Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Omul care gāndeşte īn replici

        Mircea Ghiţulescu



Concentraţi asupra spectacolelor sale īn expansiune suntem mai puţin atenţi la cărţile lui Matei Vişniec. De vāndut par să se vāndă, dar nu se comentează. Cāteva piese scurte, ultrascurte şi, mai mult decāt atāt, piese revolver, cum spunea cāndva Georges Astalos, sunt reunite īn volumul Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu. Să fie resturi din laborator „piese care nu au mai vrut să creasc㓠– aşa cum ne explică autorul? Nu are importanţă, pentru că le-a asezonat cu vervă, asemenea bucătarului care a inventat pizza, īncāt au căpătat o fericită autonomie. Cele cincisprezece scenete sunt distribuite īn trei capitole cu intenţia vădită de a da impresia de unitate a trilogiei. Chiar despre o trilogie alcătuită din cinci piese īntr-un act este vorba pentru că cele trei părţi reprezintă trei teme mari ale lui Matei Vişniec. Prima, tema frontierelor, constant exersată de autor şi aplicată pe războaiele din Iugoslavia şi, prin extindere, de oriunde (Despre sexul femeii ca un cāmp de luptă īn războiul din Bosnia, Cuvāntul progres rostit de mama sună teribil de fals) este de fapt mult mai perfidă, pentru că atacă nu doar naţionalismul, ci şi patriotismul vulgar şi furios, răzbunător şi ucigaş. Educaţia militarist-patriotică exercitată de Vibko asupra recrutului Stanko este un manual prescurtat de crime patriotice. Totul se termină īntr-un vesel cinism. Stanko a tras īn sticla cu lapte a victimei, dar nu crima, ci laptele īi dă senzaţia de vomă (Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu). Sigur, s-ar putea să fie surplusuri de la cele două piese menţionate mai sus sau despre altele pe care noi nu le ştim, important este că autorul răstoarnă cu mentalitatea de cetăţean al lumii ideile coclite de ţară şi naţionalism. „Ţara care ne iubeşte“ devine un instrument de tortură pentru prizonierul din Ţara asta ţine la tine, mă!


Cel mai energic text īmpotriva frontierelor ca simboluri ale captivităţii este Aşteptaţi să se mai potolească această caniculă, monologul Femeii cu un copil īn braţe pe care o somează Santinela drepturilor omului să prezinte acte de naţionalitate. Dar ce act poate fi mai autentic decāt existenţa? Anti-naţionalismul creează pagini vibrante de poezie a cetăţeniei lumii. Ea nu doreşte alte drepturi decāt ale unui fulg de zăpadă care atinge pămāntul. Ceva mai īndepărtată de tema frontierelor, dar aproape de adevărul psihologic al sclavului este sceneta Crezi c-or să ne bată? care se īncheie īntr-o glumă filosofică. Īn aşteptarea inevitabilei pedepse cu bătaia, doi captivi se antrenează pānă se bat de-a binelea. Tot aici ataşează şi unul din acele texte jumătate īn romānă, jumătate īn engleză de care e plină ceea ce se īnţelege prin dramaturgia tānără. Descoperim că o fată care se vinde la soldaţii americani are acasă un soţ şi un sugar. Dar ideea este şi ea politică: un orb din al Doilea Război interpelează soldaţii americani pentru că au venit prea tārziu. Este o glumă care se īncheie cu baloane multicolore care explodează şi fāsāie.


Ne simţim mai ataşaţi de textele „magice“ ce reprezintă un compartiment atāt de delicat al dramaturgiei lui Vişniec intitulat cam marginal Agorafobii cu cāteva scenete īn care sentimentul marin ca reverie şi angoasă este excepţional resimţit. Omul şi cāinele din Orbul cu luneta ne amintesc de bufonul Launce şi cāinele său Crab din Doi tineri din Verona. Nimic mai paradoxal decat un orb care īnchiriază pe nimica toată un telescop celor ce vor să se uite la stele. Īn cele din urmă, cāinele īl atrage pe malul mării şi mai departe pentru a sfida adāncimile. Nu noi scrutăm apa, ci din adāncuri cineva ne scrutează pe noi. Pānă la urmă, telescopul este oceanul īnsuşi din care priveşte cineva pe dos prin „ochianul īntors“. Obsesiile marine sunt tot ce poate fi mai enigmatic şi mai deprimant. Lumea terestră s-a unit cu cea acvatică, iar personajele sunt amfibii ce comunică de pe un teritoriu pe celălalt. Marile maree este deopotrivă un peisaj marin fascinant, o Mică sirenă īn dialog, unde nimfele se īnsoţesc cu muritorii de rānd şi, īn acelaşi timp, un poem marin al iubirii şi al morţii, sinistru şi nostalgic pentru că noua femeie a mării care iese din Ibsen şi intră īn Vişniec este un personaj cu identităţi multiple, femeie şi sirenă care īnaintează invers prin timp pentru a asista la moartea ciudatului său soţ care fotografiaz㠄marile maree“. Litoralul pustiu cu trimiteri crepusculare apare īn sceneta O cafea lungă, un rol excepţional pentru o actriţă care ştie să halucineze cu inteligenţă.


Īn fine, īn secţiunea a treia (Deşert), ceea ce ne atrage atenţia este o replică la Păianjenul īn rană (vestita şi scurtissima interpretare a crucificării cu Isus răstignit īntre cei doi tālhari) intitulată Nu mă durea nimic şi aşteptam să mor. Crucificarea lui Isus Christos este abordată din altă perspectivă. Dacă acolo era tăcut şi absent, lăsānd cei doi tālhari să-i mărturisească existenţa, aici este prezent şi locvace, relatānd cu lux de amănunte ce s-a īntāmplat după crucificare, aşteptānd să moară fără a muri vreodată. Este o reprezentare a cultului creştin care l-a multiplicat pe Christos īn mii de biserici. Cum am mai spus, sau poate nu, Matei Vişniec a ajuns foarte departe chiar şi īn aceste mici scenete pentru că gāndeşte totul īn dialog. Orice concept filosofic, sentimental sau psihologic, oricāt de dificil, se aşterne pe hārtie după un scurt schimb de replici.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul