Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Coerență și radicalizare: un lamento liric

        Ioan Groșan

Cu Gellu Dorian se-ntâmplă un lucru paradoxal: deși a debutat în poezie printre primii din generația optzecistă, cu volumul Esopia (Editura Albatros, 1981), deși cărțile sale au avut parte de o receptare cvasi-unanim favorabilă, deși este colecționarul unei suite impresionante de premii, am impresia că masa (tot mai critică, în sensul științific al termenului...) a iubitorilor de poezie nu-l percepe încă la adevărata sa dimensiune valorică, nu-l situează în „prima linie” a liricii românești de azi. Să fi contribuit la asta și remarcabila sa prolificitate (comparabilă, la nivelul optzeciștilor, doar cu cea a lui Liviu Ioan Stoiciu ori a regretatului Traian T. Coșovei) sau autorul Cărții singurătăților este eclipsat (pe nedrept, mă grăbesc să spun) de proeminența preocupărilor și îndatoririlor sale cultural-organizatorice legate de atâtea și atâtea manifestări inițiate și găzduite chiar de el, în județul natal? Un fapt este însă cert: Gellu Dorian și-a creat, carte cu carte, un univers numai al lui, inconfundabil, începând, după părerea mea, cu Cafeneaua Kafka (Editura Cartea Românească, 2003), continuând cu Cartea tăcută (Editura Cartea Românească, 2004), zece poeme exemplare din Târgul în care, cică, nu se întâmplă nimic (Editura Tracus Arte, 2011), Cartea singurătăților (Editura Charmides, 2012) și terminând cu cea mai recentă apariție editorială, de anul trecut, la Editura Paralela 45, Închizi fereastra. Și zbori!
Care este, așadar, „diferența specifică” în cazul poemelor lui Gellu Dorian, cea care dă, în fapt, unicitatea lor? Aș porni de la constatările pe care le fac, analizându-i discursul liric, doi excelenți critici de poezie, Dan Cristea și Al. Cistelecan. Primul remarcă faptul că poezia autorului Cărții tăcute este, în esență, „un soi de biografie esențializată”, iar al doilea că „Vitalitatatea poetului a atins o cotă absolută a deprimării și lehamitei de viață”. Într-adevăr, aproape oriunde deschizi o pagină din volumele amintite mai sus, descoperi, mai mult sau mai puțin ascunse, repere (auto)biografice. Până și într-un splendid poem (Madi), închinat, dacă nu cumva mă-nșel, memoriei regretatei Mariana Marin, se face, pe nesimțite, un subtil transfer de „eu”-ri, ca în pasajul următor: „văd, desigur că văd, toate hainele mele sărace,/ mama spălându-le cu lacrimi,/ așa cum a făcut de la naștere./ toate au mirosul sângelui ei,/ sângele meu a avut amirosul sângelui ei,/ gura mea a fost gura ei,/ țipătul meu a trecut în țipătul ei/așa cum trec zilele în lumina lor adâncă/ ghemuită într-un strop veșnic de întuneric”. Însă, departe de a fi doar o expandare a propriei intimități, poezia lui Gellu Dorian este și o radiografie, cu sceptic umor, a propriei sale (noastre, de fapt) generații, lucru observabil în recenta carte Închizi fereastra. Și zbori!: „Au dat cu fiecare din noi de pământ,/ unii s-au ridicat, alții au rămas acolo,/ rătăcind prin memoria noastră ca niște stâlpi de înaltă tensiune/ pe un câmp plin de măzăriche,/ n-au crezut în noi,/ dar s-au temut să nu creștem altfel,/ să nu îmbătrânim mai mult ca ei,/ să nu le luăm firimiturile de la cinele lor de îmbuibare,/ să nu descoperim casele furate de la cei îngropați prin/ cimitire anonime” (1980. Puzzle). Prin acest amplu poem se face trecerea de la poemele-avalanșă din volumele precedente la o rostire esențializată, radicalizată dacă vreți, nu rareori aproape aforistică: „Aceasta e viața mea, o bucățică de hârtie/ făcută cenușă de un simplu chibrit lăsat la îndemâna copiilor”. Nimic din coerența temelor anterioare nu se pierde, totul e trecut printr-un filtru de un patos minat de propria-i tristețe. Până și derizoriul dintr-un celebru scurtissim poem al lui Mihai Ursachi („Un om din Tecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic”) e propulsat într-un, ca să zic așa, și mai mare derizoriu: „Motorul omului din Tecuci/ zace acum într-un cimitir de mașini/ descompus în mii și mii de piese/ care mai folosesc doar celor care trăiesc din vânzarea fierului vechi” (Acțiunea Rabla).
Și nu pot să trec peste faptul că există aici emoționante memento-uri ale unor vârfuri ale generației ’80, fie prin trimiteri directe (TraianT, Ultimul tren din Budila), fie prin preluarea unor motive caracteristice (alcoolul, cârciuma), precum în poemul În familie, ce mă duce imediat cu gândul la „alcoolicii” lui Ion Mureșan: „Stăm în aceiași cuadrați ca în halbe berea pe care o bem,// unii sunt mai însetați și scriu mai puțin,/ numele lor curg de pe mese ca niște ceasuri în tablourile lui Dali,// nu risipiți minutele, secundele,/ nu risipiți nimic,/ lăsați zilele să curgă așa la nesfârșit,/ nopțile, mai ales”. De fapt, se pot cita versuri tulburătoare oriunde ai deschide cartea, căci toate poemele sunt fațete ale unui lamento de mare expresivitate.
Un lamento liric ce-l urcă pe Gellu Dorian în plutonul de elită al poeziei românești de azi.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul