Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viorel Mureșan – unicul poştaş rural din poezia românească

        Nicolae Coande

„Fumez toată ziua ca matei pascal printre trandafiri”, zice Viorel Mureșan în poemul Sertarele din antologia Poștașul rural – și gândul ne fuge imediat la personajul faimos al lui Pirandello, Matia Pascal, cel care se reinventează sub un alt nume după ce, luându-și lumea în cap, este declarat mort de către soție. Stranie comparație a poetului din Ardeal, dar cine-l cunoaște pe Mureșan, mai bine zis cine-i cunoaște poezia, își poate da cumva seama de această evaziune care pare o a doua sa natură, o alteritate care, la urma urmei, convine dintotdeauna poetului. Sau, mai degrabă, o retragere din fața prozaismului vieții, cu acutele lui materialiste, un soi de eschivă tocmai pentru ca poetul să poată exista în mediul său natural. Printre trandafiri, veți zice? Da, dacă nu uităm că aceștia au spini din belșug, iar Rilke a consacrat frumoasa floare drept ucigaş potenţial.
Recenta antologie apărută prin grija Caietelor Silvane și a Editurii Școala Ardeleană este o lungă scrisoare trimisă cititorilor din amarul său supliciu didactic de acest poet relegat, prin soarta asumată, la o condiție de ins care așteaptă mereu un semn din lumea largă: „... undeva, într-un sat din Nordul Ardealului, toată această viaţă am simţit că-mi pierd minţile în aşteptare”. Cutremurătoare confesiune. Nu-i vorbă, lumea largă, ba chiar marginile ei, au ca locuitor poetul, un om de graniţă, cel care provoacă soarta nu prin pasivă așteptare, ci prin proiecția sa de tip himeric – chiar poezia pe care o scrie pe un material ceva mai puțin utilizat: oglinda. Atunci când lumea nu vine la tine, aduci tu lumea acasă – asta e una dintre calităţile oglinzii. Căci Viorel Mureșan mi se pare poetul specularității care trădează adevărata natură, nu doar a lumii în care trăiește ca simplu dascăl de literatură, ci a lumii ca revelație în magma unei poezii ce se reflectă în tehnica sa de cataptromant, cel care ghicește în oglindă. Ce ghicește poetul nostru, veți întreba? Ceea ce ne este scris, dat de „zeitățile care ne guvernează destinul”. O astfel de divinitate este poștașul rural, această figură stranie, aducătorul veștilor, cel care „ne poate aduce binele și răul din cele patru vânturi”. În lumea păgână a zeităților grecești aducătorul veștilor, mă rog, trimisul zeilor, era Hermes cel înaripat, dar azi, în decăzuta noastră lume a materiei amorfe, este un biet poștaș rural, reprezentat pe coperta cărții lui Viorel Mureșan de bine cunoscutul portret al lui Van Gogh. Barba roșcată și mâinile sale noduroase nu lasă loc niciunei iluzii: la vederea lui simțim în dosul vestonului albastru cu tighele aurii pe Trimisul celor nevăzute. Lumea noastră cumsecade ia foc la apariția lui și câți dintre noi nu am simțit la ivirea sa cum destinul ne bate în poartă cu un petec de hârtie scris în limba damnării sau a speranţei?
Însă de la Eliot citire, sfârşitul lumii (dacă acesta e destinul nostru înscris în stele) vine „nu cu un bang, ci cu un scâncet” . Tot astfel ne bate în geamul minții, în tâmpla capului sau în pervazul inimii poezia lui Viorel Mureșan. Stranietatea ei nu este egalată decât de o dulceață care ni se depune pe limbă cu gust de arse scrisori expediate. Iată un gust nou în poezia românească: „Într-o zi pe balcon mă va aștepta acea doamnă cu capul sticlos/ vom arde scrisorile expediate de ființe prea grave/ ne vom aminti de când desenam avioane în fugă pe un hipodrom/ răsuflarea celui venit să ne vadă va foșni ca un câmp de tutun/ de la un timp fruntea mea cu luciu de piatră” (Deschidere I). Oglinda, care poate fi și ciobul afumat prin care un tânăr așteaptă să vadă eclipsa, este simbolul enigmatic al unei lumi a frigului, a cărei măreție o intuise Nichita Stănescu și a cărei poveste, după Paul Klee, ne-o spune tăcutul Viorel Mureșan: „Inginerul Frigului joacă şah la o mansardă pe o tablă de lut roşu/ stele deasupra norilor prin cristalul ferestrei mişcând,/ dintr-un vârf de stilet cum cade Magistrala Vorbire/ pe tăbliţe de ceară...// Doar copiii împleticindu-se cad. Vin pe cai/ de departe – aduc bunicilor lemne pentru/ acele foarte lungi sănii. Vor coborî muntele/ pe oglinzi,// ce frumos!” (Batista cu vocale a cântăreței de muzică de cameră Rosa Silber). În altă parte, „De la muzeu se aude corul paharelor/ vocala E înnecată-n absint/ despre oglinzi se spune c-ar ști lucruri concrete/ puneți-le gură și vedeți dacă mint...”. E un aer de apoteoză onirică, simili-fantastă în poezia lui Mureșan, un caleidoscop de bolgii în care se amestecă „substantive pe două șosele”, „păsări de fontă” și „forma gânditoare a literei E”, acea himerică literă soră cu „sunetul Z”, un sunet misterios care trage în pod scara copilăriei – și dusă a fost. Numai că la fel de misteriosul poet Viorel Mureșan are fantezia și chiar harul de partea sa – așa încât copilăria nu dispare cu totul, are puterea, de la poet venită, de a trăi in secula seculorum: „Trăiesc cu inima unui animal colorat/ în albastru/ care visează pentru blana sa nuanțe deschise./ Ne înțeleg prin semne și/ ce? – dacă/ te văd printr-o ușă./ Mi-ai părut mai/ înalt/ dar segmente/ din tine/ se găsesc dimineața/ pe treptele veacului/ abia terminat.// Sângele nostru într-o cameră goală/ ține o piele de vulpe la geam/ secundele trec prin ea zâmbitoare/ până se rup de tavan.// Vântul ne smulge părul din cap/ dunga subțire de ochi/ și/ tabloul din care fugim” (Secol).
S-a observat demult că poezia sa este un distilat de atroce şi diafan, o alchimie a luminii în care se amestecă negrul, noianul de negru bacovian, ca şi strania presimţire a unor lumi în care am putea ajunge împotriva voinţei noastre, deşi poetul vrea să ne convingă, cu binişorul, că suntem copiii pierduţi ai acelor lumi, lăstari ai arborelui Yggdrasil, cel care cunoaşte în nouă lumi: „anul acesta în grădinile satului au/ mai crescut treizeci de cruci/ cu şapte mai multe decât anul trecut/ frunzele de pe jos toată vara au/ făcut semne îmbietoare/ frunzelor din copaci:// să veniţi pe la noi avem linişte din belşug/ fiecare se va întoarce acasă cu un mare pachet” (Marele pachet).
Runele acestui arbore mitic sunt verbele esenţializate, „tăiate în pătrate de gheaţă pe cer” , cu care scrie acest anahoret căruia, se va spune, dacă nu cumva se spune deja, îi plăceau „cârciumile şi cimitirele/ şi nu scria mai mult de două versuri pe an”. Dar ce versuri!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul