirea uitându-mă-n zare. Mi s-a părut că şi zăresc primele case din carlovivari. E ca şi când aş fi ajuns, mi-am mai zis.


M-am hotărât să fac calea-ntoarsă şi s-o iau de la capăt a doua zi dimineaţa. Am ajuns acasă târziu, rupt de oboseală. Deşi se-nnoptase, băieţii m-aşteptau cârd în faţa porţii. Când m-au zărit, au strigat în cor râzând zeflemitor: „Karlovy Vary este o localitate din Cehoslovacia şi acolo nu se merge pe jos, ci numai cu maşina sau cu trenul!...” (Aşadar, între timp se informaseră, între timp mi se topise aura!...) Eu însă nu mi-am pierdut cumpătul, mi-am amintit şi de făptura imensă, transparentă care mă scosese din râpă şi le-am răspuns zâmbind: Poate da, poate nu. Apoi, după o pauză am mai zis: Oricum, mâine plec din nou la carlovivari. Dacă vrea careva dintre voi să mă însoţească, să-mi spună!...



Tovarăşul bodolicu



Tovarăşul bodolicu era o persoană onomatopeică, o făptură interjecţională şi monosilabică. Mda, bă, hai, nu, ho, cam aşa se exprima el. Dar îi permitea şi funcţia: era şeful raionului nostru. O încruntătură de-a lui făcea cât o lege, n-avea nevoie de cuvinte.


Şi la şcoală, la şcoală cum se descurcă? se interesa tata curios, în timp ce juca tabinet cu mama şi cu familia pârvulescu. (Eu stăteam lipit de sobă, era iarnă, răsfoiam o carte de poveşti cu desene, dar trăgeam cu urechea la ce vorbesc oamenii mari, gândeam: tovarăşul bodolicu ăsta, care e cel mai puternic om din calafat şi din tot raionul, abia acum îşi face liceul, la seral – situaţia m-a mirat, nu glumă – cum vine asta, întâi eşti mare şi pe urmă înveţi carte?!...).


La şcoală n-are nevoie să vorbească, se gudură directorul pe lângă el, e ca mieluşelul zbirul nostru de director, îi dârdâie fundul de frică şi ne îndeamnă pe toţi să-i dăm zece, a explicat doamna pârvulescu care-l avea elev pe tovarăşul bodolicu. Ăsta elev, apare pe-acolo când şi când, stă supărat şi mut-ameninţător, zice câte un mda dacă binevoieşte să-l zică şi noi îi trecem zece-n catalog, a sfârşit povestea doamna pârvulescu.


Aşa e, omul acesta pe nume bodolicu avea o mare problemă cu cuvintele: în gura lui nu se potriveau, nu se legau între ele, arareori se adunau într-o propoziţie, iar într-o frază – niciodată. De altfel, slăbiciunea asta l-a şi pierdut, cât era el de tare.


Într-o bună zi, şi-a anunţat vizita cineva de la bucureşti, cineva aflat ameţitor de sus. Tovarăşul bodolicu trebuia să-l întâmpine cu un discurs. I-a scris un slujbaş care se ocupa cu chestii de-astea nişte fraze meşteşugite, dar el nu era în stare să le ţină minte, să le repete. Ceea ce i-a creat dureri de cap. În noaptea dinaintea vizitei n-a închis ochii. A doua zi, s-a pus pe tocit, dar degeaba. S-a-n­tâm­plat că mărimea de la bucureşti a-ntârziat şi tovarăşul bodolicu, în aşteptarea lui, ca să scape de chin, s-a dres cu un pahar mare de coniac şi cu încă unul, şi cu încă unul (a avut timp, de, dacă şi ăla se găsise să-n­târ­zie!...). S-a făcut pulbere. Când a sosit ăla, tova­ră­şul bodolicu sforăia. De aici i s-a tras.


L-au dat afară de la partid. L-au mutat într-un alt raion, la sindicate. I-am pierdut urma.



Despre felul în care


mă hrăneam la început



La început, mi-am manifestat foarte clar adevărata natură. Se-ntâmpla pe la vârsta de trei-patru ani, când am luat cunoştinţă de propria persoană şi am prins drag de lume. Pe atunci, dispreţuiam orice fel de mâncare pe care mi-o ofereau oamenii mari, asigurându-mă că e bună. Simţeam fără tăgadă că nu cu aşa ceva trebuie să mă hrănesc eu ca să-mi fie bine. Începusem să cred că mi se-nvârtesc altfel rotiţele. Mi se părea că n-am nevoie să mestec carnea lor de pui, pâinea lor albă, cartofii şi morcovii şi că n-am nevoie să-nghit merele lor pasate, nici să beau laptele lor. Mâncarea mea preferată şi băutura mea preferată erau cuvintele, cuvintele aduna­te-n poveşti. Fiecare îşi trage puterea din ceva, cu asta eram de acord, iar eu descoperisem repede ce mi se potriveşte – poveştile.


Mama era disperată de acest beteşug al meu: că nu simt gustul şi plăcerea mâncării. Ce fel de arătare mai sunt şi eu?, dacă nu mă hrănesc, cum am să mă fac mare?! zicea şi se ruga de mine în toate felurile să mănânc, promiţându-mi că o să-mi placă şi că e spre binele meu. Îmi dădea cu linguriţa în gură, iar eu îmi ţineam buzele încleştate şi refuzam să înghit. Până la urmă, impresionat de lacrimile ei (o, de atunci o iubeam pe mama ameţitor şi sentimentul acesta în timp nu s-a tocit, ci a sporit...), cedam şi înghiţeam cu noduri acele tris­te-m­bucături pe care le uram şi care eram sigur că nu-mi folosesc la nimic.


Dar oamenii mari au o viclenie pe care copiii nu o desluşesc. În încercarea sa de a mă aduce în rândul oamenilor obişnuiţi, de a mă dezvăţa de smirna cuvintelor, de a mă face să-mi pierd darul rar al hranei de sorginte verbală şi de a mă trece în normalitatea mâncării banale, mama a observat că sorb poveştile ca pe apă, că le respir ca pe aer. Drept care, cînd voia să mănânc (încă îmi dădea în gură!), îmi spunea şi câte o poveste. Era un fel de armistiţiu între noi: eu obţineam povestea, adică hrana, ea obţinea să-nghit musacaua sau friptura cu cartofi sau mâncarea de mazăre. Ea credea că de aceea mă ţin în viaţă şi cresc, fiindcă înghit cu chiu, cu vai ce-mi gătea ea, eu ştiam că doar poveştile însoţitoare contează ca mâncare, ele mă ţin de fapt în viaţă şi îmi dau putere. Însă nu mă mai oboseam să-i explic mamei acest adevăr, sigur nu m-ar fi crezut.


Până la nouă ani mi-a dat în gură şi n-am mâncat decât cu poveşti: ajunsesem de râsul lumii. A fost pentru ea o luptă grea să-mi schimbe mecanismul de funcţionare, să mă treacă în rândul oamenilor obişnuiţi. Apoi mama a murit în accidentul acela nefericit (o, de atunci viaţa e ca o casă cu acoperişul spart!...), aveam şaptesprezece ani atunci şi ea tot nu câştigase pe de-a-ntregul bătălia.


Chiar şi acum, când sunt om în toată firea, aş renunţa la mâncarea omenească şi m-aş întoarce bucuros la prima mea hrană minunată şi care mi se potriveşte, cuvintele. Cred însă că între timp chiar am pierdut războiul şi am devenit altul, mă hrănesc cu ce se hrănesc toţi.



La o margine a lumii



Pe la doisprezece ani cred, am descoperit ceva care m-a tulburat foarte tare: că aici, la calafat, noi suntem la o margine a lumii.


De chestia asta îţi dădeai seama uşor dacă mergeai în gară: era capăt de drum, trenurile nu mergeau mai departe, n-aveau unde să ducă, dacă mecanicul nu era atent, nimerea direct în dunăre...


Lucrurile se vedeau şi mai limpede dacă urcai pe cea mai mare înălţime a orăşelului, la tunuri. Cât cuprindeai cu ochii se zărea pământul românesc cum e tăiat de fluviu parcă ar fi fost tăiat cu foarfeca. Dincolo, începea alt pământ, altă lume, altă vorbire. Mă miram cum aşa, dintr-o dată, se schimbă vorbirea şi oamenii nu se mai înţeleg între ei cu niciun chip şi limba unora e păsărească pentru ceilalţi. Aşa erau vremurile încât, dacă luai ţărmul bulgăresc şi-l făceai sul şi-l scoteai din cadru, noi, cei din calafat, n-am fi simţit că lipseşte: oricum, toate punţile erau rupte, n-aveam legături cu vecinii.


Stăteam sus, la tunuri, cu privirea aţintită în zare şi mă gândeam că dacă mă aplec mai mult peste balustrada zidului am să mă prăbuşesc în hău, în neant (tocmai învăţasem cuvântul acesta...), în golul dintre lumi. Dunărea cam asta mi se părea a fi, un fel de întrelumi: starea ei pe loc era nestarea, ea curgea, ea era fiind mereu alta, curgând, preschimbându-se.


Numai lumina mă deruta şi ieşea din teoria despre marginea lumii, construită de mine: ea nu se întrerupea, ea nu ţinea cont de români şi bulgari, ea era aceeaşi, continuă şi împăcată, ne învelea pe toţi egal, veşnic, spunându-mi cumva că adeseori noi punem frontiere acolo unde de fapt nu sunt, că noi avem obiceiul să ne împiedicăm de ziduri care nu există şi apoi ne simţim teribil de nefericiţi din pricina asta şi ne plângem singuri de milă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul