Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme dintr-un exil interior

        Ioan Holban

Cu volumul Spaţii interioare (Editura Junimea, 2015), Radu Florescu se transferă īnlăuntru, īntr-o interioritate care e blestem şi exil, părăsind pădurea, satul fabulos din munţi, care lumina „ca un far” − spaţiu al utopiei refugiului dintr-o carte precum Rău de pămīnt − „casa de la ţară”, de pe apa Sabasei, din lemn de cireş amar, unde locuia cu „fratele meu obosit” īn spatele unui hublou „din scīnduri şi ferigi”: īn cărţile anterioare, poetul dădea „proba de viaţă”, īn Spaţii interioare d㠄proba morţii”. E, aici, un alt spaţiu/timp, unde se modifică pīnă şi sintaxa: emisia textului e sacadată, gīfīită, īn versuri tăiate de puncte, īntr-un zbor periculos: „pluteam īntr-un timp care-mi era tot mai străin./ īn jurul meu multă vreme/ aceleaşi imagini cu mine īn clarul ferestrei/ se repetau obsesiv./ mă īntrebam ce se īntīmplă/ cum pot depăşi marginea patului/ masa şi scaunele pereţii camerei/ vīrful copacilor. cerul./ īncă nu ştiam şi-mi era frică./ atent la durerea din piept/ dintr-o dată lumea mi-a părut mai frumoasă/ nopţile mai blīnde/ viaţa mai puţin complicată./ se făcuse dimineaţă. soarele răsărise/ dar eu pluteam/ tot mai aproape de varul pereţilor/ de tavanul camerei./ călătoream de unul singur/ īncercīnd cu disperare să aflu/ īncotro mă īndreptam” (zbor periculos). Punctele aşezate, adesea, după nişte comunicări oarecare (viaţa e mai puţin complicată, s-a făcut dimineaţă, soarele răsărise etc.) dau sugestia urgenţei, a pericolului, a năruirii fiinţei īnlăuntru unde nu o aşteaptă, ca īn atītea alte paradigme lirice, fratele, seamănul, salvarea, ci disperarea lipsei reperelor tocmai părăsite, īn nervul şi dramatismul unui jurnal intim sau, mai degrabă, ale unei scrisori de adio: „īntre două lumi fragile/ de ani buni o fereastră mă īnchide īncet./ la cea mai mică schimbare/ simt frica/ cuibărindu-se īn trup./ nu ştiu cīt de prezentă e această realitate/ cīt de sigur sīnt īntre aceşti pereţi/ care cresc īnspre mine continuu noapte de noapte./ o luptă acerbă se dă īntre timpul de afară/ şi timpul meu īnchis aici īnlăuntru./ dar am īndoielile mele. īn preajma casei/ un rīu roșu/ nu pare a fi un semn bun” (două lumi fragile).
Supra-vieţuirea īn exilul interior e o poveste de spus printre lacrimi, cum scrie Radu Florescu īn poemul această lehamite; afară, īn universul paralel, rămīn oameni „tot mai neliniştiţi mai ursuzi”, pe o realitate cīt lama cuţitului, īn ceaţă şi ţipăt, īntr-un timp fără memorie, īnlăuntru, īntr-o īncăpere ale cărei ieşiri, uşi şi ferestre sīnt blocate cu o „construcţie bizar㔠− metafora obsedantă a cărţii −, se află sufletul istovit, atins de rugină, īn căutarea mecanismului complicat al „uitării de sine”, īn sunetul asurzitor al miilor de clopote care bat vecernia, traversīnd continente de frică, trăind doar īn anotimpuri de ceaţă: „rătăcit īn mijlocul casei, mii de clopote verzi se aud din pereţi/ bătīnd a vecernie./ intuieşti o oră sonoră īn care secundele curg pe sub piele/ īn şuvoi, traversezi rīnd pe rīnd/ continente de frică anotimpuri de ceaţă/ odăile goale. īţi īntrebi inima cum era viaţa īn munţi./ o fereastră se deschide īncet şi tot ce era sigur azi/ mīine devine periculos şi ambiguu./ īnconjurat de o armată de molii deschizi uşa./ simţi acut durerea zilelor pierdute/ simţi apele rătăcind īn fīntīni/ vezi flacăra neagră a morţii īn floarea unor vişini” (continente de frică). Nici măcar nostalgia sudului din cărţile anterioare nu mai agită fiinţa chiar dacă īn Spaţii exterioare, a doua secţiune a volumului, a omului hoinar, pare a găsi deschiderea (im)probabilă pentru a se risipi īntr-o aventură spre sudul īnsorit, plecīnd din pădurile neguroase și de pe apele reci ale nordului: „un timp ai călătorit īn jurul casei./ ai văzut iarba cum creşte/ ai văzut varul pereţilor cum tremură./ zile şi nopți te-ai frămīntat/ dacă această călătorie te va duce dincolo/ unde trupurile devin energii pulsatile/ iar sufletul/ ia forma unei corăbii plutind īn derivă/ pe mările cerului./ ani la rīnd ai trăit orbeşte/ ai aprins focul/ ai īnotat īn apele reci ale nordului/ ai hrănit cu visele tale o armată de īngeri./ a sosit clipa să pleci. mai priveşti o dată īn urmă/ şi vezi casa/ o corabie cu pīnzele umflate de vīnt/ croindu-şi drum prin livada de meri/ abia īnfloriţi” (omul hoinar).
Lirica lui Radu Florescu repetă, īn fond, experienţa poeziei noastre care creşte mereu (şi) īn această īntīlnire īntre sudul solar al unei plaje cretane, de exemplu, şi ţinuturile hiperboreene ale munţilor cu păduri şi ape precum Sabasa; dar plaja e pustie, teritoriile visate sīnt „īntinse de frică”, deschiderea e o iluzie surpată īn varul din pereţii casei etanşe, īntre cer şi pămīnt, unde miroase a praf de puşcă şi unde omul e „aidoma unui gīnd refuzat”: lumea, viul, polimorful − spaţiile interzise − sīnt ale altora (cu numele poeţilor din preajma lăsată dincolo de „camera mea”: Nicolae, Cassian, Adrian, Mircea, Dorian), dintr-o realitate paralelă: „zile la rīnd rămīi tăcut. rămīi īn preajma casei/ ascultānd ploaia, rămīi īn viață pentru că știi./ nu departe de tine/ roiuri de drosophila melanogaster descoperă lumea./ īţi imaginezi o viaţă primejdioasă/ cīmpuri de ceaţă/ călătorii amīnate/ nopţi cu lună pe dealurile din jur./ tot ceea ce ți se īntīmplă acum/ are un mesaj clar. īn rest trupul tău nou/ copleşit īși urmează memoria./ rămīi aici respirīnd anevoie/ atent la teritoriul de dincolo de uşă./ acolo de ceva timp/ eşti văzut tot mai rar” (rămīi tăcut). Blocat de o construcţie bizară sub un clopot uriaş, Radu Florescu, un poet foarte special, scrie īn Spaţii interioare jurnalul liric al zilelor fricii, disperării şi morţii. Cu faţa la zid.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul