Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poveşti din Teleorman

        Radu Voinescu

Unul dintre autorii cu ale căror texte s-a întâmplat să mă reîntâlnesc în ultima vreme este Marin Codreanu. Scrierile lui, publicate de-a lungul a mai bine de trei decenii şi jumătate (debut în 1978, cu volumul de versuri Gloria şoimilor), destul de variate din punctul de vedere al genului – de la jurnal şi memorialistică la poezie şi proză, cu un nu tocmai de neglijat popas, prezentând multe tuşe sentimentale, în marginea comentariului literar –, chiar dacă inegale, au, din fericire, acea notă de originalitate care îl face pe cititor să îşi acorde timp pentru a le pătrunde materia.
Fermitatea bonomă, ca şi cum şi-ar şti bine măsura şi locul pe harta literaturii, un loc pe care îl deţine cu o netrucată iubire de oameni şi cu un profund respect pentru valoare, pentru talent, iarăşi o marcă a Sudului nostru, transpare printre rândurile celor mai multe dintre cărţile pe care le-a publicat. Altfel spus, se deduce, din modalitatea în care îşi deapănă amintirile cu scriitorii pe care i-a cunoscut – Gheorghe Pituţ, Dan Laurenţiu, Nicolae Ciobanu, Mircea Ciobanu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Florin Pucă, Grigore Hagiu, Mircea Nedelciu fiind numai câţiva dintre aceştia –, însă şi din felul în care poezia sa se raportează la ecuaţia existenţei, ca şi din substraturile prozei, că nu se socoteşte niciodată mai presus de locul care i s-a rezervat sau pe care a reuşit să îl dobândească. Dar nici mai prejos. Un simţ al măsurii pe care cineva, obişnuit cu felul lui de a fi în viaţa de toate zilele, înclinat către jovialitatea învăluitoare revărsată asupra companionilor, ar putea să nu îl sesizeze decât foarte târziu.
În cele ce urmează, mă voi opri, pe cât îmi îngăduie spaţiul acestei rubrici, asupra prozei scriitorului. Este vorba de romanele alcătuind dipticul O lume de poveste: I. Timp de pace; II. Un mort printre vii, ambele apărute în volumul Opere esenţiale. Proza (Ediţie alcătuită de Silvia Codreanu, Editura TipoMoldova, Colecţia „Opera omnia”, Iaşi, 2015). Lumea este aceea cunoscută în copilăria petrecută în ţinutul Teleormanului. Povestea, cu destule ramificaţii, personaje şi schimbări de timp, de loc şi de perspectivă, este a unui cuplu tânăr, Petruţ şi Didina, în care-i putem ghici, ca prototipuri, pe părinţii autorului, tineri care „se iau” împotriva voinţei părinţilor fetei. Ea, bogată („avea în casă tot ce i-ar fi poftit sufletul”), „fuge” cu el, sărac (aşa îl ştie lumea, numai că el are puşi deoparte ceva bani câştigaţi cu sudoarea frunţii, o mică sumă ce le permite să pună primul pas în viaţă), cam ca Polina după Birică, personajele lui Marin Preda. Iar asta se întâmplă tocmai în anii în care Al Doilea Război Mondial bătea la uşă, când, abia însurat, Petruţ este mobilizat la regimentul din Roşiori pentru a-şi satisface stagiul militar. La naşterea copilului, tânărul ostaş (între timp, fusese „făcut sergent şi şef de promoţie” la Şcoala Regimentală, cum înţelege Didina, mândră nevoie mare, din scrisoarea învăţată pe de rost a bărbatului ei, aflat în aceeaşi companie cu „însuşi Regele Mihai”) fuge din unitate ca să şi-l vadă; cât pe ce să-l aresteze jandarmii, scapă după o stratagemă ce aminteşte de romanele picareşti, se întoarce, în cele din urmă, din armată, glorios, sublocotenent de rezervă, pentru a pleca mai apoi pe front, de unde este dat dispărut în imensitatea teritoriului rusesc.
Întoarcerea nesperată din război, după aventuri precum cele din romanele care apăreau la noi în fascicole în anii ’30 (o undă puternică de neverosimil se face simţită în câteva rezolvări epice, de unde şi această senzaţie de foileton), constituie subiectul celui de-al doilea roman al ciclului, Un mort printre vii.
Chiar dacă narează suita de întâmplări ce formează substanţa epică (unele cu substrat – se poate bănui – real, altele, desigur, rod al imaginaţiei), într-o modalitate uşor deconcertantă pentru cine ţine cu străşnicie la concordanţa timpurilor, trecând de la imperfect la perfectul compus, în momentele dinamice folosind copios prezentul, ceea ce ar putea fi judecat drept semn de inabilitate stilistică, e de notat că efectul este unul neaşteptat, impactul naraţiunii fiind sporit, o dată cu o doză corespunzătoare de umor şi de detaşare ironică, acolo unde este nevoie. Cititorul de roman se vede răsplătit nu numai prin înlănţuirea de situaţii şi întâmplări care includ diverse conflicte între cei din lumea rurală a Teleormanului sau între aceştia şi autorităţi, de incursiunea în atmosfera escadrilelor de război şi în psihologia aparte a piloţilor militari, de punerea în scenă a unei audienţe la rege, prilej cu care Didina se prezintă natural, ca o demnă ţărancă ce era, mintoasă şi hotărâtă, ceea ce face bună impresie – cum altfel!? – tuturor, de la aghiotantul regal la diverşi şambelani, civili sau militari, chiar şi monarhul, căruia-i cere permisiunea să-şi caute bărbatul pe front, fiind sensibilizat.
S-a vorbit, la apariţia primului volum, despre faptul că scriitorul ar fi un urmaş al lui Marin Preda. E adevărat că lumea satului teleormănean apare şi aici, dar miza nu are o bătaie atât de lungă, iar modalitatea de abordare seamănă mai mult, dacă e să fac o oarecare analogie, cu aceea din filmul lui Mauro Bolognini La storia vera della signora dalle camelie, care prezintă proto-istoria celebrului personaj Marguerite Gauthier. În rezumat, un fel de a zugrăvi ceva mai realist lumea care l-a inspirat pe autorul Moromeţilor.
Poveştile spuse de Marin Codreanu sunt alerte, cu destulă doză de imprevizibil, dar nu în naraţiune stă particularitatea lui cea mai însemnată, ci în detaliile din care alcătuieşte imaginea satului, în moravurile oamenilor şi mai ales în limbajul reprodus cu veridicitate, o veritabilă mostră de memorie culturală şi un tezaur pentru cine urmăreşte să reconstituie o epocă revolută, fie şi la nivel etnologic.
Magistral este întotdeauna, pe lângă inventarul paremiologic extrem de bogat, „protocolul” cu care personajele angajează o discuţie, iniţiază o tranzacţie (tocmeală, ca să fiu în ton). Slavici este predat elevilor inclusiv pentru redarea scenariilor verbale la sătenii din zona Aradului. Ţăranii din Câmpia Burnazului sunt, însă, mult mai slobozi, iar adresările lor, mai aproape de ale celor din Desculţ, incomparabil mai truculente (ceea ce nu prea-i recomandă pentru manualele de liceu).
De o savoare rară, nepreţuit pentru un lingvist-dialectolog (fără ca autorul să fie un emul de-ai lui Victor Vlad Delamarina), este, repet, lexicul pe care Marin Codreanu îl activează în paginile prozelor sale, care şi prin aceasta capătă o pronunţată culoare locală. Un personaj, de pildă, „se bărbieri, se ferchezui, îmbrăcă ipingeaua de sus (adică de sărbătoare), pantalonii din abá seină, cămaşa de bumbac scărmănat la zbârnă, cusută cu arnici vişiniu, încălţă opincile din piele de vier, îşi aşeză cu grijă căciula bufură pe creştetul capului, înhămă iapa la carioară, smulse din corlată biciuşca din vargă de taur ne-ntors, apoi porni în galop...”. Cum unele dintre aceste vocabule care făceau parte, altă dată, din cotidianul Teleormanului şi al Romanaţilor nu sunt de găsit, probabil, decât în Atlasul lingvistic român, cred că era bine, fiind vorba şi de o ediţie „opera omnia”, deşi nu sunt atât de frecvente sau de impenetrabile încât să impieteze asupra înţelegerii mesajului, dacă textele ar fi fost însoţite şi de un glosar.
Marin Codreanu reînvie, în paginile sale de proză, o lume care altfel ar fi fost uitată [...].

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul