Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Căderea psihică

        Sorin Lavric



Pesemne că fiecăruia i s-a īntīmplat să-şi simtă tălpile pantofilor īnfundīndu-se īn asfaltul īncins. Īn privinţa asta, femeile sunt cele mai păţite. Păşesc pe trotuar şi deodată se pomenesc trăgīndu-şi tocurile dintr-o melasă lipicioasă. Nici şoferii nu sunt scutiţi de primejdia afundării. Pneurile se adīncesc preschimbīnd carosabilul īn īncreţituri ce văluresc suprafaţa şoselei. După răcirea unduirilor din asfalt, mici dune de smoală dau străzii aspectul de deal-vale – nefericită şi modernă īntruchipare a trăsăturii definitorii a spaţiului lui Blaga. Ce e de reţinut? Că scufundarea se face prin pierderea consistenţei solului pe care calci. Pămīntul īţi fuge de sub picioare aproape la propriu: se topeşte şi trăieşti senzaţia că aluneci şi te lipeşti. Neplăcerea e dublă: cobori şi pe deasupra tragi dīre după tine. Nu există decīt o scăpare: să ieşi cīt mai repede din zona temperaturii critice. Cu alte cuvinte, scapi dacă fugi de agresiune.


Ceva asemănător se petrece īn cazul nisipurilor mişcătoare, cu deosebirea că acum se moare de-adevăratelea. Nu doar că te pomeneşti tras īn jos, dar te sufoci de-a dreptul. Paradoxul e că scăparea presupune să nu īncerci să scapi. Dacă te lupţi, eşti pierdut. Pămīntul te absoarbe cu o forţă direct proporţională cu disperarea zvīrcolilor tale. Ce e de reţinut? Că repeziciunea scufundării depinde de efortul pe care īl faci: cu cīt de zbaţi mai mult, cu atīt de scufunzi mai repede. Aşadar, sunt cazuri cīnd scăparea se obţine prin pasivitate completă. Scapi dacă te laşi īn voia agresorului. Īn schimb, dacă vrei să rezişti, intri īntr-un cerc vicios: efectul sporeşte o cauză care amplifică din nou efectul. Femeile care au scăpat dintr-un viol neschiţīnd vreo īmpotrivire ştiu ce vreau să spun.


Primejdia nisipurilor mişcătoare seamănă izbitor cu cazul pruritului tegumentar, căci mecanismul subiacent e acelaşi: īncercarea de a īnlătura efectul (mīncărimea pielii) prin scărpinare irită pielea cu atīt mai mult cu cīt senzaţia de uşurare pe care ţi-o dă scăpinatul te īndeamnă să te freci mai mult. Te vei opri numai īn momentul cīnd rana sīngerīndă căreia i-ai dat naştere te va ustura pīnă la insuportabil, avertizīndu-te că ai depăşit măsura. Ce e de reţinut? Că poţi să-ţi faci rău īncredinţat fiind că-ţi faci bine, dar asta numai pīnă cīnd binele aparent īşi arată adevărata faţă: ulceraţiile inflamate ale pielii. Dar drama abia acum apare: dacă īţi impui să nu te mai scarpini, pruritul poate fi atīt de iritant īncīt să nu mai şti la un moment dat ce anume te chinuie mai mult: senzaţia de mīncărime sau usturimea locului inflamat. Din acest moment ai de ales īntre două rele: usturimea sau mīncărimea. Ce īnseamnă asta? Că sunt cazuri cīnd īnsănătoşirea este mai dureroasă decīt īmbolnăvirea. Aţi văzut copii care īşi rīcīie cojile de pe răni din neputinţa de a se opri din scărpinat? Pentru ei īmbolnăvirea e de preferat chinului de a se vindeca. Or, chiar acesta e mecanismul oricărei dependenţe: intrarea īntr-o circularitate galopantă īn care īţi faci rău cu convingerea că īţi faci bine. Aluneci īntr-un carusel īn care boala e mai puţin dureroasă decīt convalescenţa. Şi o duci aşa pīnă cīnd, decompensīndu-te, rupi echilibrul interior al organismului.


Şi acum exemplul cel mai spectaculos, unul pe cīt de fecund, pe atīt de ucigător. Fenomenul de cavitaţie. Şi īn cazul cavitaţiei se petrece o scufundare, cu marea deosebire că acum asfaltul este īnlocuit de apa oceanelor. Este vorba de acele zone geografice unde, sub influenţa microundelor din spectrul luminos, apa se descompune īn elementele chimice din care este alcătuită: hidrogen şi oxigen. Urmarea este că apa īncepe să fiarbă la propriu şi, din lichidă cum era, devine gazoasă. Rezultatul ucigător este că deviza fluctuat, nec mergitur („se clatină, dar nu se scufundă“) īşi pierde sensul. Nu doar că te clatini, dar chiar te scufunzi. Pe o suprafaţă de apă intrată īn proces de cavitaţie totul se scufundă, de la o scamă pīnă la un cuirasat. Navele pierd capacitatea flotantă şi se duc la fund. Devin batiscafuri mortale din cauza depăşirii liniei de pescaj. Un īnotător care ar avea nenorocul să intre īntr-o astfel de apă ar trăi cu senzaţia că se duce ghiulea īn jos, asta dacă ar apuca să mai simtă ceva īnainte de a fi calcinat de hidrogenul emanat. Tot mai multe voci pun dispariţiile misterioase ale navelor din zone precum triunghiul Bermudelor pe seama unor astfel de fenomene de cavitaţie acvatică. Pluteşti ce pluteşti şi, deodată, cazi. Ce e de reţinut? Că sīnt cazuri cīnd nu mai există nici o scăpare, indiferent dacă te laşi sau nu īn voia agresiunii.


Īnsă cavitaţia nu reproduce mecanismul circular al dependenţei decīt īn măsura īn care poate fi īnchipuită o situaţie īn care cel care se scufundă produce microundele necesare apariţiei scufundării. Atunci cercul vicios ar fi perfect. Şi mai este ceva de reţinut: īn cazul cavitaţiei īnsuşi mediul īn care te scufunzi dispare. Apa devine gaz şi dispare odată cu tine. Se cască un gol – o cavitaţie – īn care eşti absorbit ca īntr-o pīlnie care nu lasă īn urmă nici un indiciu. Informaţia privitoare la trecerea ta prin acel loc dispare complet, ştearsă de un cataclism implacabil. E ca o gaură neagră care nu lasă să nimic să-i depăşească orizontul. După dispariţie, apele se vor īnchide din nou acoperind scena desfiinţării. Īn urma ta nu mai rămīne nimic. Urmele īşi pierd urma – ceea ce nu e pleonasm decīt pentru cei care nu au īnţeles despre ce e vorba.


Toate cele patru exemple pe care le-am dat – topirea asfaltului, nisipurile mişcătoare, pruritul epidermic şi cavitaţia oceanic㠖 par să fie evenimente fără corespondenţă īn planul vieţii noastre psihice. Nimic mai fals. Īn realitate, pe toate le trăim sufleteşte īn felurite forme. Īn viaţa omului civilizat există forme de scufundare care nu sīnt cu nimic mai prejos de fenomenul de cavitaţie acvatică. Īntr-un cuvīnt, trecem prin clipe cīnd ne ducem la fund din cauze aparent neīnsemnate. Deosebirea este că acum pierderea terenului ferm poate să nu se petreacă: nimic nu se īnmoaie sub noi, īn schimb ceva se rupe īn noi. Se petrece o ruptură de nivel īn urma căreia ori te alegi cu o revelaţie, ori rămīi cu o nebunie. Semnul după care poţi să-ţi dai seama că un om a intrat īn cavitaţie este că nu se mai poate păstra pe linia de plutire socială: se prăbuşeşte mai lent sau mai repede respectīnd exact mecanismul dependenţei descris mai sus: cercul vicios cu creşterea treptată a vitezei de parcurgere a etapelor reprezentīnd cauza şi efectul. E precum intrarea īntr-o morişcă a cărei viteză de rotaţie nu doar că nu mai poate fi oprită, dar care creşte tot mai mult. Vidul se formează īn el şi omul nu-şi dă seama.


Īntrebarea firească e de ce un asemenea nenorocit nu-şi dă seama că intră īn colaps? Nu am decīt un răspuns. Fiindcă omul īşi umple abisul cu mecanisme de apărare. Se īndoapă cu himere. De pildă, aşa cum pe planul imaginaţiei creierul are īnclinaţia de a umple golurile de informaţie, astupīnd cu reprezentări proprii locurile vacante din minte, tot aşa omul prins īn nisipurile vieţii īşi acoperă vidul prin tampoane de autoiluzionare. Platoşa lui protectoare rezistă īn majoritatea cazurilor, dar de crăpat nu crapă decīt īn două situaţii: cīnd se sileşte să reziste dincolo de limita decompensării sau cīnd sistemul de coordonate se năruie. Īn primul caz, avem absorbirea īn vīrtejul nisipurilor mişcătoare; īn cel de-al doilea, cavitaţia psihică. Īn primul caz, mediul te īnghite şi te aruncă ca o zdreanţă după ce te-a digerat; īn al doilea caz, mediul dispare odată cu tine: decorul vieţii se năruie cu totul. Cel de-al doilea caz presupune o catastrofă exterioară: un cataclism sau un război, un accident tragic sau un nenoroc gigantic. Īn toate aceste situaţii, reperele existentei sunt spulberate, insul semănīnd cu o navă care a nimerit pe oglinda unei ape intrate īn cavitaţie.


Ceea ce este uluitor este că asemenea aşchii nimerite īn pīlnia dezastrului pot scăpa din cavitaţie: ei nimeresc pe un tărīm de unde īntoarcerea nu e cu putinţă, sau, dacă totuşi e cu putinţă, ea presupune o metamorfoză interioară de pe urma căreia supravieţuitorii devin alte făpturi: nişte īnviaţi din morţi. Aceste spectre se adună din bucăţi şi văd lumea cu alţi ochi. Sunt ca nişte rătăciţi care au depăşit orizontul găurii negre. Pe oamenii care au trecut de partea cealaltă şi s-au īntors vii īi recunoşti după privire: īn ea arde un licăr de negrăită suferinţă şi deopotrivă de indicibilă pasiune. Sunt torţe vii mistuiţi de certitudinea unei lumi pe care nu o pot īmpărtăşi semenilor prin cuvinte. Cum am avut privilegiul de a cunoaşte asemenea oameni, pot depune mărturie: cavitaţia psihică există, iar cei care scapă teferi din ea sunt precum făpturile croite din altă plămadă. Pe ei mecanismul dependenţei psihice nu-i poate atinge: sunt invulnerabili şi desprinşi de toate cercurile vicioase. Pentru ei, căderea sub nivelul de plutire socială nu are sens, fiindcă sistemul lor de coordonate e cu totul altul decīt al nostru. Deasupra lor s-au deschis cerurile, ceea ce e totuna cu a spune că deasupra lor s-au īnchis apele. Īn plus, cavitaţia psihică este cel mai bun remediu īmpotriva oricărei dependenţe. Iar uimitor este că, deşi cercul vicios nu produce cavitaţia psihică, cavitaţia psihică poate fi un leac īmpotriva cercului vicios. Preţul e uriaş şi rezultatul e incert. Dar asemenea oameni există. Credeţi-mă. Mai mult nu e prudent să spun acum. Fenomenul de cavitaţie poate apărea chiar şi atunci cīnd avem sub tălpi asfaltul cel mai solid.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul