Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Gabriel Dimisianu la sfârșit și început de secol

        Monica Grosu

O imagine concludentă asupra literaturii române din deceniile postbelice mai ales, fără pretenția de istorie literară, ne oferă Gabriel Dimisianu în Sfârșit și început de secol, volum ce se adaugă altor titluri anterioare, cuprinzând evocări, portrete și cronici literare. Periplul mărturiilor literare începuse cu Lumea criticului (2001), pentru a continua cu Amintiri și portrete literare (2003) ori Fragmente contemporane (2004). Apreciat pentru consecvența și corectitudinea actului critic, Gabriel Dimisianu devine în aceste pagini și martorul credibil al unor timpuri literare pe care le-a cunoscut din interiorul lor, pentru că a trăit printre scriitori, a lucrat în redacțiile unor reviste literare centrale, constituind de-a lungul anilor un barometru critic al aparițiilor editoriale, al debuturilor, al grupărilor literare în exact punctul cel mai efervescent: Bucureștiul. De aceea, majoritatea relațiilor sale vizează lumea literară, o lume pe care o știe bine și pe care o înțelege, iar atunci când prinde în fila cărții portrete și amintiri de neșters, o face adesea cu nostalgie și sensibilitate.
Volumul însumează numeroase articole, cronici, recenzii, referiri la evenimente literare și uneori biografice, portrete literare și medalioane, toate publicate de-a lungul anilor în reviste literare, dar asigurând, în ciuda acestei structuri compozite, o imagine cât se poate de reală și complexă a vremurilor „interesante” pe care autorul le-a traversat. Astfel, de la articolele introductive cu caracter mai general, privind apartenența autorului la generația ’60, contextul ideologic și cultural în care s-a produs debutul membrilor acesteia, compromisurile inerente afirmării în literatură, diverse detalii de natură istorico-literară, relația tinerilor scriitori cu mentorii și profesorii care i-au susținut și impulsionat să publice până la cele dedicate exclusiv unui autor sau unei cărți, diversitatea abordării fenomenului literar e asigurată. Toate acestea și multe altele construiesc un tablou destul de complex și viu al unei epoci în care scriitorul era „sub vremi” tulburi, iar „alunecarea” (devierea) unora sau a altora de la drumul drept trebuie judecată în funcție de circumstanțe. Sublinierea acestor nuanțe nu periclitează cu nimic tonul ferm și verbul ușor ironic pe alocuri sau cel puțin întrebător, dubitativ.
Gabriel Dimisianu pledează implicit pentru o memorie justă, pentru adevărul mărturisit fără patimă, pentru luciditate și, acolo unde este cazul, pentru o privire tolerantă. În acest scop nu emite condamnări irevocabile, mai ales că societatea de astăzi e plină de așa ceva. Istoricul literar responsabil cu cele scrise sau rostite se dezice de acest mod radical de a acționa, demonstrând că lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par la o primă vedere, că gesturile sau comportamentele unor scriitori ascund deseori mari drame existențiale. În această direcție ne sunt prezentate cazuri grăitoare (Ștefan Augustin Doinaș, Alexandru Paleologu), dar poate cel mai impresionant este cel al lui Ion Caraion, măcinat de un rău lăuntric toată viața.
„Cumpătarea în judecarea trecutului” (Constantin Cubleșan) primează în rândurile scrise de Gabriel Dimisianu, vizând nu doar dezvăluirile senzaționale din dosarele CNSAS, avid gustate de contemporani, ci și locul unor scriitori căzuți în (cvasi)uitare. Din acest punct de vedere, Sfârșit și început de secol se așază în linia unui volum recuperator, criticul readucând în discuție numele unor scriitori pe nedrept omiși de istoricii literari sau, poate, temporar neglijați. Portretele și evocările autorului se remarcă prin viziunea de ansamblu și „solidaritatea cu valorile” (Daniel Cristea-Enache), extinzându-se și spre zona exilului literar, unde scriitori ca Alexandru Sever și Virgil Duda (ambii în Israel), S. Damian (în Germania), Vintilă Ivănceanu (în Austria) ș.a. au experimentat ruptura, depărtarea, desprinderea de trunchi. Dar, subliniază Gabriel Dimisianu, „cărțile scrise de Virgil Duda în Israel, ca și cele ale lui Alexandru Sever, Mirel Brateș, Gina Sebastian Alcalay, cu problematica lor specifică, sunt cărți ale literaturii române. Prin ele și prin altele, literatura română realizează, dacă este să vorbim în termenii geografiei literare, o extindere benefică de teritoriu spiritual” (p. 358).
Cu justă măsură sunt priviți și alți scriitori, astăzi aproape uitați, cum e cazul lui Mihail Crama. Nici despre scriitorii canonici, gen Camil Petrescu sau Marin Preda, în afară de mediul școlar, nu se discută prea mult. La toate acestea, autorul adaugă centenarele discrete (Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, George Ivașcu), devenite prilejuri deosebite de evocare a unor timpuri și personalități, de readucere aminte, de cântărire a trecutului literar. În aceste procese de critică postumă, adeseori li se impută scriitorilor amintiți și altora (Zaharia Stancu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu etc.) opțiunile politice: „au fost colaboraționiști, astfel zicând, și merită să fie blamați sau, în cazul cel mai bun pentru ei, lăsați în uitare” (p. 231). În demersul său critic, Gabriel Dimisianu optează pentru o judecată mai calmă, pentru discernământ critic și pentru recunoașterea valorilor literare dincolo de biografiile sinuoase ale scriitorilor, pentru normalitatea gestului literar.
În mod special îi atrag atenția criticului, cum era și firesc, istoriile literare publicate în anii din urmă de Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu sau Cornel Ungureanu, precum și studiile unor critici (Eugen Simion, Ștefan Cazimir, Ion Pop, Mircea Martin, Gheorghe Grigurcu, Valeriu Cristea) sau cele dedicate lui I.L. Caragiale. În consecință, discuțiile pornesc frecvent de la câte o apariție editorială, un eseu, o monografie despre care Gabriel Dimisianu se pronunță în presa literară cu aceeași tenacitate a lectorului experimentat și cu aceeași bine cunoscută claritate a expunerii, criticul dovedindu-se adeptul stilului simplu, fără prețiozitate.
Din când în când, pașii (cu ocazia unor invitații, evenimente culturale, simpozioane), amintirile sau vântul nestatornic din port îl ademenesc spre Brăila, toposul copilăriei, de aici deopotrivă nostalgia și afecțiunea purtată celor care au plecat în lume din același punct (Panait Istrati, Mihail Sebastian, Perpessicius, Teodor Vârgolici ș.a.), așa cum făcuse, la rându-i, cândva.
Discuțiile despre schimbarea canonului literar nu conving privitorul începutului și sfârșitului de secol, căci Gabriel Dimisianu optează pentru un act constructiv de adăugare a unor noi valori celor create înainte și în niciun caz de demolare a trecutului. În aceeași manieră se adresează și criticului tânăr, îndemnându-l la echilibru și autenticitate în gestul critic, dar, mai ales, făcându-l atent în privința prieteniilor literare. Răspundem acestor gânduri cu o reverență.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul