Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poezie: O furtună de cai obosiţi

        Traian T. Coşovei


 



BUZE CUSUTE



Şi gustul de sânge de pe buzele învingătorului


dar şi gustul prafului adormit pe podele


au acelaşi sfârşit de poveste.



Nu mai e timp de răspunsuri învingătoare la toate.


Mirosul de carne putredă al adevărului


ni se strecoară printre dinţi, ni se prelinge pe buze...



Aceleaşi buze cu care sărutam de rămas bun aşchiile crucilor:


urâţi şi buni la suflet cu un mănunchi


de spice în braţe – nişte monştri.


Aşa am crescut la piept monstruozitatea:


ca pe o recoltă bolnavă,


ca pe un copil nedorit, ca pe o foame de cuvinte


străine.



O trădare cu buzele cusute!



Din cuiburile de păsări nu mai zboară nicio întâmplare


înaripată.


Din cuiburile de mitralieră nu mai zboară eroii de o


clipă


şi, în general, nu mai zboară nimic. E o fâlfâire


zadarnică,


un atelier de reparat liniştea de după...



Eu sunt liber, eu sunt mort la datoria de a zbura fără


aripi: n-am nume, adresă...



 


Am întâlnit viaţa la un colţ de stradă:


am iubit-o şi am uitat-o.



Am şi acum poza ei în portofel


şi un număr de telefon


la care răspunde ta-su’.




DIN CENUŞA FOCULUI


În focul acesta izbucneşte o ploaie de scântei.


Care este amintirea


care ţi-a pus la mâini brăţările întunericului?


Din focul care se înalţă la cer


tu eşti doar un cerc de fum


care vesteşte călătoria pe ape.


Din cenuşa focului,


şuviţa ta nemângâiată de păr –


şopârlă argintie care ne-a sfâşiat


catargele – ne anunţă că nu există


nici un pământ la capătul acestui sezon


înmiresmat de crime.


 


Uite aşa am descoperit Marile Indii!


 


ÎNDEAJUNSUL DE VIAŢĂ



Vremea marilor ploi s-a sfârşit, cea a martirilor s-a topit pe ruguri.


Timpul zborului rândunicii s-a isprăvit: nici lupilor


nu le merge mai bine.



Trăiesc într-o lume pe care nu o cunosc.


Nici măcar capitalele ei şterse de pe faţa pământului.



 


Acesta este un sfârşit din care lipseşte tocmai sfârşitul.


Este începutul unei mari despărţiri din care lipseşte


chiar despărţirea cu toate argumentele ei: cum ar fi


căderea frunzelor,


cum ar fi îngroparea mortului, cum ar fi norii


care nu se mai înduplecă a ploaie.



 


Din această secetă de cuvinte nu se naşte nimic.


Din această secetă de cuvinte, deşertul urcă până


la acoperişuri


iar fântânile sunt pline de copiii setei de a fi fost.



 


Plină de nisip este gura mea... nu praf, nici pulbere.


Pline de nisip cuvintele care se spulberă în vânt!



Am îndeajuns vârsta la care alţii pot muri pentru mine.



 


ÎNSTRĂINAREA LA MINTE



Străinul care a dormit sub copacul amintirii


are urme adânci pe umăr şi un şarpe în gură care


vorbeşte în numele său.


Străinul a dormit până când şi-a uitat numele şi ţara,


iar lanţurile unei limbi străine, cu care a fost cândva


legat de mâini,


au pus stăpânire pe el.



Din depărtare, semnele ploii nu mai au înţeles.


Din depărtare, focurile aprinse pe dealuri


te învaţă să fugi


într-o limbă străină şi să rosteşti numele şarpelui


care înfloreşte pe buzele tale.



Străinule, de ce ai adormit cu gura deschisă?


Acum altă vorbire şi-a făcut culcuş iar nu adăpost


în sufletul tău.


Degeaba ard munţii, în zadar se revarsă apele


dacă nu ştii cum te cheamă!



 


O DUMNEZEIRE DE NORI



Într-un moment de nelinişte a vieţii, de peste dealuri


apar peţitoarele cu şiraguri de fântâni la gât,


cu caii însetaţi şi căruţaşii nerăbdători de cuvinte.


E linişte peste dealuri şi moartea e blândă


tocmai în această toamnă nemiloasă.


Peţitoarele plâng din bice, caii bat din potcoave


iar femeile îmbracă straiele muţi ale uitării... poate


norii.


Dar ploaia nu cade peste cel care a trădat.


Dar ploaia nu cade peste cel care a uitat


crucile de pe deal şi coroniţele de mirese purtate pe ape.



Era linişte pe pământ, era o virginitate a cuvântului


oprit pe buze...


era limba clopotului bătând într-un moment


de nelinişte a vieţii de peste dealuri.


Era praful şi era pulberea trasă de o sfoară de care nu atârna nimic:


era linişte


era linişte


era un soare fluturând ca un drapel de pace peste


învinşi.



Era, în sfârşit, o dumnezeire de nori.



 



Sunt unele momente când mă gândesc la altceva şi uit însemnătatea vreunui cuvânt. Pur şi simplu îi uit semnificaţia. Simt cum o parte din trecut coboară peste oameni. Lucruri, momente... ca şi cum aş avea în faţă un dicţionar fără explicaţii.


Azi am ieşit într-un parc unde oamenii îşi plimbă câinii sau copiii. În parcarea de alături, grupuri zgomotoase de tineri se urcă în maşini şi dispar spre marginea oraşului. E duminică şi Ştefania vrea să culeagă nişte iarbă verde, proaspătă, pentru pisică. De pe o bancă privim o bătrână mică şi neputincioasă agăţată de iedera ce coboară de pe terasa unui bloc. Se luptă să zmulgă un fir uscat al iederei iar noi ne imaginăm cum ar fi să tragă după ea toată faţada blocului, cu balcoane şi ferestre cu tot, astfel încât să-i vedem pe cei dinăuntru făcând baie sau uitându-se la televizor.


Ştefania adună iarbă pentru pisică iar eu îmi amintesc un film pe care îl văzusem acum vreo douăzeci de ani. Era vorba despre un imens calculator programat să distrugă o staţie spaţială cu echipaj cu tot. Unul din savanţii de la bordul navetei cosmice găseşte în ultima clipă o metodă de a anihila calculatorul: îl face să uite tot ce ştia, tot ce fusese învăţat să facă. În ultimele secvenţe, calculatorul abia mai reuşea să îngâne un monoton cîntec de leagăn.


Noaptea, târziu, mă trezesc pe canapea lângă pisica foarte hotărâtă să-mi ia locul. Îmi amintesc de bătrâna care voia să jupoaie de vie faţada blocului agăţându-se de o şuviţă uscată de iederă.OSPĂŢUL



După ce fântânile au secat


s-a ridicat pământul răzbunător peste case.


Mai apoi, flăcăii cu flăcări de cuţite la gât:


dansau pe jăratec şi priveau în cel mai luminos


întuneric.



Bătrânul Aerostate nu mai avea cuvinte care să amintească


de fântânile din care se născuseră


ca dintr-un izvor subteran: acum îngenuncheau


în faţa cuvintelor şi amuţeau


iar până şi cei mai surzi dintre surzi erau în faţa


bucatelor nevorbitoare.



În capul mesei îmbelşugate.


În faţa morţii nesătule de moarte.



Acolo era soarta celor învinşi şi chiar acolo


viitorul luminos al ospăţului.



 


FIINŢĂ VORBITĂ, FIINŢĂ TRĂITĂ



se dedică lui Dan Mircea Cipariu



Munţii din hârtie şi dealurile de cârpă au devenit


amintiri –


copacii s-au desfrunzit în capitole de uitare


pe care le răsfoieşte vântul.


Apoi totul este prăbuşit în ţărână: frunză cu frunză,


foşnet


cu foşnet... şi mai ales rădăcinile care, cândva, ne-au dat viaţă.



O lume de joagăre vorbeşte în numele nostru:


în numele tău scris pe o coajă de arţar răsare


numele meu


silabisit într-o limbă uitată. O tăcere de topoare


cutreierând potecile, răscolind viroagele, alungând


împrăştierea tăcută a norilor.



Singur pe o planetă de joagăre,


singur pe pământ, Aerostate priveşte încrâncenata


duioşie


crescând din pământ odată cu ciupercile otrăvite


după o ploaie


care nu mai are amintiri.



Oricum va exista un echilibru între fiinţa vorbită


şi fiinţa trăită.



 


Oricum va exista un echilibru între starea de a fi


şi setea de a săpa galerii ori fântâni după a fi fost.



 


PERSISTENŢA MEMORIEI



Am luat de gât cina romantică şi am mâncat-o cu tine.


Am băut paharul pe care un altul îl plătise


cu vreo treizeci de arginţi,


cu cecuri şi cărţi de credit false.


În grădina de vară n-am dansat valsuri ci farse.


Am privit la păpuşile trase pe sfori,


mânuite de nimeni.


Era întuneric, eram singuri, eram liberi


pe puntea Titanicului sufletului tău.


Nu mai era nici un Prometeu să ne vadă.


Era doar gheţarul din inima ta –


nu, nu un aisberg, ci o statuie de ceaţă tăcută…


nici somn de cucută, nici semnalele morse,


puncte şi linii de voci.


Erau doar aripi zburătoare de foci –


o imitaţie de amintire


de pe banchiza unei încăperi


prea neîncăpătoare de alte glasuri


venite din altădată.


Datorită ţie


o rochie a trecut prin viaţa mea.



Aflu de la TV că savanţii americani au descoperit o formulă, o ecuaţie, după care orice bărbat trecut de cincizeci de ani îşi poate afla data morţii. Asta numai dacă mai trăieşte încă patru ani, pentru că atât durează calculele...


Tot de acolo aflu că un alt savant, japonez de data asta, a brevetat o marcă înregistrată: „produsele cosmetice lipsite de cruzime”.


Prin faţa geamului, acelaşi pensionar plimbă acelaşi „câine aritmetic”. L-am botezat aşa pe câine pentru că e scos în brânci la plimbare fix la aceeaşi oră. Acelaşi... aceeaşi, mi-e totuna. Clasa a şasea am făcut-o la o şcoală din oraşul Constanţa. Nu asta ar fi problema. Problema ar fi că e aproape imposibil ca o fiinţă umană să nu aibă amintiri timp de un an! Eu nu-mi amintesc nimic, nici chipuri, nici nume de profesori sau de colegi. Ba nu, am o singură amintire: lângă şcoală era un maidan imens. Fuseseră demolate nişte case vechi şi, printre mormanele de cărămizi, în aşteptarea unei basculante, cinci, şase muncitori au fugărit un şobolan preţ de vreo jumătate de oră. Când în sfârşit l-au prins (plini de sudoare şi râsete) l-au băgat într-o cutie de conserve şi i-au dat foc. Şi asta a fost totul.


A trecut un an şi...


RITUAL DE TOAMNĂ


A venit şi ziua când am avut aceeaşi umbră,


când vântul iute de noiembrie, supranumit crivăţ,


a ridicat dobitoacele la cer cu acoperişul ieslei cu tot.


Dulgherii, pietrarii – cu uneltele lor cu tot. Şi a fost linişte


pe acoperişul lumii: cu lume cu tot.


Adevărat am scris totul cuvânt cu cuvânt.


Adevărat am şters totul literă cu literă: cum cântai


tu, copil al durerii, ridicând capul din muşuroiul


înroşit de cuvinte, cum cântai tu


un cântec străin: noroi din noroiul mâncării de sine.


Despre ziua când am avut aceeaşi umbră


nu mai vorbeşte nimeni în satul împrăştiat pe dealuri


printre cruci şi morminte de aviatori din al doilea război.


Preotul satului nu se mai încălzeşte la cazanul cu ţuică.


Şi nici fata preotului nu se mai leagănă de clopotul mânăstirii,


în vântul de noiembrie, supranumit crivăţ: cel cântat de lupi la ospeţe.


INTEROGAREA SÂNGELUI



Ce sărutări se lipesc pe la geam?


Ce obraze îngheaţă lipite de tuburi de neon?


Cine te strânge de mână în cinematograful de stafii şi,


până la urmă, cine se mai joacă cu jucării:


ghiuleaua zornăind la picior,


ghilotina atârnând de gâtul tău


ca un glonte de aur, de singurătate ridicată


la eşafod...



Prea târziul când lama cade tocită, ruginită,


prin mahalale care îţi atârnă la gât salbe, urale, ovaţii.


Mă turnaseră în fonta unei exclamaţii,


iar părul tău se întindea peste oraş ca o lungime de undă.



Lacrima aceea de sânge


Mută, oarbă şi surdă.


 


PIAŢA DE FRUCTE


Oameni şi pepeni…


câţi ar fi crezut că moartea poate secera atâtea amintiri?


Mulţi au călătorit peste mări


ca să ne convingă că există un capăt al lumii.


Ca şi prietenul care citeşte ziare vechi, ruginite,


încercând să ne convingă şi acum


că trăim într-o lume normală, paralelă.


Scufundat în valurile de celuloză, se întreabă:


O, Doamne, Shall I compare thee to a summers’t day?


Doar văzuse câţiva ingineri ai frigului învârtind dinamul ursului polar cu rotile – aşa, pentru amuzamentul barăcii de tir dezafectate.


Şi pe tăcuţii oameni din parking umflând obrajii la lună plină.


Între pepeni, oamenii se răzgândesc la sâmburi.


Oameni cu parfum de prea târziu...


Şi copilul care calcă printre coji putrezite


sub umbra tot mai ameninţătoare


a tatălui ce ridică braţul drept amputat.


 


ÎNTR-O SALĂ DE JOC



Pitecantrop sau metec? La Azilul Antipa, împăiat în aret,


sau în arestul sălii de joc, jucam la chintă roială


şi fusesem servit sec,


cu sodă la rădăcină –


admirând pe de-a moaca metişi şi metise...



Tocmai venise „băiatul” cu tava de chiştoace,


culegătorul de vise


din care nu se mai naşte nimic şi nimică:


fusesem servit cu chintă roială de frică


şi din cărţi fumegau amintiri,


figuri cu greu de văzut, trupuri greu de iubit chiar


cu microscopul, cu lupa...



M-am uitat prea târziu la ceasul spânzurat de pereţi,


nu mai ştiam ce pierdusem la cărţi:


trenul spre Novosibirsk sau vaporul spre Guadelupa?!



 


 


Fotografiile autorului de pe copertă


şi din această pagină sunt realizate


de Mihai Zgondoiu

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul