Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la Bacău la Oradea

        Dan Cristea

Petru Cimpoeșu: Celălalt Simion, Polirom, 2015, 226 de pagini
Traian Ștef: Laus, Editura Școala Ardeleană, 2015, 182 de pagini


Petru Cimpoeșu ne pune la încercare perspicacitatea, divulgându-l, chiar pe prima pagină și într-un mod destul de insidios, pe personajul care deține în romanul său atât rolul de scriitor, cât și pe acela de narator (cel care vede și vorbește). Personajul, care scrie o „Lucrare”, cum își denumește acesta „opera”, este un pușcăriaș, membru al unui cenaclu literar dintr-un penitenciar (nu mai e nevoie să subliniem aluzia evidentă la realități românești recente!), loc unde ispășește o pedeapsă de doi ani pentru o potlogărie comisă împreună cu soția și cu un grup de amici. Potlogăria, unul dintre cele mai amuzante incidente din roman, ar fi demnă de imaginația unor Ilf și Petrov, din epoca tehnologiei moderne, căci grupul respectiv provoacă voit, cu șoferii pe care îi are, mici accidente și sâcâieli în circulația rutieră, îndemnându-i, în același timp, pe oamenii vătămați să-i reclame pe făptași la un post telefonic, cu suprataxă, pe care îl manevrează fraudulos, autorii „ingineriei financiare” încasând astfel banii pentru impulsurile consumate la telefonul mobil.
Ocazia de a scrie „lucrarea” e legată de medicamentul Xanax (vom vedea cam în ce fel după ce trecem de jumătatea romanului) și a apărut, precizează neobișnuitul autor din penitenciar, „la capătul unui lung șir de întâmplări destul de complicate și pe care acum, privind în urmă, le regret destul de sincer. Voi încerca să le relatez... într-un mod clar și judicios...”. Personajul-narator se cheamă Simion, dar toți îi zic Puiu, cei din penitenciar considerându-l „fraier ca un pui de găină”. Cel mai bun prieten îi spune, pe patul de moarte, că nu are o părere prea bună despre inteligența lui, iar un cerșetor remarcă, „din prima”, că are o „figură de ins călduț și norocos”, precum un „mic-burghez mulțumit de sine”. Omul e un ins cu meserie incertă, pare-se fost merceolog, mic profitor care se pensionează pe caz de boală, pentru că nevastă-sa lucrează la Casa de Pensii, interesat doar de bani (fără ei, viața ar fi „pierdere de timp”), naiv, banal la culme, împărțind bârfa și opinia străzii cum se împarte pâinea cea de toate zilele. Simion-Puiu e însă departe de a fi un personaj rău, un malefic, așa cum ne-ar sugera cele câteva rânduri de prezentare a romanului de pe coperta a patra („în loc de îngeri și moldoveni, avem de-a face, de această dată, cu ipostaze ale răului în forma lui brută”). Dimpotrivă, dacă ținem cont de diviziunea pe care, într-un fel, o insinuează romanul, aceea între „fraieri” și „șmecheri”, adică între tipi păcăliți, care înghit și tolerează și tipi cu tupeu, care profită, personajul Simion-Puiu s-ar încadra pilduitor în prima categorie.
Întrebarea care se pune însă este ce se poate face cu un asemenea gen de personaj, pe post de scriitor și narator, personaj mediocru intelectualicește și care menține relatarea și observarea faptelor, oamenilor și întâmplărilor la un nivel îndeajuns de jos de înțelegere? Răspunsul ar fi că Petru Cimpoeșu nici nu și-a propus în romanul său o „miză” foarte mare. Romancierul și-a ales cu bună știință și cu intuiție artistică un astfel de personaj-narator mediocru, nici bun, nici rău, pentru că lumea pe care și-a ales-o ca teren de investigație e o lume mediocră, nici bună, nici rea. Acumulând faptul divers, părerea străzii ori extravaganța Mass-Mediei (Cancan, Un Show Păcătos), narațiunea lui Petru Cimpoeșu se dorește o radiografie-inventar, o înregistrare la firul ierbii a evenimentelor zilei, de toate felurile, de toate calibrele și de toate nuanțele, din mediul autohton actual, de la problema câinilor vagabonzi la cea a postacilor de pe Internet.
Personajul său narator înghite totul, aproape pe nemestecate, fără să întrebe și fără să se întrebe, fără să se mire și fără să clipească. Este un emițător fidel al șabloanelor verbale, al formulelor gata făcute, al frazelor stereotipe, al ideilor absurde vârâte într-un tipar de frază consacrat, de felul: „Părintele Bostan mi-a spus că banii sunt ochiul dracului și închisoarea sufletului”; „De ce-s din ce în ce mai multe farmacii și din ce în ce mai multe medicamente și din ce în ce mai multe mașini care le transportă de colo până dincolo? Fiindcă sunt din ce în ce mai mulți oameni bolnavi sau femei grase care vor să-și rezolve problema”; „Cu cât ești condamnat la mai mulți ani, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu. Teoretic, cei condamnați pe viață e ca și cum ar fi deja în Rai. Sau în Iad. Dar, în orice caz, foarte aproape de Dumnezeu”; „După părerea mea, optimismul exagerat nu e bun. Oamenii exgerat de optimiști mănâncă mult și se îngrașă, până nu mai e nimic de făcut”; „Activitatea de scriitor e foarte dificilă. Uneori ideile îmi vin noaptea, înainte de a adormi. Ce să fac cu ele noaptea? Nu-mi folosesc la nimic. Pe de o parte, din cauza lor nu pot dormi, iar pe de altă parte, dimineața, când mă trezesc, nu-mi mai amintesc niciuna”.
Unul dintre lucrurile care îi reușesc bine, în roman, lui Petru Cimpoeșu, este cuplarea lui Simion-Puiu cu un personaj contrapunctual, Bazil. Un soi de pereche Farfuridi –Brânzovenescu la proporțiile de azi. Fost politruc, înainte de ’89, la Comitetul de Cultură, fost ziarist, după revoluție, dat afară de la ziar, și șomer în timpul când se desfășoară acțiunea romanului, Bazil este intelectualul, filozoful, omul cu preocupări înalte și cu idei de stânga, care citește Psihologia consonantistă a lui Ștefan Odobleja, lucrând el însuși la un Tratat care să împace Știința cu Teologia. Îl domină din punct de vedere intelectual pe Ștefan-Puiu, băgându-i în cap acestuia, atunci când se întâlnesc, la restaurantul Regrete Eterne, profilat pe praznice și parastase, tot soiul de idei din cărțile pe care pretinde că le citește. În fond, nu e altceva decât un mitoman care se închipuie vânat de KGB pentru că l-ar fi atacat pe Putin. „Ideile” lui sunt, bineînțeles, de tot hazul. Iată, de pildă, o conversație delirantă între cei doi: „–Hai, Puiule, să nu ne mai ascundem după degete! Nu asta fac cei mai mulți scriitori? Scriu necrologuri. În cele mai multe cărți moare cineva, iar scriitorul îți povestește cum a murit ăla. Ce altceva este scriitorul decât un necrologist?... Sau necrograf”. Culmea absurdului e atinsă în momentul în care Simeon-Puiu povestește, la sfârșitul romanului, chiar moartea lui Bazil, bolnav incurabil.
Personajele lui Petru Cimpoeșu sunt, cum se exprimă naratorul însuși, niște „ciudați”, bizareriile lor contribuind decisiv la aspectul funambulesc al narațiunii. Astfel, Bazil e însurat cu o chinezoaică, Li Ka, românizată Lica, mai tânără decât el cu douăzeci de ani. Lica își servește oaspeții, pentru a-i calma, cu ceai în care a dizolvat pastile de Xanax, fiindcă toți românii, crede chinezoaica, atunci când vorbesc, par că se ceartă. În goană după bani, Bazil pune la cale o afacere și își cumpără cu o sumă exorbitantă, de altfel împrumutată de la prietenul lui cel mai bun, un câine trufar, care să-i găsească trufe pe care să le vândă. Câinele se dovedește nu numai nefolositor, dar și dispare hăituit de niște câini ciobănești. Un alt personaj (Gogu) e un fost turnător, care, în primii ani de după Revoluție, profitând de apariția universităților particulare, devine absolvent de Drept și de alte zece facultăți. Unul dintre șoferii executanți ai „conspirației” de îmbogățire cu impulsurile suprataxate poartă numele de Hans, „deși nu era propriu-zis neamț și se născuse la Podul Turcului, unde nu s-a născut niciodată vreun neamț” (Caragiale, cu neamțul în Bulgaria, e prezent în memorie). Personajul are o singură măsea, a cărei plombă emite un bruiaj puternic la apropierea oricărui fost securist. Vânătorul de securiști își găsește contra-perechea în ucigașul de câini (Gioni), un al doilea șofer al bandei, iar amândoi ipochimenii fuseseră pentru o vreme cumnați, căsătoriți cu două surori gemene, „amândouă năsoase”. Hotârât lucru, prozatorul are nu doar umor, dar și inventivitate în articularea comicului.
Două personaje secundare (Deputat și Avocat European pentru Drepturile Omului) ar juca rolul oficialității (al Diavolului) în incitarea la îmbogățire frauduloasă. Doar niște umbre caricaturale, ele apar și dispar însă precum „deus ex machina”. Amuzant, vioi, dar sub nivelul lui Simeon liftnicul, romanul lui Petru Cimpoeșu oferă o lectură plăcută, în care funambulescul încearcă să se răzbune pe realitățile din jur care ne exasperează.



***
Traian Ştef este un tradiţionalist, din linia bine conturată a tradiţionalismului ardelean, de la Coşbuc la Goga, dar fără dramatismele şi limbajul expresionist din poezia generaţiei transilvane mai recente, a lui Ioan Alexandru şi Gheorghe Pituţ. Nu trebuie prea multă „ureche” ca să-l auzi pe Goga, de pildă, în aceste versuri, caracteristice pentru predilecţiile autorului, din poemul Laudă pentru mintea cea proastă: „Lasă-mă neînsemnat printre ai mei/ Aşa cum mă voi întoarce astăzi / De la  târguiala/ De păstârnac sfeclă roşie ţelină/ Rămâi puţin aşa nedumerită/ Aşa ca mine printre uneltele/ De la tatăl meu”. În nu puţine momente, poetul, fire discretă şi molcomă, se simte încă, în lumea urbană de azi, în care trăieşte, un „dezrădăcinat” din lumea rurală, a copilăriei de altădată. Aproape întreg ciclul Fotografiilor în sepia (cel mai bun şi mai unitar din volum) o demonstrează, alături şi de numeroase, alte versuri. „Nu­mai în pădure cade zăpada frumos”, scrie într-un poem Traian Ştef, în vreme ce, prin contrast, zăpada din parcul orşului „amuţeşte ca plumbul”. Oraşul înseamnă zădărnicie, funcţionărime, „mizerie asfaltată”. Evadarea din el, în natură, e sinonimă cu fericirea: „Fericit eram eu că am ieşit/ Dintre manechinele oraşului/ Şi am mers să scriu cronica unei vânători”.
Să notăm că starea şi climatul de fericire sunt printre lucrurile definitorii pentru poezia lui Traian Ştef. Există astfel, pentru poet, „fericirea” de atunci, din trecut, a copilăriei şi a băiatului de la ţară, obişnuit cu „vorba de acasă” (poemele Pantalonii de catifea, Celălalt rac, Vânătoare de curcubeie). Mai depistăm, apoi, „fericirea” (care poate fi, câteodată, şi cea a iubirii) de a te afla într-un spaţiu asigurat, familiar, cum e universul domestic ori acela al unei naturi îmblânzite. În astfel de ipostaze, Traian Ştef se dovedeşte un bun şi sugestiv poet al lucrurilor casei şi gospodăriei (podul, lada prăfuită, fotografia învechită, scândurile duşumelei,  mirosurile amestecate, de după Sărbători, oala de lut cu jumări şi sarmale de păsat, dar şi pubela pentru gunoieri, scoasă afară în fiecare joi di­mineaţa). Deopotrivă, un observator avizat al lumii fizice, pe care într-adevăr se pricepe s-o vadă şi s-o descrie minuţios: „Altădată te văd într-un măceş/ Cu măceşele coapte/ În care nu stau nici păsările câmpului/ Pentru că/ Măceşul e o rudă sălbatică a trandafirului/ Un trandafir câinesc şi are crengile tufă/ Subţiri şi înspinate/ Şi spinii sunt ca o gheară de vultur/ Dar mult mai ascuţiţi”.
Starea de bine, la Traian Ştef, se mai poate confunda cu starea de vis, dar a unui vis caleidoscopic, diurn, sub forma reveriei: „Deci pentru mine realitatea e senină/ Mă văd plutind pe orizont într-o bărcuţă/ Luminată de primăria Vienei”. Visul de acest tip, cu totul altceva decât tulburarea sau coşmarul oniric, ar constitui şi un refugiu, o ieşire dintr-o lume care pune probleme: „Numai visul îmi aduce claritatea/ Altfel sunt obligat să trăiesc/ Mereu de faţă cu acest Etcetera”. Tot o formă de adăpost în faţa agitaţiei cotidiene, aflată, aceasta, în preajma reveriei, este starea de otium, starea de tihnă şi lene, de somnolenţă şi de golire de gânduri: „Ba m-a apucat un fel de lene/ De sfârşeală/ Îmi place să zic/ A unui ţăran în prag de iarnă”. Gândurile, în viziunea poetului, aduc cu sine atât proliferarea înţelesurilor din întâmplările zile, cât şi spaima („Adevărul e că pe unde trec gândurile/ Se despică puţin spaima”).
De aici, poemele din primul ciclu al culegerii (Un pic de frică), care, şi sub influenţa unor pierderi suferite recent (a tatălui, a unor prieteni apropiaţi), rejectează „cuminţenia” atitudinilor de odinioară, precum şi „simţurile care dau o imagine prea bună realităţii”, încercând, de astă dată, să-şi apropie teme ale îndoielii şi spaimei.  Fireşte, e de urmărit evoluţia poeziei lui Traian Ştef, poet merituos şi harnic, interesant în unele abordări (am încercat să le semnalez), însă cu un ton cam uniform, fără memorabilitatea limbajului figurativ, fără ştiinţa litotei şi a ruperilor de ritm. Dar poate că am citit alt poet decât cel pe care îl explică Al. Cistelecan în prefaţa la volum.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul