Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Copiii sălbatici

        Constantin Iftime

(Fragment din romanul Copiii sălbatici, în curs de apariție la Editura Cartea Românească)


3
Apoi și-au dat seama că sunt înconjurați de găini.
Se strânseseră toate din jur, chemate parcă în același timp, ca la o manifestație. Își înălțau capul înspre ei în același timp. Nici una nu cârâia.
− De ce nu cârâie, domnule?, întrebă Capră cu glasul sumbru.
Găina din față căscă ciocul mare și galben și vărsă ceva verde. Avea ochii triști când își îndreptă încet gâtul golaș. După pene, lui Capră, care se afla cu un pas mai în față, nu i se păru a fi sănătoasă deloc, nici după clonț, nici după ochi. Era slabă și avea și pieptul ascuțit, târșâindu-l pe pământ, doar burta i se umflase ca o minge. „Asta moare!”, spuse. „A mâncat grăunțe degeaba!”
Toate întoarseră deodată capul spre cel care vorbise, ca la comandă. Îl ignorau pe Michi, care părea mult mai mic. Parcă adormise sau intrase în pământ. Îl priviră și pe el cu aceiași ochi rotunzi și răi. În troscotul murdar ca părul de porc, nu mai era căldură, iar fierbințeala zilei se topise în pământul pietros. Lumina venea pieziș dinspre un bloc. Lui Capră i se păru că țigara din mână, un Carpați tare ca lemnul, avea gust de untură.
− Hai la badea, curvelor! Hai, că nu vă omor!
Prinse curaj, apoi știa că avea voie să vorbească, doar era vorba de găini, iar lui îi făcea bine să fie cât mai direct. Înnebunea cu Michi ăsta, care tăcea, și nu știa de partea cui să fie, nu era de partea lui, sigur.
Cocoșul rămăsese mult în urmă și privea peste gard. Găinile continuau să se apropie, încet, uguind cu clonțul desfăcut. Cele din frunte rupeau cu furie firele de nalbă sau de troscot, se vedea că nu o făceau de foame, așteptau să se apropie una de alta, să înceapă să cârâie. Înghițeau frunzulițele întregi. Clonțul se căsca, până li se înroșea gâtul golaș, la unele rămânea limba subțire înfiptă în aer. Lui Capră îi era scârbă acum să se uite. Cele mai multe aveau un gât musculos și plin de piele bătrână încrețită.
Cei doi deveniseră atenți, deodată, la creasta cocoșului. Tremura, se ridica în sus ca la o comandă anume, uite, devenise dreaptă, încordată, tăind aerul, apoi căzu bleagă. Mereu arăta însă îngrozitor de cărnoasă și de mare. Cârdul de găini ocolea un gărduț al curții răvășite. Într-o troacă de cauciuc, o roată de tractor, tăiată grosolan cu fierăstrăul, strălucea un lichid cu o peliculă multicoloră. Urma un tub de beton, zdrobit la mijloc de vreo mașină, înecat în mâl puturos și plin de pene. Tot pe acolo, apăruse din senin un copil, care se aplecase după o piatră colțuroasă, stând cu ochii numai pe ei.
− Bă, uite-o pe Gălbenușa și pe Pestrița!
Strigă, aruncă bolovanul cu toată puterea și o zbughi după colț. Alte pietre începură să plouă în urmă. Găinile săriră în toate părțile. Se stârni un praf gros, textil, cu fulgi și zdrențe putrezite. Mirosea a petrol. Capră se apăra de praf cu o mână, de parcă ar fi fost orbit. Dusese cealaltă palmă desfăcută, căutând de zor cu degetele la burtă. Nu reușea să ajungă la pistol și se scremea. Auzi ceva pârâind chiar lângă el și încetă. O găină uriașă se zbătea în praf cu capul zdrobit.
Sângele țâșnea cu putere. Găinușa, căci era galbenă de parcă fusese afumată cu sulf, se înfipsese cu gâtul golaș în gărduțul de sârmă cu ghimpi și urzici. Se eliberă în cele din urmă și o luă după celelalte, clătinându-se de parcă era beată. Își târa o aripă galbenă prin praf. Alta, Pestrița, stătea numai lângă ea. Cei doi se uitau derutați, nu înțelegeau, cum de e posibilă o asemenea prietenie între găini. Cred că și copiii aceia care-i pândeau căscară ochii de milă și, poate, unul de la locul lui ascuns lăcrima. Le era și milă, și scârbă în același timp. Găinușa frântă se întorsese pe jumătate cu trupul ei gras, căzu peste aripa moartă și-i privi galeș, foarte ademenitor. „Hai, acum să vă văd!”, auziră ei și priviră ciudat spre colțul de unde se pregăteau să le vină copiii în ajutor.
− Bă, asta e bolnavă! Hai s-o omorâm!
Găina, la comanda grasului, se lăsase pe vine, cu aripile desfăcute, iar la urmă se răsturnă în praf. Rămăsese doar o urmă groasă de sânge. Michi, mai refăcut după ce celălalt cedă, nu pierdea din ochi nici o mișcare a găinii muribunde. Hai, omorâți-mă, ce mai așteptați! spuneau ochii ei lipicioși. Din clonț îi curgea lichidul acela murdar. Grasul se tot trăgea îndărăt, puse mâinile la ochi. Nu suporta scena, dar se enerva de-a binelea, voia s-o înfrunte și gata. Lovi cu bocancul în pietriș de ciudă. Făcu doi pași, dar mai în lături și se înmuie. Înfrângerea lui fusese pecetluită în fața lui Michi, care avea deja clar în minte acest jalnic sfârșit. Când se aplecă, sângele găinii a țâșnit și-l murdări pe Capră de sus până jos. Căutară atunci amândoi să o ia la fugă, unul în fața celuilalt.
Cocoșul rămăsese fix, nemișcat.
Cei doi ignorară găinile care se îngrămădiseră nemulțumite și se hotărâseră să o ia tiptil, călcând pe vârfuri, aplecați, numai după el. Găinile, neluate în seamă, nu mai cârâiau, dădeau repede din piciorușe ca niște copilași. Lăsau în urmă mirosul proaspăt de pene zburătăcite. Cocoșul cârâia ca un țăran luat la întrebări, când și când se proptea în gheare, drept în fața celor doi milițieni. Le arăta o găoază cheală, dar nu putu să cânte cum ar fi voit. Se auziră câteva chiorăieli de mațe pline de grăunțe, le scotea pe gâtul umflat și încordat ca pe niște pocnete de pene rupte.
Chiar se împiedică într-un picior de ciudă, bolborosea singur, cu pleoapele înroșite, ca un bătrân. Tare ar mai fi pus Michi bulanul pe el! Să-i sară păduchii și microbii aceia străini din penele bolnave! Grasul lovise odată un țăran cu piciorul în fund, pe unul cam de vârsta tatălui său, Lică nebunul. Simțise fesele vânoase în bombeu, numai os pe os, iar fundul acela uscat îi împinse gheata înapoi. Acum își plecase capul în fața acelui cârd, fusese înfrânt, nu știu cum, ca în fața acelui țăran. Demult, și cascheta îi căzuse în praf, iar țăranul scosese la urmă un ditamai cuțitul și îl privea supărat. Dusese de mai multe ori buricele degetelor groase pe ascuțiș, avea și pielea mâinii crăpată, cu tăieturi negre, impregnate de beton.
Cocoșul, cu spatele năpârlit și gras, horcăi iar ceva, ceva răgușit, aruncă cu furie țărâna, scurmând-o chiar de sub bocanci. Nu putea cânta, dar se înălța parcă până la centura lui. Găinile îl ascultau rotind capetele rapid, când la stânga, când la dreapta.
Atunci, după ce își socotise bine pașii, Capră îl chiti și-l lovi mortal. Se aplecă aproape de pământ, de mai multe ori, ca să fie sigur că-l nimerise. Cocoșul însă desfăcu aripile, mândru ca un vultur, și zbură! Zbură pur și simplu pe o bară groasă de metal. Se clătină în față și în spate, ținându-se zdravăn cu ghearele care înșfăcară țeava, care răsuna limpede de tot, și o trăgea spre pieptul musculos, înroșit la sânge, pe sub penele rare. Totuși, își ținea echilibrul greu. De mult nu mai zburase atât de dezinvolt, îmbătrânise sau își pierduse din deprinderea de sălbăticiune. Mâncase și se îngrășase într-un coteț de beton scârbos. Asta se vedea pe burta lui tocită, lată de la grăsimea bătrână, unde avea răni de la cuie, pietre sau sârme. Poate i se făcea greață și de găinile lui, care gâfâiau schimbate, cu pieptul slab, cu petice subțiri de grăsime albă, teșită de pardoselile reci. Din cioc, le curgea mereu ceva alb, abundent, mai aveau și limba galbenă. Deodată găinile arătară că puteau alerga mai bine decât ei. Cârdul viră la nouăzeci de grade, se vedea că făcuseră mișcarea asta de mai multe ori, alergând după tomberoanele de gunoi, dar acum le ieșise perfect. Pur și simplu au dispărut.
O femeie ivită în mijlocul lor, în capot, își făcea vânt cu amândouă mâinile, uitându-se spre cocoș. Îl amenință cu o coadă de mătură, ghintuită la capăt cu o țeavă de aluminiu, cu mâner strunjit, ca să fie mânuită bine la bătut covoare. Cocoșul nu o luă în seamă. Așteptase ca găinile lui să treacă pe lângă picioarele dezvelite ale femeii, să facă mișcarea aceea strategică și, după ce dispărură, se uită amenințător în sus la ea. Își scutură aripile păduchioase, își lungi gâtul și sughiță ca un om matur. Femeia se sperie de-a binelea. Uite, cocoșul ăsta ori s-a sălbăticit cu totul de la resturile de mâncare de la cantină, ori a învățat să se bată în parte cu femeile, de la bețivanii ăștia care nu se mai satură de băutură. Gândind astfel, se înmuie și nu-l mai lovi.
Cei doi deja se încurcaseră în covoarele puse pe alte bare la uscat, dădeau din mâini, erau umede și jilave, cleioase și miroseau a hoit. Era vorba de un clei sau de o vopsea care se scurgea tulbure, groasă, ca mierea, din părul acela scurt și tocit. Când au ieșit din hățiș, femeia dispăruse, o luase bine la picior. Hoo, că nu te mâncăm proasto!, glăsui grasul, aflat pe urma ei. Văzuse capotul desfăcut, îi mirosea cu poftă pielea ei proaspăt îmbăiată, îi văzuse și picioarele albe, care se zbăteau s-o ia la sănătoasa. Apoi hotărî să se pună chiar pe alergat, până va omorî găinile acelea. Michi avansase cel mai mult, de fapt. Femeia se speriase tare de ei, apoi răcni de-a binelea, uitându-se la milițianul acela gras, care se muncea să desfacă ceva de la șold, unde clămpănea tocul de pistol. Nu știa că e gol. Capră avea acolo de fapt niște bile de rulment sau ceva asemănător. Pe chipul femeii se arătă o expresie de spaimă, „Doamne, să nu-l mâniem pe Cel de Sus!”, șopti cu mâna la gură.
− Ce tot spune toanta asta?, întrebă Capră și se muncea cu centura, cu tocul desfăcut.
Lângă femeie ajunsese în grabă un bărbat, care se uitase multă vreme cu palma la ochi. Lăsă mâna pe umărul ei și încercă să o liniștească, dar ea plângea sfâșietor. Grasul o consolă și el în gând: „Stai, proasto, că dacă rănim găinile le tai și le mănânci tot tu!”. Michi ar fi vrut ca grasul să greșească atunci când aruncă niște bile și de data asta. Știa că acum socotea în gând pe care să o scoată, mai mare sau mai mică, nu se decidea. Michi scutură centura în același fel, o făcu pentru celălalt. Îi arătă cum să procedeze. Atunci, centura lui sări în aer de parcă ar fi fost mai nervoasă decât el, sări cu toată puterea. Erau pierduți!
La blocurile din jur apăreau capete, care se lăsau peste balustrade. Atunci, din stânga, dinspre acel tomberon, unul cu margini năclăite, cu hârtii fărâmițate, cu pungi pline de mizerii atârnând pe buza lui crăpată, se auzi ceva. Văzură cum se mișcă înăuntru, cum se clatină greoi tot mormanul. „E un porc acolo înăuntru!”, îi spuse pe tăcute Capră și făcu semn ținându-se de botul lui gros. De unde se afla, Michi zări coama neagră și bătucită de praf a jivinei. Scormonea nestingherită în tomberon. Clefăind, înălță capul de câteva ori, privi mânios spre cei doi, apoi spre bloc. Din bot îi atârna un șoșon sau un ciorap rupt, iar coada flutura lipăind cu plăcere de fundul lat, apoi o lovi și de tablă de câteva ori.
Cocoșul, în spatele lui își împingea găinile cu pieptul, își târa aripile pe pământ, ara pur și simplu prin mormanele de gunoaie. Găinile găsiră ceva de mâncare și nu se dădeau duse. La urmă, convinse și gălăgioase, se strecurară, plecând capul, în tomberon, printr-o gaură știută. Acolo, în partea de sus, unde creștea o tufă mare de urzici, tabla se înnegrise, iar rugina săpase o roată împrejurul unei îndoituri. Capetele ierboiului se băgaseră deja cu totul înăuntru, unde era umbra mai deasă și gunoiul mai gros. Porcii o lățiseră cu grumazul. În zimțișorii ruginiți, fluturau fire groase de păr de pe greabănul lor tocit, unele negre, altele galbene și viguroase.
În sfârșit, găinile s-au liniștit acolo înăuntru. Cocoșul rămăsese de pază și se penea. Privea amenințător spre porc. Coada lui răpănoasă flutura lângă ciocul lui neclintit. Când porcul își făcu vânt ca să zburde, fiind mâncat și odihnit, cocoșul o zbughi spre găini, care se auziră zburătăcind. Își făcură un culcuș al lor, drept în mijloc, înconjurate de malurile înalte de gunoi împietrit. Se pregăteau iar de culcare prea devreme.
Văzând porcul cum saltă de picioarele de dinapoi, milițienii zâmbiră și nu prea. Își frecau cu neîncredere bulanul în palme. Erau obișnuiți cu asemenea porci sălbatici prin oraș. Creșteau în gunoi. Al cui o fi ăsta? Doar îi cunoștea pe toți din mahala. Oamenii, după ce îi hrăneau cu lături, îi împingeau cu piciorul afară din ogradă, să meargă cât mai acolo, în gropoi, să se scalde în nămol. Apoi pândeau din dosul gardului și râdeau cum porcii îi alergau pe copii.
− Bă, e cutremur, șopti Capră speriat.
Toate în jur se opriseră în loc, se așteptau la o spaimă mare. Întâi se auzi un huruit gros, dând de înțeles că înaintează ceva groaznic. Nici ei nu se mai mișcau, așteptau să vadă ce li se mai poate întâmpla. Alături, un lampadar s-a aprins și s-a stins de câteva ori la rând. Atunci Michi simți cum vâjâie ceva pe la urechea lui. Îndată se întețiră și huiduielile de la balcoane. Femeile strigau mai ales la ei și la porc. Băteau cu lingurile în oale, în barele de la balcon.
Michi și Capră se hotărâră deja de mult să se retragă. Pășeau și iar se opreau. Căutau cu ochii în urmă, când la porcan, când la balcoane. Le era silă de ceva, cum făceau când erau obosiți, la sfârșit de tură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul