Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sergiu Huzum, altfel decât îl știam

        Alex. Ștefănescu

Romulus Rusan mi-a pus la dispoziție, cu amabilitatea sa bine cunoscută, un jurnal inedit al lui Sergiu Huzum, ca și alte documente referitoare la viața și activitatea acestui operator de film rămas în istoria cinematografului. Tinerii de azi poate nu știu, dar Sergiu Huzum (17 mai 1933 – 23 noiembrie 2004), al cărui nume apare pe genericul faimosului film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, a inventat un procedeu de filmare, „Trans-Trav”, adoptat de cineaștii din întreaga lume.
În 1970 s-a stabilit la Paris (ceea ce înseamnă că a devenit, implicit, indezirabil în România) și a realizat acolo filme documentare de mare interes, unele în colaborare cu Paul Barbăneagră, altele, pe cont propriu.
Era structural inaderent la comunism. În paginile sale de memorii evocă, printre altele, în registru satiric, modul cum s-a organizat la Focșani, pe vremea când el era elev al Liceului „Unirea”, participarea la funeraliile unui lider comunist (textul din care citez în continuare este inclus în culegerea de evocări: Asociația „Unioniștii”, Exerciții de neuitare. Liceul „Unirea”, Focșani, 1943-1951, volumul III, București, octombrie, 2003):
„Într-o zi, ne spune un profesor:
− Toată lumea vine mâine dimineață îmbrăcată curat și cât mai în negru cu putință deoarece va trece trenul mortuar cu tovarășul Dimitrov, care a murit la Moscova.”
[Întâmplarea s-a petrecut fără îndoială în 1949, când liderul bulgar a murit pe neașteptate, în mod suspect, aflat în vizită în URSS, la invitația autoritară a lui Stalin.]
În stil comunist, elevii sunt duși încolonați la gară, în ritmul unui marș rusesc, cu mult mai devreme decât ar fi fost necesar, și anume la ora 5 dimineața. „Pe la ora 10 dimineața − povestește Sergiu Huzum – a început un fel de foială. Unul zice despre tren că vine la 11”, dar trenul nu vine. „Pe la 12, ora prânzului, mai marii serbării au hotărât să-i disperseze pe participanți în lungul liniei ferate, ca să nu mai fie atâta îmbulzeală pe peroane...”
În așteptarea trenului funerar tinerii își găsesc tot felul de ocupații, configurându-se astfel o comedie a așteptării inutile. Se înfiripă chiar povești de dragoste. Spre seară, trenul în sfârșit apare: „Se aude un fluierat lung de locomotivă. Într-adevăr o locomotivă trece destul de încet, fluierând, ca lumea să stea mai departe de linie”; „După vreo zece minute apare o altă locomotivă, care trăgea după ea trei vagoane-platformă, pe care erau aliniați și îmbrăcați în costumele de paradă, cele mai sclipitoare pentru ruși, mai modeste pentru bulgari și ponosite pentru ai noștri”; „Problema lor însă cred că era cum să se țină drepți când locomotiva trăgea scuturând în salturi cele trei vagoane”.
Chiar și când scria amintiri, Sergiu Huzum făcea de fapt film.
*
În arhiva – necunoscută până în prezent lumii literare – rămasă după moartea sa există, printre altele, un dosar de plastic verde, cu copertă de folie transparentă, cuprinzând texte printate (în total, 178 de pagini): Sergiu Huzum, Privind lumea prin cuvinte. Aceste texte surprind prin talentul literar, este adevărat, necultivat, dar impetuos, al marelui operator de film. Unele pagini, de o originalitate șocantă, ar putea figura chiar și în cea mai exigentă antologie a prozei scurte românești. Mă gândesc, de exemplu, la o scurtă povestire scrisă la persoana întîi, intitulată Câteva cuvinte despre „moartea căprioarei” și datată 12.11.1999. Construită pe un echivoc apărut într-o convorbire telefonică – o copilă a murit la figurat pentru că a devenit adolescentă sau a murit la propriu, strivită în urma prăbușirii patului sub care se ascunsese ca să afle de ce geme mama ei în fiecare noapte −, această povestire este de un dramatism zguduitor:
„Azi am o preocupare importantă.
Să găsesc prin magazine ceva care ar putea să-i facă plăcere. Marie-Neige, nepoata mea, împlinește astăzi 12 ani.
Seara, încerc să-i dau telefon la Paris, dar este tot timpul ocupată linia.
În fine, după multe încercări, răspunde la telefon femeia care se ocupă de copilă când maică-sa este plecată.
− Marie-Neige a murit. Nu mai avem copilă. Îmi spune bătrâna femeie printre lacrimi.
− Cum este posibil? Ce s-a întâmplat? Mă bâlbâi eu în timp ce cred că bătrâna și-a pierdut mințile, iar pe mine mă podidesc lacrimile. Cu chiu, cu vai, aflu că fetița a fost găsită de femeia de serviciu venită pentru curățenie dimineața, strivită sub patul prăbușit în care fusese culcată maică-sa, ca în fiecare noapte, cu unul din noii ei prieteni.
Fulgere de stop-cadre îmi trec prin față, prin ochi și mai ales prin minte. Crâmpeie de fraze și imagini răbufnesc din memorie.
− Papy, de ce scâncește mama noaptea și mă trezește din somn?
− Poate a mâncat prea mult aseară și o doare burta.
− Papy, de ce astă noapte a gemut și a țipat multă vreme? Noaptea viitoare o să scot cheia de la camera mea, ca să nu mă mai poată închide. Vreau să mă duc încet să văd de ce țipă. Poate cere ajutor? Să mă ascund sub pat, să-mi dau seama ce se întâmplă.
− Te rog să stai liniștită și să dormi. Cred că toate astea sunt închipuirile tale. Nu cumva ai luat note proaste la școală și din cauza asta visezi urât?
− Papy, astă noapte am aflat misterul. Am fost să văd. Lumina era aprinsă, mama era dezbrăcată, iar omul acela, gol și el, era urcat peste ea. Din cauza asta țipa, pentru că omul acela era prea greu. De ce acceptă mama să doarmă omul acela peste ea? Nu poate dormi alături?
− Cred că ești încă prea mică pentru a înțelege tot ce se întâmplă în jurul tău.
− Eu sunt prea mică sau tu nu ești încă destul de mare ca să-mi poți explica secretul?
Marie-Neige, copila, a murit strivită și strivind la rândul ei, ținând strâns în brațe puiul de căprioară, jucărie adusă de mine, anul trecut. A murit copila, strivită de obsesiile, fantasmele și dezlănțuirile violent femeiești în călduri, fără urme de pudoare, ale maică-sii. A murit copila, în plină separare de inocență, chiar în ziua de astăzi, când a împlinit 12 ani.
− Nu mai avem copilă! Marie-Neige a devenit adolescentă, mi-a mai spus bătrâna la telefon.
− Doamne, fă ca nimfomania mamei să nu se fi transmis fetei!”
Puțini sunt scriitorii – trebuie să recunoaștem – care ar fi putut inventa o întâmplare la fel de semnificativă din punct de vedere estetic ca această întâmplare reală. Sau poate că și Sergiu Huzum a inventat-o, dar a povestit-o atât de convingător, încât îți vine să crezi că a trăit-o.
Operatorul de film, specialist în arta decupajului, avea un remarcabil simț artistic și o capacitate de exprimare rapidă, nervoasă. În textele sale, viața este gândită și regândită, analizată și reanalizată, definită și redefinită în câteva fraze, remarcabile prin caracterul lor paradoxal și prin plasticitate. Iată câteva exemple:
Despre manifestanții văzuți pe străzile Bucureștiului în 1999:
„Mergeau cu spatele ca să ajungă repede în urmă, înainte de 22.12.1989.”
Despre ortodoxism:
„Cred că sunt orto-docși drepți și orto-docși strâmbi.(...)
Eu sunt de partea preoților cu har, adevărați, și nu de cea a popilor autopopiți, lingăi și trădători.”
Despre reziduurile de comunism din mințile unor oameni:
„Mari maeștri în arta stigmatelor invizibile au fost întotdeauna chinejii. Ei au inventat tehnica prin care ele pot fi făcute vizibile. În felul acesta, mii de fugiți din lagărele lor de concentrare au putut fi prinși și condamnați.
Pentru a distinge stigmatele invizibile, ele trebuie luminate cu o sursă de lumină infraroșie și una ultravioletă. Păstrând în unul din sertarele mele filtre de lumină pe care le foloseam pe timpul când lucram la televiziune, am rămas uimit așezându-le în fața unei lămpi cu xenon.
Lumina lămpii, traversând filtrele, cădea și pe o revistă ilustrată din România, aflată pe masă din întâmplare. O mulțime de fotografii reprezentau aici diferiți prelați, politicieni, ba chiar diverși oameni simpli de pe stradă. Uimirea mea a fost maximă când pe frunțile multora au apărut secera și ciocanul.”
*
Sergiu Huzum a fost căsătorit, cum se știe, cu Mioara Cremene, poetă longevivă și prolifică, autoarea unor versuri lipsite de profunzime, dar neplictisitoare (a murit la 18 aprilie 2014 la Paris, în vârstă de 91 de ani). În 1956 ea l-a vizitat pe Nicolae Labiș, la spital, cu câteva zile înainte de moartea acestuia, i-a ascultat confesiunea precipitată și a ținut-o minte. De scris, n-a scris nimic atunci, întrucât nu voia să ajungă la închisoare (ca atâția alți scriitori care în acea perioadă au fost întemnițați pentru difuzarea unor adevăruri neconvenabile regimului comunist). Iată însă că, după 1989, revenind pentru scurt timp în țară, a stat de vorbă cu Cezar Ivănescu, care povestește într-un interviu:
„Ea [Mioara Cremene] a vorbit cu Labiş când acesta se afla pe patul de moarte şi, întrebându-l cum s-a petrecut accidentul, Labiş i-a spus aşa: el s-a dus să ia tramvaiul la ora 2:40 noaptea de la Colţea, staţie în care-şi dăduse întâlnire cu o cucoană mai în vârstă, Maria Polivoi, dansatoare pe nu ştiu unde, care voia să-l ia şi să-l culce la ea acasă în seara aia; şi acolo, în staţie, securistul care-l urmărea pe Labiş s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce şi poetul. Labiş era un pic băut − nu tare băut, că s-a dovedit că n-a prea băut în seara aia − şi, cum se clătina aşa un pic şi era indecis, securistul a avut senzaţia că Labiş nu se va urca în acel tramvai şi, de frică să nu-l scape de sub observaţie (că el îl avea în urmărire, îţi dai seama, filatorii, ce meserii au, trebuie să se ducă după ăla peste tot, dimineaţă dau raportul, că altfel au îmbulinat-o), a sărit prin uşa din faţă şi, în săritură, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.”
Textele inedite ale lui Sergiu Huzum ne-o aduc în minte și pe Mioara Cremene, alături de alți scriitori și artiști care populau scena vieții publice din România în a doua jumătate a secolului trecut și pe care, ingrați cum suntem și, desigur, absorbiți de tot ceea ce se întâmplă azi, i-am uitat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul